Ucigaşul Kaars

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 3 ( august, 2010 )
Autor:

Un pensionar, fost profesor de matematică, i-a solicitat domnului S. o consultaţie la domiciliu. De ce la domiciliu, a explicat după aceea. I se părea penibil ca vreun cunoscut, văzându-l intrând în cabinetul unui psihiatru, să-l socotească nebun. O răceală puternică, dereglări în sistemul circulator, vreo criză de gută, da, era acceptabil, dar să te plângi că nevastă-ta, moartă de patru ani, vine zilnic să te cicălească cu treburile casnice, depăşea închipuirea multora. Domnul Banu privea lucrurile aşa cum se vedeau ele, pământeşti. „Lăsaţi închipuirile şi apucaţi-vă de treabă”, obişnuia să spună pe când preda la liceul „Bălcescu”, cel din colţul bulevardului Cuza.

Totul începuse într-o dimineaţă când, terminând de servit micul-dejun şi grăbindu-se să pună farfuria într-un colţ al mesei, auzi în spatele său:

– Ţi-am spus de atâtea ori, după ce mănânci să speli farfuria, altfel mâncarea se usucă pe ea şi o să te chinui apoi s-o cureţi.

S-a întors speriat, răsturnând cu cotul farfuria şi holbându-se neîncrezător la femeia din faţa lui, care nu era alta decât nevastă-sa cea moartă.

– Poftim, acum ai spart-o! mai spuse ea, aplecându-se să adune cioburile

Pe Banu îl cuprinse groaza. Ţâşni în hol şi o rupse la fugă pe scări, trântind cu zgomot uşa de la intrare. În timp ce fugea, mai auzi ca prin vis:

– Niciodată n-ai să te dezbari de acest obicei al tău de a trânti uşile.

Trei zile umblă în neştire prin tot oraşul, cuprins de o febră necunoscută, devastatoare, ce-i bloca creierul şi nu-l lăsa să gândească limpede. Oare visează, sau poate-i în delir, grav bolnav, poate e doar o senzaţie ciudată, trecătoare? Anii de învăţământ, în care pusese multă muncă şi pasiune, îşi spuneau cuvântul? Şi chiar aşa fiind, cum poate fi posibilă o asemenea „apariţie”, când tabla înmulţirii a rămas aceeaşi, Hristos n-a înviat a doua oară şi-i atât de clar că morţii nu se întorc!?! Ceva părea a nu fi în regulă şi, având această certitudine, se linişti într-un răstimp în care se hotărî să se întoarcă acasă, totuşi cu convingerea că ceea ce s-a întâmplat nu are nici o legătură cu el şi, odată intrat pe uşă, se va trezi din acel coşmar. Dar nu a fost aşa. Doamna Banu îl aştepta îngrijorată în sufragerie, aşezată pe fotoliu. De cum îl zări, îi spuse:

– Dragul meu, te rog să mă ierţi că am dat buzna aşa, nu credeam să ai un şoc atât de puternic încât trei zile să nu mai dai pe-acasă. Bine că ţi-ai revenit, uite, ţi-am pregătit plăcintă de bostan, ştiu că-ţi plăcea foarte mult.

Domnul Banu căzu resemnat pe fotoliu, mai liniştit decât el însuşi ar fi crezut, şi prima bucată de plăcintă fu devorată rapid. Trei zile fără mâncare nu este puţin lucru, când stomacului nu-i pasă de cu totul alte probleme decât de cele ce-l privesc direct. De aceea termină toată tava, după care se culcă.

Fantoma continua să apară zilnic şi nu s-ar putea spune că-l chinuia prea tare. Ba, din contră, îi uşura existenţa. Trebăluia cât era ziua de lungă, pe el punându-l la muncă rareori şi nu cu răutate, ci pentru că era necesar. Seara dispărea, ca prin farmec, urându-i noapte bună, iar a doua zi totul se repeta.

Această stare de lucruri mai dură o săptămână şi Banu se hotărî, după îndelungi raţionamente, să se ducă la medic. Îl cam încerca şovăiala, se tot poticnea în considerente de ordin principial. Atâtea generaţii de elevi cărora le predase şi care-i purtau o stimă deosebită aveau să afle adevărul, iar el ar fi avut mult de suferit. I se părea că tot ce făcuse în viaţă era contestat de penibila întâmplare cu pricina, ghinion pervers ce-l arunca în tagma celor compătimiţi, a celor cu mintea rătăcită. Nu găsea nici o cale de salvare şi se înfuria văzându-se prins între două uşi în dreptul cărora se zidiseră pereţi solizi. Oricum ar fi procedat, s-ar fi compromis ireversibil. Se gândi că ar putea să nu meargă la medic, în felul ăsta fiind unicul martor al nebuniei lui, dar perspectiva convieţuirii cu acea iluzie, fantomă a neveste-sii, îl umplea de groază, încât renunţă la această variantă. Optă să caute un specialist, simplul fapt de a mărturisi starea în care se afla poate ar fi influenţat pozitiv situaţia. Îi dădea, aşa, un suflu de normalitate, îl „reabilita într-un fel”, aşa se consola, şi, în plus, auzise că, după părerea unora, recunoaşterea propriei anormalităţi de către cel în cauză îl disculpă în faţa celorlalţi şi a lui însuşi.

Cert este că domnul Banu se decise pentru a doua variantă şi, cum domnul S. avea reputaţia unui bun specialist, îl sună stabilind o consultaţie în cel mai scurt timp.

Locuinţa medicului era situată într-un bloc vechi de cărămidă, cu o singură scară. Cândva, lumea se îngrămădise să cumpere asemenea imobile, dar, acum, apartamentele de acest gen stârneau temeri. La un eventual cutremur, mai puternic, se puteau face praf, şansele de supraveţuire fiind minime. Existau blocuri moderne care, chiar dacă prezentau unele dezavantaje în comparaţie cu primele, îţi garantau, totuşi, viaţa. Se puteau îndoi, torsiona, în nici un caz să se prăbuşească.

Domnul Banu recunoscu imediat blocul. La telefon, domnul S. îi spusese să fie atent la culoare. Era singurul bloc vernil. Liftul fiind defect, urcă pe scări, ajungând cu greu în faţa unei uşi masive, sculptată în mici motive geometrice. „Trebuie să fie capitonată pe dinăuntru”, gândi, în timp ce privea inscripţia de alamă, aşezată deasupra vizorului: „Domnul S., medic psihiatru”.

Nelustruită de mult timp, bucata de alamă se acoperise pe alocuri cu mici floricele verzi şi pe domnul Banu îl apucă deodată furia. „Te pomeneşti că doctorul ăsta este unul din cei indiferenţi şi lacomi de bani, ce stabilise o dată, de două ori un diagnostic bun şi-şi formase o reputaţie înşelătoare?!” Avea o frumuseţe de uşă şi eticheta i-ar fi dat mai multă strălucire dacă ar fi fost întreţinută. Adică nu putea să cureţe bucata aia de metal?! Sau, poate, o făcea intenţionat, special în a-i scoate din sărite pe cei care-i treceau pragul casei. Sunt unele lucruri peste care amprenta timpului pune un văl magic, încântându-ţi privirea şi simţurile, dar tot aşa există şi altele a căror neîngrijire te indispune.

Simţi o dorinţă nestăvilită de a curăţa alama şi blestemă că nu are la el o bucată de şmirghel sau de pâslă. Tot cotrobăindu-se prin buzunare, găsi batista pe care, umezind-o cu salivă, se pregăti să o aplice pe etichetă. Ridică mâna, şovăind, gândindu-se că tocmai atunci medicul va deschide uşa şi-l va prinde asupra faptului, ca pe un copil ce se ţine numai de şotii. Totuşi nu rezistă tentaţiei şi se apucă cu râvnă să-şi ducă la îndeplinire treaba. Tresărea, şiroind de sudoare la fiecare scârţâit mai puternic provocat de apăsarea uşii. Încetul cu încetul, ajunse aproape de sfârşit, când, în timp ce ultima pată se stingea sub batista lui, uşa se deschise brusc şi în prag apăru domnul S., rânjind fericit ca după o revelaţie nesperată:

– Puteam să jur că se va întâmpla la fel şi cu dumneata, zise el privind undeva, în gol. Mă tot întrebam de ce toţi clienţii mei, când vin pentru consultaţii şi văd alama murdară, se apucă să o lustruiască ca pe o bijuterie de preţ. Mergând din raţionament în raţionament, mai ales ştiind că asemenea imbolduri sunt specifice oamenilor ce cred că au o viziune coerentă asupra naturii şi destinaţiei lucrurilor, am ajuns la concluzia că până acum nu am avut decât clienţi aşa, ca dumneata… În majoritate, profesori de ştiinţe realiste. Chiar mi se pare ceva predestinat. Dar, te rog, intră, continuă el, clătinând dojenitor din cap.

Domnul Banu rămase perplex şi, nicidecum speriat, ci doar puţin fâstâcit, privea mirat la arătarea din faţa lui, la capul acela ca un dovleac de tablă prost croit, de care atârnau, deprimante, câteva fire de păr cărunt. Gâtul era ca şi inexistent, iar dacă scurtimea picioarelor n-ar fi creat un echilibru, ar mai fi lipsit o cocoaşă ca trupul medicului să fi fost într-adevăr grotesc. Totuşi exista prestanţă în persoana lui. Un „ce” impunător şi-n acelaşi timp, paradoxal, parcă putred. Tot observându-l, sesiză şi sursa efectului dominator pe care-l simţea: ochii, a căror culoare, în obscuritatea palierului, nu o putea sesiza, nişte ochi fără sclipire, fără nuanţă, de lemn, am putea spune.

„N-ar fi trebuit să vin”, gândi pentru o clipă şi, mai mult împins de la spate, păşi, în sfârşit, înăuntru, uluit de mizeria şi dezordinea ce domneau în apartament. Se dezmetici de-a binelea în sufragerie unde lumina unei veioze aproape chioară se căznea să dezvăluie mobila înşirată de-a lungul peretelui din faţă. Părea foarte veche şi plină de praf, iar bătrânul profesor bănui că tocmai acesta este motivul pentru care medicul îl ţine aproape în întuneric. Poate că, oricât de delăsător ar fi fost, domnul S. mai păstra o urmă de bun simţ şi, dintr-un sentiment de jenă, n-ar fi dorit ca cineva, intrând în apartamentul lui, să creadă că a nimerit în cocioaba unui cerşetor. Dar, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, domnul S. îl invită să ia loc şi, foindu-se de colo până colo fără nici o intenţie de a-şi cere scuze, se trânti pe neaşteptate la podea. Gestul, surprinzător în sine, nu făcu altceva decât să-l uluiască pe Banu, stârnind în el sentimente confuze, de silă şi de teamă, mai ales când celălalt începu să-şi frece dosul de marginea mochetei

– Dar, domnule… opriţi-vă! încercă domnul Banu, scandalizat de neînţeleasa atitudine a medicului care, ridicându-se în picioare, îl opri cu un gest categoric.

– Mi se pare că te simţi puţin stânjenit, probabil din cauza luminii slabe, spuse clipind şiret din ochi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mie nu-mi place lumina, după cum nu-mi place nici întunericul. Înlocuieşte lumina cu fierbinte şi întunericul cu rece şi o să afli, surprins, că sunt un Nikolai Vsevolodovici modern. Sper că vă place literatura rusă?

Domnul Banu mormăi un „oarecum”, puţin liniştit, remarcând, în schimb, bănuitor, că medicul când îl tutuia, când i se adresa cu dumneavoastră.

– Nikolai, continuă doctorul, mi-a fost un timp prieten, ba foarte bun prieten. Acum, de când ne-am cam ciondănit, ne vedem mai rar, o dată pe săptămână. Ai vrea să-l cunoşti?

– Nu, răspunse nervos domnul Banu, gândindu-se că doctorul e mai nebun decât el.

Cum să fie prieten cu un personaj din „Demonii”?! Şi chiar dacă ar fi mai mult decât un personaj, totuşi, murise, se sinucisese, cu o frânghie zdravănă, undeva, în Elveţia, acum câteva zeci de ani?! Nu, doctorul este nebun, afirmă că-i prieten cu Vsevolodovici şi el, Banu, trebuie să-l creadă, ba, în plus, să se şi întâlnească cu fantoma ăluia, ca şi cum nu-i ajungea fantoma nevestei sale.

– Domnule, spuse cu glas tremurând, eu am venit pentru o altă problemă. Credeam că mă puteţi ajuta…

– Sunt medic, domnule Banu, şi vă pot ajuta. Despre ce este vorba?

– Nevastă-mea, spuse pe nerăsuflate, intuind că acela era momentul în care-i putea capta atenţia zăpăcitului de doctor. Nevastă-mea mă chinuie… de fapt, într-un fel, nu mă chinuie, mă ajută… însă mă chinuie. E ceva timp de când a murit şi acum câteva zile mi-a apărut în casă… vă daţi seama? Mă cunoaşte atâta lume, am fost profesor de matematică, şi chiar la mine să apară o fantomă, imaginaţi-vă, la mine în casă apare fantoma neveste-mii, reproşându-mi că nu spăl vasele şi că trântesc uşile.

– Hm, interesant! mormăi doctorul. Şi nevasta dumitale cum este ?

– Cum este?!

– Da… cum arată? E drăguţă, urâţică, slabă, grasă, urâcioasă…

– De ce mă întrebaţi, n-are nici o legătură cu…

– Ba are!

– Mă rog, ce să spun, e drăguţă, întotdeauna a fost drăguţă, zâmbi el. E tipul acela minion, gingaş, grijulie faţă de soţ.

– Şi, atunci, ce vă deranjează la dânsa?

Domnul Banu gândi că doctorul este idiot şi răspunse mai mult în silă:

– E moartă, domnule!

– Da, asta am înţeles! Ce vă deranjează la dânsa, v-am întrebat? Vă sperie cumva? Vă tulbură somnul? Nu face curăţenie prin casă? Ţipă la dumneavoastră?

– Nu, desigur că nu…

– Şi atunci?

– Domnule doctor, răcni ameninţător, am impresia că vă bateţi joc. Credem că, în calitate de medic, veţi fi în stare ca măcar să vă daţi seama că ceea ce se întâmplă cu mine nu este normal… În schimb, dumneavoastră mă întrebaţi ce mă deranjează… nu e normal. Nu este deajuns că nu e normal?!

– Linişteşte-te, domnule Banu, şi nu mai ţipa! spuse tăios doctorul şi ochii lui de lemn se fixară insinuant pe figura lui Banu, căpătând o expresie agresivă. Datoria şi jurământul pe care l-am depus îmi cer mai mult decât a face un pacient să se simtă bine în compania mea. Trebuie să văd clar ce am de făcut şi metodele de a ajunge la un diagnostic valabil mi le aleg eu, nu dumneata. Dacă nu-ţi convine, mergi la un alt medic şi consideră că nu m-ai întâlnit niciodată. Eu rămân la părerea mea că, având o soţie deosebită, din câte am înţeles eu, nu ai de ce să fii atât de revoltat. De fapt, ce doreşti dumneata? Doreşti să-mi povesteşti baliverne crezând că eu, înţelegător, îţi voi spune cu blândeţe: domnule Banu, nu-i nici o problemă, sunteţi puţin obosit, o să treacă, luaţi o aspirină, mai vizitaţi-mă din când în când…

– Nu, protestă Banu. Scuzaţi-mi ieşirea! Vreau să scap de nevastă-mea. Îmi doresc cu adevărat acest lucru.

Ochii doctorului deveniseră iarăşi de lemn şi rânjetul amabil cu care-şi întâmpinase clientul i se afişă pe chip.

– Trebuie să acţionăm, sâsâi el, lungindu-şi gâtul spre urechile lui Banu, care, pe moment, avu senzaţia stranie că a nimerit într-un complot de proporţii. Nevestele moarte trebuie să încerce să-şi omoare foştii soţi şi, atunci, totul ar fi normal, dar când încearcă să-i ajute anormalitatea devine evidentă şi măsurile trebuie aplicate de urgenţă. Hm… cred că am o idee…

Apoi se trânti la podea, se târî pe dos până la marginea mochetei şi începu să-l frece cu aceeaşi râvnă de la început.

Chiar dacă-l încerca revolta, Banu era convins acum că spectacolul doctorului face parte din „metode”, din acele metode de determinare a unui „diagnostic valabil”. „Este o persoană mai ciudată, nu-i treaba mea, eu trebuie să scap de nevastă-mea”, calculă el, schiţând un zâmbet înţelegător.

Şi zâmbi şi doctorul, năduşit de atâta efort, dar plin de satisfacţie.

– Mâncărimile astea, păru că se scuză el, o boală îngrozitoare, incurabilă. Imaginează-ţi o întreagă omenire scărpinându-se în fund: dezolant, însă, pentru unii, ar putea fi fascinant… Chestie de temperament. Alţii preferă să râgâie.

– Desigur, îl aprobă Banu, chestie de temperament. Aaaa… spuneaţi că aveţi o idee.

– Da, am o idee. Mă gândeam să lovim drept la ţintă, înţelegeţi, drept la ţintă. Nu ar mai avea nici un sens să tratăm o certitudine ca pe o iluzie. Dumneata nu ai iluzia că doamna te vizitează, dumneata eşti sigur de acest lucru, e o realitate. Deci răul trebuie stârpit din rădăcină. Nevasta dumitale cea minionă şi grijulie faţă de soţ trebuie eliminată fără scrupule, ori, pentru această treabă grea, ne trebuie un executant pe măsură. Ce zici?

– Ştiu eu, spuse şovăitor domnul Banu, încercând să-şi închipuie cam cum ar fi eliminată, de fapt, ucisă, nevastă-sa cea moartă. Cum spuneţi dumneavoastră. Eu nu mă pricep. Las totul în seama…

– Perfect, chicoti doctorul. Atunci ne-am înţeles. Nu vă rămâne de făcut decât să semnaţi aici şi să-mi plătiţi o sumă simbolică. Restul rezolv eu, apoi îi vârî sub nas o coală albă, indicându-i mijlocul ca să semneze.

Domnul Banu semnă nedumerit şi, înţelegând după expresia doctorului că a luat sfârşit consultaţia, se ridică, scuzându-se de deranj, apoi se îndreptă spre ieşire. Era, totuşi, intrigat de faptul că nu i se dăduseră mai multe relaţii despre ce-o să se întâmple şi nu voia să plece mai încurcat decât venise. Se întoarse, aşadar, spre medic şi îl întrebă:

– Totuşi, n-am înţeles exact, şopti cu frica de a spune lucrurilor pe nume. Nevastă-mea va fi trimisă acolo, în locul de unde vin, de obicei, fantomele, sau va fi pur şi simplu…

Faţa doctorului deveni dură şi, pentru prima oară, sclipiri tăioase dădură expresie ochilor lui de lemn.

– Domnule Banu, şuieră aproape imperceptibil. Nevasta dumitale nu va simţi nimic. Eu lucrez la nivel înalt, cu persoane de nădejde. Îl voi contacta pe Kaars, pe ucigaşul Kaars, şi, cu semnătura dumitale şi rugămintea mea, el va îndeplini misiunea cu conştiinciozitate. Adevărul e că îi şi place…

– Deci, acest Kaars o va…

– E un profesionist, îl bruscă doctorul nervos. E un veritabil profesionist. Nu va rămâne nici o urmă. Vei vedea, cu siguranţă, şi-l aruncă pe Banu afară, închizând uşa cu putere.

Se mai auziră declicurile a două yale şi Banu se trezi buimac pe hol. „Deci e un profesionist”, gândi el, „nu un orişicare. Va face treaba repede şi curat.”

*

Ajuns acasă, mai mult intui încurcătura în care se băgase. Imaginea cadavrului soţiei sale, chiar aşa, fantomă , îl înspăimânta. Având darul exagerării şi fiind, de obicei, un om care rapid intra în panică la vederea sau auzul unor orori, nu putea privi un asasinat decât în modul cel mai groaznic cu putinţă. Era clar că doctorul S. înlesnea aceste contacte, iar ucigaşul Kaars era un profesionist, nu un amator la început de carieră. Iar el, domnul Banu, vestitul profesor, cetăţean stimat şi onorabil al oraşului, plătea cu semnătura ce încheiase multe coli de examene acest asasinat.

Se plimba răvăşit, gândindu-se intens la soţia sa, care, acum, îi apărea în adevărata ei lumină: bună, înţelegătoare, o femeie ce făcea tot ce-i stătea în putinţă ca el să se simtă bine. Iar el… Ce conta dacă murise, se întâmplă atâtor oameni. Faptul că-i apăruse pe neaşteptate, într-o conjunctură ce depăşea normalitatea, dar era compatibilă cu percepţia, nu trebuia să-l înspăimânte. Era puţin diferit, atât. Până la urmă putea şi el să facă distincţii din astea mai fine, ezoterice, nu era chiar opac la treburi cu substrat…

Îşi aminti de un văr al său, care, copil fiind, păruse cam nătâng. Nimeni nu se aşteptase ca el să ajungă ornitolog, pentru că nimeni nu se aştepta ca el să ajungă să studieze ceva, orice. În schimb, „nătângul” porni cercetări ample în acest sens şi, tocmai când se pregătea să-şi publice studiile, acestea îi fură substituite. Un altul deveni celebru cu studiile sale, iar el, dând din umeri, nepăsător, continua ceea ce începuse. Cu timpul, fiind asaltat de oameni care-i explicau că trebuie să-şi facă dreptate, se puse pe chibzuit. Concluzia la care se opri era cu totul contrară aşteptărilor. În loc să declanşeze un proces public, el se duse alertat la medic, convins că e bolnav din moment ce putea suporta fără osteneală nedreptatea ce i se făcuse. Când, în final, adevărul ieşi la suprafaţă, era deja clientul nelipsit al unui „sanatoriu de bine”. „Ce prostie”, gândi domnul Banu. Aceeaşi prostie pe care o făcuse şi el, ducându-se la criminalul de domn S.

Da, asta era, un criminal.

Surprins de repeziciunea cu care ajunsese la această constatare, vedea obsesiv, cu ochii minţii, imaginea soţiei sale măcelărită fără scrupule de amatorul de semnături, profesionistul în crime, ucigaşul Kaars.

De cele mai multe ori teama se cuibăreşte în om neîncercând să se impună din primul moment şi definitiv. Lucrează cu tact şi viclenie, aducând victima la stadiul în care ea însăşi consideră că teama îi este necesară. Însă, în Banu, teama se infiltră cu o altă tehnică, fiind constituită dintr-o natură diferită şi categorică. Banu nu acceptă teama cedând pas cu pas, ci se prăbuşi instantaneu, fără rezistenţă, crezând că, de jos, din genunchi, va lupta mai uşor. Se amăgea considerând că adoptă o tactică, că el nu lupta cu teama, o luptă banală şi des întâlnită, ci lupta cu sursa de unde venea teama.

Îi veni ideea de a merge imediat la domnul S. să-i ceară să anuleze contractul, dar bătea la ochi şi, astfel, se deconspira. Când lupţi cu oameni vicleni şi cu un duşman necunoscut, precum amatorul de semnături, trebuie să fii precaut. Mai înţelept ar fi să-i telefoneze medicului, îi reţinuse numărul, şi să tatoneze terenul. Percepuse, deja, teama la dimensiunile ei maxime, gândi el, aşa că, un contact indirect, ca acest telefon, nu i-ar fi modificat nici măcar pulsul.

Puse hotărât mâna pe receptor şi formă numărul. La celălalt capăt al firului, telefonul zbârnâia metodic, însă fără rezultat. „Nu răspunde”, constată el, „dar e acasă nemernicul.” Doar un prost ar putea crede că o fiinţă cu înfăţişarea domnului S. ar putea avea curajul de a ieşi pe stradă, în văzul lumii. Astfel de oameni, dacă nu cumva domnul S. era unic, nu se expun niciodată vederii publice. Ei stabilesc contacte umane într-un cadru dinainte stabilit, de genul tête-à-tête, între patru ochi. Aşa îl prinsese şi pe el, dar de data asta nu le va merge. Prostul pe care ei crezuseră că-l racolaseră va acţiona. Şi imediat. De fapt, domnul Banu avea o nevoie imperioasă de a face un „ceva”, oricât de neînsemnat ar fi fost, pentru că, recunoştea în sinea lui după acest eşec, avusese o eronată idee despre dimensiunile pe care le capătă teama.

Astfel, cu mâini tremurânde, formă numărul informaţiilor. Îi răspunse, profesional, o duduie.

Hm, hm… tuşi pentru a-şi drege glasul şi a-şi alunga emoţia, mai exact teama. Aş avea o rugăminte, dragă duduie. Am un număr de telefon al unei persoane pe care trebuie s-o întâlnesc neapărat. Problema este că nu răspunde şi bănuiesc că telefonul este ori deranjat, ori persoana este grav bolnavă. V-aş ruga, dacă-mi puteţi da adresa acestui număr şi aş rămâne îndatorat…

– Numele persoanei, vă rog…

– Domnul S.

Banu  mai  auzi  un  timp bâzâitul receptorului, apoi vocea seacă a duduiei :

– Nu există nici un asemenea număr, nici un asemenea domn, şi-i închise telefonul în nas.

Banu rămase perplex. Ceea ce bănuise se adeverea. Domnul S. nu putea fi găsit la acel număr decât atunci când dorea dânsul, ca atunci când, el, Banu, câteva zile în urmă, formase numărul, îi răspunsese domnul S. şi stabiliseră întâlnirea ce abia avusese loc. „E viclean, stârpitura dracului”, înjură, amintindu-şi ochii de lemn ce căpătau, în răstimpuri, luciri agresive. „O să pierd, cu siguranţă. Măcar dacă aş şti ce înseamnă a pierde şi ce înseamnă a câştiga. Îmi este egal dacă pierd sau câştig, cred că esenţialul constă în a întrerupe definitiv acest joc funest. Ori, pentru a provoca sfârşitul jocului nu trebuie doar să lovesc, ci să lovesc la ţintă. Care este ţinta? Domnul S. …? Cât timp va exista această creatură, femei, ca soţia lui, vor fi ucise din cauza nechibzuinţei soţilor lor.

Gândind acestea, îl apucă melancolia şi câteva lacrimi de regret îi udară ochii, aducându-i oboseala. „Trebuie să dorm ca să gândesc limpede”, şi se trânti, ostenit, în pat, căzând într-un somn greu şi negru, ca păcura.

Dimineaţa îl găsi la fel de obosit, cu cearcăne întunecate străjuindu-i ochii. Se foi puţin prin apartament, apoi se aşeză, oftând, în balansoar, vechiul lui balansoar, ale cărui scârţâituri ritmice îi aduceau, de obicei, liniştea.

După primele calcule, ziua aceea ar fi trebuit să fie miercuri, dar activitatea febrilă ce se desfăşura în grădina interioară a blocului îi dădu fiori. Era înrădăcinat ca activităţile din grădină să nu aibă loc decât vinerea. Niciodată nu se încălcase acest pact tacit între locatari. Simţi frisoane reci năpădindu-i ceafa. Fără nici un dubiu, dormise trei zile, trei zile încheiate. Dumnezeule, erau mai multe decât îi trebuiau ucigaşului. Ireparabilul se produsese. Se ridică, alertat, ducându-se spre geam şi surprinzându-se consternat cum îşi analiza sinţămintele: un amalgam nedefinit de remuşcări şi teamă, peste care trona, nejustificată, emoţia, o pură emoţie şcolărească, ca înaintea unui examen. Subiectele erau expuse şi el trebuia să aleagă calea de a ajunge la rezolvare.

Râse scurt, tuşi absent, iar ochii şi-i pironi, goi, prin sticlă, până departe.

Ideea îi veni subit, apoi, treptat, se transformă în obsesie. Trebuia să-l omoare pe acel ucigaş cu sânge rece, şi nu oricum, ci ca un adevărat profesionist. Kaars se plimba nestingherit prin lume, făcându-şi coliere din trupurile-fantomă ale victimelor. De ce nu încercase nimeni să oprească această vânătoare înspăimântătoare? De ce nu încearcă el, Banu, să oprească diavolii să-şi ducă la final lucrarea? De fapt, nu trebuia să încerce, trebuia să reuşească. Era convins că, luptând contra profesioniştilor, devii, implicit, profesionist. Îl va lichida, calculă el, cu trei împunsături de cuţit în zonele vitale şi cinci lovituri de topor care să curme definitiv până şi structura organică a „vânătorului”. Apoi îl va fierbe timp de două zile, până ce se va topi, iar aburii degajaţi se vor depune pe tavan în ţurţuri argintii. Cu puterea lui de convingere şi puţin noroc va obţine aprobarea pentru a se dărâma blocul. Acesta se va fărâmiţa în particule mici de pulbere, după care terenul se va ara şi, în mijlocul lui, se va construi suportul unei cruci măreţe, în amintirea victimelor nevinovate.

Aici trebuie suprimat diavolul, unde, mai mult ca sigur, a fost suprimată soţia lui dragă. Dar, mai întâi, trebuie găsit doctorul.

Aşa cum fusese convins, iniţial, că nu-l va găsi pe domnul S. la telefon, atât de profund simţi acum că-i va răspunde.

Formă netulburat numărul, mirat până şi de profesionalismul cu care respira, metodic, drămuindu-şi forţele la nivelul plămânilor şi al stomacului. „Totul vine de la sine”, zâmbi superior, numărând zbârnâiturile de la capătul firului. După patru apeluri, vocea inconfundabilă a doctorului S. îi răspunse mieros. Banu se fâstâci iarăşi, dar, cu un efort, izbuti să bâiguie, aparent dezinvolt:

– Domnul S.? Banu mă numesc. Ştiţi, am fost la dumneavoastră acum câteva zile, pentru o consultaţie…

– A, sigur, cum să nu-mi amintesc… domnule Banu. Cum vă simţiţi?

– Păi, nemaipomenit. De aceea v-am şi sunat, să vă mulţumesc. Sunt impresionat de tratamentul dumneavoastră, care, printr-un miracol, m-a lecuit, ca să spun aşa… – coborâ, apoi, încetişor vocea, ca şi cum ar fi divulgat un secret – soţia mea, fantoma, nu a mai venit. Probabil prietenul dumneavoastră, domnul…

– A, deci nu a mai venit, îl întrerupse viclean doctorul şi domnul Banu înţelese că acel nume nu trebuie rostit.

– Exact, nu a mai venit şi de aceea cred că problema mea s-a rezolvat, îl aprobă, inspirat, încercând să-i facă jocul până la momentul oportun. Acum cred şi eu, domnule doctor, că problemele de această natură nu apar la nivel psihic, din moment ce presupusele senzaţii sunt, indubitabil, materiale. De aceea am rămas impresionat de modul direct cum m-aţi tratat, cum un bun pomicultor extirpă partea rea a pomului, ştiind prea bine ce face. În schimb, pe lângă faptul că mă simt atât de recunoscător faţă de dumneavoastră, încât cred că-i imposibil a mă recompensa vreodată la valoarea reală a binelui ce mi l-aţi făcut, am acum o altă mică problemă. E o chestiune de onoare, în legătură cu domnul acela, nici nu ştiu cum să-l numesc…

– Mai întâi de toate e prietenul meu, apoi asistentul, infirmierul şi colaboratorul meu. Face parte din acei anonimi ce duc ştiinţa pe culmi înalte, dar care niciodată nu vor să culeagă laurii. Sunt tipi ciudaţi, în esenţă, tipi cu mici capricii, lipsite de importanţă, ca semnătura aceea, mai mult nu vor…

– Sigur, îmi amintesc, coala de hârtie. Şi apropo de anonimat, aici intervine procesul meu de conştiinţă. Acel om îmi salvează viaţa, iar eu mă rezum la un simplu merci, trimis prin dumneavoastră. Un banal mulţumesc, în loc de recunoştinţa sinceră exprimată în faţa lui…

– Aşa ceva nu se poate, îl întrerupse tăios domnul S.

– E o evaluare etică, domnule doctor…

– Evaluare etică? Domnule Banu…

– Dar, vă rog, înţelegeţi-mă, se rugă Banu, hotărât să joace totul pe o carte. Aşa cum, ca medic, aţi apreciat cu exactitate beteşugul meu şi m-aţi ajutat, pot spune, aproape dezinteresat, vă rog să mă înţelegeţi şi ca om.

– Domnule Banu…

– Nu, vă rog să mă ascultaţi. M-aţi lăsa în postura unui om ce se chinuie cu ruşinea de a trăi nepăsător, trecând peste o problemă mai gravă decât boala pe care a avut-o. Nu vreau decât o singură întâlnire. O singură secundă în care să-l văd şi să mă vadă, să-l venerez şi să mă înclin în faţa lui, să citească în ochii mei ceea ce cuvântul nu poate arăta.

– Ştiu eu…

– Vă rog, sunteţi un om sensibil şi onest. Nefavorizându-mi această întâlnire, pentru că pricep destul de bine că e o favoare, o onoare, ar fi ca şi cum, punându-mi un picior lipsă, mi-aţi scoate, în schimb, un ochi, vă rog…

– Bine, domnule Banu, vă promit că voi face tot posibilul. Ştiţi că sunt expeditiv şi foarte la obiect, aşa că nu vă pot spune altceva decât să aşteptaţi diseară, la ora nouă, vizita pe care văd că o doriţi atât de mult. Nu vă promit, dar sper…

– Vă mulţumesc din suflet. Sunt sigur că veţi face tot posibilul.

– La revedere, domnule Banu, mai spuse şi închise telefonul.

Banu văzu cu o uimitoare claritate cum, la celălalt capăt al firului, doi ochi de lemn se aprind, sclipind fanatic. Teama îl cuprinse acum într-un mod care-i relevă faptul că frica nu are dimensiuni, dar o fervoare, la fel de intensă, îl cuprinse, dându-i sentimentul că a lucrat mai mult decât profesional.

Se aruncă, din nou, în balansoar, reglând din mişcare durata scârţâiturilor ritmice.

Cuţitul şi toporul: doi prieteni, doi asistenţi, doi infirmieri anonimi care îl vor ajuta fără ca ei să dorească să culeagă laurii. Apoi, puţin curaj stropit cu mântuire, şi Kaars va sfârşi ruşinos, în urma a trei lovituri de cuţit şi cinci de topor. În plus, trebuie atenţie maximă, un joc de-o ireproşabilă calitate, rafinament chiar, ca totul să iasă cum a calculat. Mai este şi meticulozitatea, pregătirile făcute din timp şi, gândind acest lucru, se repezi spre bucătărie, luând cuţitul, toporul şi o piatră de ascuţit.

Simţea o satisfacţie dulce ascuţind cei doi asistenţi, o plăcere identică cu aceea simţită când curăţase bucata de alamă. Printre hârşâituri, i se păru că aude chicote de satisfacţie, asemănătoare cu cele ale domnului S., şi fu foarte surprins să constate că sunt ale lui. Dar fu plăcut surprins, crezând că nicidecum nu a fost influenţat în vreun fel de doctor, ci el, prin profesionalismul cu care lucrase, îşi însuşise caracteristicile adversarului.

Dacă ar şti cum să-l ia şi pe Kaars…

Doctorul îi era cunoscut, în esenţă, dar Kaars reprezenta o enigmă despre care avea prea puţine relaţii pentru a o desluşi. Un tip ciudat, profesionist în crime, amator de semnături… Oare mănâncă acest individ? Bineînţeles că da. Atunci poate că savurează şi o băutură fină, sau o ţigară. Da, aşa ar trebui să acţioneze, omeneşte. E calea cea mai sigură. Cine ar putea să se supere când, aflat într-o vizită, gazda ar face tot posibilul ca persoana să se simtă bine ?

Se îmbrăcă rapid, pentru a nu pierde timpul, adună toţi banii din casă şi coborî scările ca o avalanşă. În drum spre magazin sesiză că lumea îl priveşte într-un mod ciudat. Zâmbi superior. Ei erau oameni de rând, oameni de la periferia vieţii. N-aveau de unde să ştie că el se pregătea în vederea marii confruntări. Se va schimba ceva în umanitatea asta, oameni buni. Se schimbă o latură a destinului omenirii. Dar, normal, n-aveau nici o vină. De când e lumea faptele de eroism au avut loc departe de ochii marii mulţimi. Ce chestie! Fapte de eroism. Oare posteritatea îi va slăvi memoria?

În magazin era privit la fel de intens şi de ciudat. Cu acelaşi zâmbet superior, ceru trei sticle de vin alb, vechi, câteva pachete de ţigări englezeşti, apă minerală. Cumpără, alegând cu mare atenţie, o scrumieră de cristal şi, făcând abstracţie de vânzătoarea care-i întindea restul, le îndesă cu febrilitate în pungă. Cu ea strânsă la piept, părăsi magazinul şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să alerge spre casă. Călcă, neatent, într-un ochi de apă şi abia atunci simţi contactul direct. Asta era: oamenii îl priveau contrariaţi pentru că el uitase să se încalţe. Tâmpiţi… Întotdeauna au fost nişte tâmpiţi. Ce conta dacă era încălţat sau nu? Se ducea doar să-l aştepte pe Kaars, pe marele Kaars.

În faţa uşii, după ce o descuie, făcu o inspecţie sumară şi intră. Totul părea în regulă. Pregătirea mesei nu-i luă mult timp, erau bărbaţi înainte de toate şi masa trebuia să aibă un iz spartan. Ar fi fost cu totul neinspirat să pună danteluţe, mileuri, sau alte bazaconii. După cum acţiona, Kaars era un bărbat dur, fără scrupule, bine antrenat şi refractar la lux, confort sau drăgălăşenii de femeie blajină. Deci trebuia tratat ca atare…

Orele se scurgeau cu greu, punând la mare încercare nervii domnului Banu care se foia neliniştit prin apartament. Îşi imaginase de zeci de ori scena când va împlânta cuţitul în criminal, la fel de sadic precum criminalul o ucisese pe nevastă-sa. În schimb, pentru prima oară, îi trecu prin cap că acest Kaars e un om, are o vârstă şi nişte ochi ce trebuiau priviţi. Tot ucigaş rămânea, bineînţeles, dar era un om, şi asta reprezenta o posibilă capcană pentru sufletul lui sensibil. Deci era cazul să se ferească de a pica în plasa milei sau a compătimirii; i-ar fi scăzut vlaga şi putea greşi. Oricum, individul inspira ură numai auzindu-i numele, darămite să-l şi vezi.

Cum limba mică a ceasului se apropia insinuant de cifra nouă, Banu verifică încă o dată cuţitul şi toporul, aranjă sticlele de vin într-o frapieră veche, găsită din întâmplare prin debara, aşeză în mijlocul măsuţei scrumiera cea nouă – ce semăna, zâmbi el, cu semnătura din mijlocul colii – şi se îmbrăcă cu un halat de casă care să nu-i stingherească mişcările. Se tolăni, apoi, în vechiul balansoar, gustând cu plăcere din scârţâiturile acestuia, şi, la ora nouă fix, auzi clar cum soneria zbârnâi scurt de două ori.

Făcu eforturi uriaşe pentru a ieşi din panică, respirând sacadat, ca după efort. O ultimă inspecţie, drumul până la uşă, un drum ce i se păru extrem de lung. Yala trosni anormal de tare, iar uşa, ca un duşman veritabil, refuza să se deschidă, blocată fiind de o cămaşă căzută din cuier.

– Imedit, imediat, se tângui, luptând cu cămaşa prinsă între podea şi uşă.

– Aştept, nu-i nici o problemă, auzi stupefiat un glas suav, ba  i se păru chiar puţin timid.

„Doar nu o fi un copil”, gândi disperat şi deschise, în sfârşit, uşa.

În faţa lui se găsea un tânăr subţire, de o frumuseţe răpitoare, înveşmântat în straie mătăsoase, croite perfect. Pe cap purta o pălărie de catifea neagră, cu boruri largi, aduse elegant puţin deasupra frunţii. Privindu-l, Banu se întrebă cine a dat diavolului acea înfăţişare plină de farmec sau, dacă şi-a luat-o singur, oare din ce garderobă divină?

– Domnul Kaars? întrebă descumpănit, pentru că, în loc de ură, simţea, nejustificat, o simpatie din ce în ce mai mare pentru tânăr.

– Da, domnule, răspunse celălalt, aplecând puţin capul, în semn de cuviinţă şi respect, ca faţă de o persoană mai în vârstă.

– Atunci, vă rog să intraţi, îl invită, deschizându-i uşile, una după alta, până în sufragerie.

Dacă până în acel moment Banu avusese îndoieli asupra reuşitei, acum nu-şi mai făcea probleme în acest sens. Îl putea ucide foarte uşor pe acel copil timid. Însă asupra lui plana o altă dilemă. Kaars era, cu siguranţă, un ucigaş, dar aspectul lui fizic, sinceritatea ochilor şi încrederea totală pe care o avea faţă de Banu dezminţeau categoric acest lucru. Îşi dădea seama că este un truc, un truc ca multe altele şi, probabil, unul din acelea pe care le ghiceşti, însă le depăşeşti mai greu. Că tânărul trebuia omorât reprezenta o certitudine. În schimb, nu mai putea fi vorba de viclenie, de strategie. Planul rafinat cu care Banu, printr-o aparentă supunere şi venerare ar fi distras atenţia victimei, cădea de la sine. Kaars reprezenta o victimă întru totul, nu s-ar opune în nici un caz. N-ar fi în stare. Ce sens ar avea, atunci, ticăloşia ?

– Aş dori un pahar cu apă, spuse Kaars, întrerupându-i gândurile. Îmi e sete…

Banu privi cei doi ochi nevinovaţi, simţind în acel moment, ca niciodată, un sentiment patern.

– Imediat, cum să nu…, şi se îndreptă, încurcat, spre bucătărie. Îşi aduse aminte de vin, se opri şi, zâmbind fâstâcit, arătă spre sticlele aşezate în frapieră.

– Pregătisem altceva… dacă sunteţi de acord…

– Vin alb, cumva ?

– Da, vin alb, vechi, e destul de bun.

– Desigur, puţin o să gust, dar nu prea mult. Eu mă îmbăt repede, nu sunt obişnuit, şi, apoi, mai e şi vârsta, ştiţi, nu-mi permit.

– Atunci, o să bem puţin vin.

Deschizând sticla, Banu avu convingerea că niciodată nu-şi va putea duce planul până la capăt dacă nu-l va mărturisi tânărului… era necesar să-i mărturisească, să-i explice, să se justifice. Părea destul de receptiv şi va înţelege. Turnă în pahare, întinse unul peste masă şi, ridicându-l pe al lui, zâmbi jenat, după care, nerăbdător, îl dădu pe gât dintr-o răsuflare. Bău şi Kaars, delicat, cu înghiţituri mici.

– E bun, nu-i aşa? îl întrebă Banu.

– Foarte bun.

Apoi se lăsă o linişte apăsătoare, o atmosferă încordată, pentru că nici unul dintre ei nu scotea un sunet. Doar din când în când beau puţin şi priveau absenţi în podea. Banu nu mai putea rezista şi, hotărât, se ridică în picioare, făcu câteva tururi de apartament, sub privirile musafirului, şi începu să se bâlbâie:

– Domnule Kaars… eu sunt un om onest, eu nu pot să nu…

– Vă rog să nu-mi mulţumiţi. Aţi făcut-o deja. Eu mi-am închinat munca şi studiile în folosul omenirii, în slujba ştiinţei.

– Nu, nu m-aţi înţeles. Ceea ce doresc eu să vă mărturisesc nu are nimic de-a face cu mulţumirile. Eu am de îndeplinit, şi vă rog să mă credeţi, o misiune crucială. Gândiţi-vă că este tot atât de important ca studiile şi preocupările dumneavoastră. De aceea aş vrea să mă iertaţi înainte de toate, să mă iertaţi şi să mă înţelegeţi… e atât de important. Şi aş vrea să vă implor să nu vă opuneţi. Sunteţi un om superior, nu se poate să nu realizaţi. O, Doamne, eu trebuie…

– Dar, vă rog, spuneţi-mi. O să înţeleg.

– Domnule, căzu în genunchi Banu, nici nu ştiţi, e atât de grotesc, de murdar, dar, totuşi, atât de necesar. Nu-mi vine să cred că trebuie să o fac eu. Mă uit la dumneavoastră, să-mi fie iertat, sunteţi doar un copil, un biet copil care ar fi putut fi şi al meu…, şi începu să plângă în hohote.

Kaars se ridică, tulburat, apucându-l afectuos de umeri.

– Domnule, ce se întâmplă? Îmi pare rău să vă văd aşa, mă doare. Îmi sunteţi atât de drag… de cum v-am văzut mi-aţi fost drag, şi suspină strângându-l la piept cu putere. Am avut impresia, când v-am văzut, că arătaţi aşa cum eu îmi imaginasem că ar putea arăta tatăl meu. Nu voiam să vă spun, dar… eu nu mi-am cunoscut tatăl.

Acum plângeau amândoi, strâns înlănţuiţi. Îşi reveniră, după puţin timp, şi Banu se ridică cu privirea răvăşită.

– Domnule, spuse, ştergându-şi demn lacrimile, nici eu nu am avut copii şi mi-am dorit atât de mult. Nu o să te superi dacă o să-ţi spun… nu ştiu, mi-e jenă.

– Vă rog, spuneţi-mi, îl imploră Kaars.

– Ştii… ştii, fiule, şi domnul Banu începu să plângă iarăşi. Ştii, viaţa e atât de întortochiată, atât de absurdă, trebuie, te rog să mă ierţi, trebuie… să te ucid, şi, fugind la geam, îşi pironi privirea tristă asupra trecătorilor întârziaţi de pe stradă.

Kaars îl lăsă câteva clipe, apoi se duse şi el lângă geam.

– E mai mult decât necesar ceea ce trebuie să faceţi, îi şopti. Ştiam de mult asta, dar nu aveam puterea să o recunosc. Vedeam bine că reprezint răul, prin însăşi naşterea mea. Răul pe care-l provocam era mai mare decât rezultatul experienţelor mele. E atât de bine că dumneavoastră sunteţi cel ce va face ce trebuie făcut. Dumneavoastră, omul pe care-l accept, îl respect şi, mai mult, pe care-l iubesc într-un mod aparte. Haideţi, vă rog, să nu fiţi trist. Să ne comportăm ca doi bărbaţi conştienţi de răspunderea ce o purtăm. A, da… cu ce aveţi de gând să…?

Banu tresări speriat, dar, privind siguranţa cu care Kaars dădea curs acţiunii, şopti cu acelaşi glas şovăitor:

– Cu ce…? Ştii, am… Doamne, ce jenă îmi e! Am un cuţit şi un topor, ce mai…

– Bun, în regulă. Sunt bine ascuţite?

– Da, da, sigur, m-am gândit la toate, îl asigură, simţind că se va prăbuşi.

– Perfect, să începem. Cum preferaţi?

– M-am gândit, de fapt nu-i o idee, ci aşa  se  face…  m-am gândit că sunt absolut necesare trei lovituri de cuţit şi cinci de topor. Acum te-aş ruga pe tine să-mi spui unde preferi, mă înţelegi, să nu te doară prea tare… şi, ştii, aş vrea, totuşi, să nu te uiţi în ochii mei, m-aş simţi îngrozitor…

– Nici o problemă. Propun să mă loviţi mai întâi în spate, dar nu în coloană, vă rog, ci undeva pe alături. Îmi daţi cinci lovituri de topor, apoi mă voi întoarce cu faţa pentru a primi cele trei lovituri de cuţit. Cele de cuţit, dacă nu vă deranjează, le prefer în partea dreaptă, din cauza inimii. Ăsta-i defectul meu, am inima sensibilă, aş vrea să o menajez într-un fel. Cam asta-i. Puteţi să aduceţi instrumentele… sau cum le spuneţi?

– Asistenţi le spun, îl ajută Banu, voind să pară îndatoritor.

– Perfect, aduceţi asistenţii. Eu sunt pregătit.

Banu aduse rapid cuţitul şi toporul. „Dacă nu mă grăbesc, o să rămân fără puteri”, gândi el. „Mă simt atât de slăbit, de parcă n-aş fi dormit toată viaţa şi abia acum am posibilitatea de a mă odihni.”

Kaars se întoarse cu spatele, făcând semn cu mâna că este gata. Domnul Banu ridică cu mare greutate toporul, care i se păru de dimensiuni fantastice, şi, disperat, lovi. Auzi un „o” prelung şi lovi încă de patru ori, cu acelaşi rezultat: un „o” de plăcere, plăcerea pe care ţi-o dă un duş scoţian – apă rece, apoi fierbinte, apă rece… Văzu cum ţâşneşte sângele, în şuvoaie furioase, şi încercă să se ferească. Prea târziu: lichidul călduţ îi inundă faţa, scurgându-se, încet, ca un şarpe veninos, pe sub halat.

– Te rog, întoarce-te odată, nu mai rezist, ţipă domnul Banu la Kaars, care gemea întruna, aplecat de spate, cu mâinile prinse de un scaun.

– Acum, acum, şi se întoarse zâmbind, cu figura destinsă şi jovială a unui bărbat ce abia a încheiat un act sexual reuşit.

Domnul Banu înfipse cuţitul cu ultimele forţe, în timp ce pleoapele, ca de plumb, i se închideau potrivnice.

La a treia lovitură nu mai avu putere, reuşi doar să bage puţin vârful în trupul plin de sânge din faţa lui.

– Să vă ajut, interveni Kaars. Sunteţi atât de obosit, bietul de dumneavoastră… bietul meu tată. Haideţi, o să terminăm şi o să puteţi dormi, şi, punându-şi mâinile lângă cele ale domnului Banu, trase cu putere. Gata, s-a terminat, aşezaţi-vă în pat.

Banu, cu un „iartă-mă” sfârşit, se lăsă condus până la pat unde Kaars îl înveli cu grijă, mângâindu-l afectuos pe frunte. Lumina se stinse, mai auzi uşa de la intrare închizându-se cu zgomot, după care, plescăind mulţumit, adormi cu zâmbetul pe buze.

După trei zile, din apartamentul domnului Banu răzbătea un miros pestilenţial şi vecinii, nemaivăzându-l de atâta timp, deduseră că ceva s-a întâmplat. Chemară poliţia, salvarea, unul chiar chemă pompierii şi, odată cu venirea acestora, sparseră uşa. Imaginea din sufrageria domnului Banu îi îngrozi şi mult timp după aceea nu o uitară. Bietul domn profesor, liniştitul şi respectatul pensionar, zăcea în descompunere, cu cinci lovituri de topor în spate şi trei de cuţit în abdomen. O crimă oribilă, de neuitat, ce îngrozi oraşul. Poliţia clasă cazul, sigilă apartamentul pe care nimeni nu mai dorea să-l ocupe şi interzise presei să mai vorbească despre asta.

– Un ochi îi rămăsese deschis, am văzut eu, se uita aşa, ciudat, de parcă ar fi văzut ceva frumos, cu adevărat frumos, spunea un vecin.

– Păi se vedea clar că-i deschis, ce mai, răspunde altul.

Ploua în fiecare zi, după ora nouă seara.

– O să putrezească grâul pe câmp, spunea o bătrână.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • MlissAbnethe said:

    poza inspirata dupa k.dick, proza inspirata dupa stephen king 🙂

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.