Ultima zi…

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

„Moartea este cel mai binecuvântat dintre visuri.”
Georg Buchner

Cu mâna tremurândă, omul se sprijini de masa extensibilă, care protestă zgomotos. Mai făcu doi paşi şi se lasă să se prăbuşească în balansoarul vechi, icnind. Răsuflând horcăit începu să-şi frece piciorul stâng, schilodit de artrită, în timp ce vocea comentatorului de la radio se împletea cu sunetul răpăitor al ploii şi cu mugetul valurilor izbindu-se de stâncile netede.

… cu toate că în ultimele zile întregul T&W[1] a fost lovit de furtuni puternice, acestea s-au manifestat cel mai violent în zonele Whitley Bay şi Sunderland, unde cantitatea de apă căzută…

— Să vă ia… naiba! hârâi bărbatul, masându-şi în continuare genunchiul umflat. Nu ştiţi să anunţaţi decât nenorociri… Tunetul bubui, făcându-l pe bătrânul Brandon Hatchett să-şi bage capul între umeri de spaimă. Trăise mult şi văzuse multe, dar niciodată capriciile naturii nu i se păruseră atât de ameninţătoare ca acum. În cei patruzeci şi ceva de ani de când devenise îngrijitor al bătrânului conac Chairstair nu văzuse o vijelie mai nemiloasă decât aceea. Începuse cu aproape o zi în urmă şi nu mai contenea. De la fereastra dormitorului ce mirosea a dezinfectant şi muşeţel „moşu’ Brandon Şchiopu’” văzuse cum de pe casa cocârjată, părând gata să se prăbuşească, vântul smulgea ţiglele de parcă ar fi fost fulgi, zburându-le până hăt departe, în apele învolburate, spre silueta albă, neînduplecată, a bătrânei Mary[2].

Chiar şi aşa ponosit şi pe jumătate distrus cum era, vechiul conac în înfricoşa pe Brandon. Slujise familia Chairstair vreme de aproape douăzeci de ani, iar apoi, după moartea lor, rămăsese să aibă grijă de vechea casă care, mai mult ca sigur, avea curând să se prăvălească la vale, părăsind stânca devorată continuu de apele reci, pe care fusese ridicată cu mai mult de două secole în urmă.

Cât locuise  acolo „seniorul” Winston Chairstair locul mai fusese câtuşi de cât renovat. Dar apoi, într-o zi, el, soţia sa, fiul lor, Henry, şi menajera bătrână şi aproape oarbă pe care o aduseseră din sud când veniseră, dispăruseră fără urmă. Poliţia fusese chemată, lui Brandon i se puseseră o mulţime de întrebări şi chiar fusese considerat suspect, dar nu existase nicio dovadă directă care să-l incrimineze, aşa încât fusese lăsat – Slavă Domnului! – în pace. Ar fi plecat atunci. De abia împlinise cinci decenii de viaţă şi se simţea destul de în putere. Pe atunci boala nu îi consumase încă trupul şi viaţa pulsa în el suficient de puternic încât să aibă parte de o ultima… aventură. Dar unde să se ducă? Nu avea pe nimeni… nu mai avea. Aşa că rămăsese în acea cocioabă sărăcăcioasă, care îi fusese dată cu atâta timp în urmă, trezindu-se în fiecare dimineaţă cu umbra ameninţătoare a conacului de pe deal căzând asupra lui.

Înainte, până şi după moartea rezidenţilor, se mai îngrijea de casă, tăind ierburile mărunte care creşteau pe movila aceea pleşuvă de piatră sau acoperind geamurile sparte, fără ca vreodată să între în casă. Chiar şi în timpul vieţii „seniorului” Chairstair îi displăcea să între în acea locuinţă, parcă mereu întunecoasă, în ciuda candelabrelor mereu aprinse. Iar după de familia murise nu mai găsise niciun motiv să se aventureze înăuntru. Nu ştia exact ce era, dar de fiecare dată când se afla în apropierea colosului de piatră neagră un sentiment ciudat îi acapara gândurile, făcându-l mereu să-şi arunce privirea peste umeri. Mai încerca din când în când să urmărească prin gemurile înnegrite, aşteptându-se să vadă ceva… nu ştia ce, dar ştia că cineva… ceva trebuia să fie acolo. Şi atunci i se părea aievea că vede cum sticla murdară începe să vibreze, şoptindu-i parcă: „Hai înăuntru, bătrâne… vino să-ţi revezi stăpânii. Vino să te joci iar cu Henry… Hai, Bran… el vrea să se joace cu tine, să cântaţi iar…

Cin’şpe’ oameni pe cufărul mortului şedeau

Yo ho ho şi o sticlă de rom

Toţi beau şi pe toţi diavolii îi luau

Yo ho ho şi o sticlă de rom…[3]

Atunci simţea cum i se face pielea de găină şi fugea cât îl ţineau picioarele, cu inima gata să-i spargă pieptul.

Nici până acum nu ştia dacă toate acele întâmplări ciudate se petrecuseră sau nu doar în imaginaţia lui şi nici nu voia să ştie. Se gândea că avea să moară privind acea anomalie ridicată de cine ştie cine cu atâta amar de vreme în urmă, fiind prea bolnav acum ca s-o mai poată feri de furia naturii şi nu era prea departe de adevăr.

*

Seara se lăsa uşor peste ţărmul cruţat în cele din urmă de mânia furtunii, deşi cerul îşi păstra cu încăpăţânare nuanţa de un cenuşiu întunecat. Vântul bătea în continuare destul de tare, dar ce era mai rău trecuse. Aşa gândea bătrânul, stând în balansoarul de pe care vopseaua verde se cojise aproape în totalitate, lăsând să se întrevadă lemnul crăpat. Cu un oftat dădu pagina unui număr vechi de câteva zile din News Guardian. Din când în când îşi ridica ochii spre casa cocoşată de pe deal, privind-o atent cu ochii slăbiţi. Devenise un tic de-a lungul anilor, unul de care era sigur ca nu o să scape vreodată. Şi chiar dacă niciodată nu se aşteptase să descopere vreun lucru diferit, totuşi ceva îi făcu mâinile să tremure în acele momente, mototolind inconştient ziarul. Închise şi deschise ochii de câteva ori, doar pentru a se asigura că mintea nu îi joacă feste, dar ea era încă acolo… o lumina ce răzbătea prin una dintre ferestrele sparte, încadrând ireal o siluetă fragilă, aproape ca cea a unui copil.

— Henry…, putu doar să îngaime bătrânul, ridicându-se din scaun şi şontâcăind cât putea de repede până la cuierul unde se afla pelerina de ploaia peticită. Şi-o aruncă în spate şi ieşi din casă, aproape alergând pe panta abruptă a dealului.

Dacă ar mai fi stat puţin să privească ciudata imagine ar fi observat că fereastra luminată era una dintre cele două ale dormitorului soţilor Chairstair. De asemenea ar mai fi observat că deşi lumina umplea acea fereastră, sora ei geamăna era la fel de întunecată ca găvanele unui mort.

*

Uşa scârţâi puternic şi se deschise. Încăperea circulară în care pătrunse nu mai semăna deloc cu cea pe care şi-o amintea. Înainte era o cameră veselă, cu un tapet înflorat acoperind pereţii până la lambriul de lemn care se întindea pe tavan, sculptat într-un model complicat de romburi întrepătrunse, ce formau o fantastică iluzie optică, unindu-se în centru, unde un lanţ odată sclipitor cobora ca un şarpe de aur, susţinând un candelabru destul de mare cât să scalde uriaşa încăpere într-o lumină argintie. Acum semiobscuritatea primordială a lumii îşi reintrase în drepturi. Tavanul nu mai era decât o uriaşă bucată de lemn putred, iar candelabrul, pe timpuri maiestuos, zăcea răşchirat pe podeaua plină de jeg şi praf, ca un uriaş păianjen aflat în chinurile morţii.

Înaintă încet, înjurând în gând pentru că în graba lui uitase să ia lanterna, aflată chiar lângă cuierul unde fusese atârnată haina verde de ploaie.

Podeaua, în ciuda vechimii, nu scoase niciun sunet. Asta îl surprinse, dar alungă gândul într-un colţ al minţii. La fel făcu şi cu celelalte lucruri de neînţeles pe care le băgă prea puţin în seamă: şuierul vântului nu mai exista, unicul sunet fiind cel al respiraţiei sale întretăiate din cauza urcuşului; deşi afară era aproape o beznă totală, aici, înăuntru, întunericul era rarefiat, filtrat astfel încât să vadă, dar nu la mai mult de doi-trei metri în faţă; ferestrele, pe care ar fi trebuit cel puţin să se vadă o mică parte din contururile lumii exterioare, păreau că dau într-o uriaşă încăpere cu smoală. Dar el era prea tulburat pentru a mai observa toate acele lucruri. Nu se gândea decât la chipul micuţului Henri, uşor bolnăvicios, anormal de alb, cu doi ochi negri afundaţi în orbite şi o claie de păr blond, veşnic încurcat. Semăna atât de mult cu… Scutura din cap. Prostii! Numai prostii!

Urcă repede scările şi ajunse în holul lung care traversa etajul de la un capăt la altul, cotind de două ori. Ştia unde trebuie să meargă. Când ajunse în dreptul uşii dormitorului aproape tremura. Ceva nu era în regulă. Aproape că putea să-şi audă toate simţurile urlându-i: „FUGI! FUGI ACUM!”

Dar nu plecă. În loc de asta deschise uşa…

*

Drumul era prăfuit şi ars de soare, mărginit de câmpia întinsă şi verde, iar ei doi râdeau… râdeau pentru că nu aveau nicio grijă pe lume. El pentru că era micuţ şi nu vedea decât speranţă şi fericire oriunde se uita, iar celălalt pentru că îl avea pe el, copilaşul cu un păr ca de aur  acoperindu-i fruntea şi doi ochii de un negru strălucitor, chicotind jucăuş în timp ce sărea de colo-colo lângă tatăl lui.

Timpul se scurgea… pentru el şi pentru ceea ce fusese cândva viaţa lui. Nu mai era nimic de făcut… decât să aştepte şi să-şi amintească…

Copilaşul avea acum aproape zece ani. Avea un rucsac în spate şi cobora din vechiul Ford Zodiac al tatălui său.

– Pa, tati!

– Să fii atent la ore, Robert.

– O sa fiu! mormăi băieţelul, luând-o la fugă pe scările pline de copii, lăsându-şi tatăl să-l privească, cu un zâmbet ivindu-i-se pe faţă.

Gemu, încercând să se ridice, dar era inutil. O ştiuse încă înainte de a încerca. Şi în plus, de ce să se ridice? Acum avea mai mult decât ar fi putut vreodată spera. Îl avea pe el înapoi… pe el… pentru ultima oară…

Era o zi mohorâtă, cu bolta încununată de nori grei, avertizându-şi sonor furia. Dar nu conta. Robert avea să iasă în curând de la şcoală. Aveau să meargă apoi la cafeneaua Berthei Bilgshraum, acea doamnă drăguţă cu cel puţin zece pisici, şi aveau să mănânce biscuiţi cu ciocolată şi să bea ceai de mentă.

Se uită la ceas. Aproape patru. Brusc, soneria izbucni şi zeci de copii se revărsară pe uşile duble.

Plângea fără să-şi dea seama. NU… nu…, ar fi vrut să spună, însă nu putea scoate niciun cuvânt.

Ceea ce urmase fusese un calvar care părea că nu se mai sfârşeşte. Se revedea plimbându-se pe holuri goale, încercând să găsească pe cineva care să-l ajute, dar nu era nimeni. Nimeni care să i-l dea înapoi pe el… pe băieţelul său…

Trase adânc aer în piept, ca după o lungă perioadă de stat sub apă. Camera era luminoasă, mângâiată de adierea caldă a vântului. Vedea frunze aurii şi argintii, moarte, dansând prin aer şi tablourile privindu-l parcă înţelegătoare de pe pereţi. Şi îl mai vedea pe el, un copilaş drăguţ, cu gropiţe în obraji, rânjind fericit. Henry… sau Robert al lui! Semănau atât de mult… Stătea acolo, singur, pe patul uriaş care fusese cândva al părinţilor lui, uitându-se blând la el. Fără ca zâmbetul să-i părăsească vreo clipă faţa, îşi întinse mana micuţa, albă, spre omul prăbuşit pe podea. Încet, acesta reuşi să se sprijine în mâini, apoi să se ridice, privind înlăcrimat vedenia din faţa lui. Pentru că asta era… nu putea fi posibil… deşi… ar fi vrut din tot sufletul să fie adevărat.

Şovăitor, apucă mâna plăpânda într-a sa şi atunci ştiu… Parcă şi vedea cum zâmbetul i se întinde aproape dureros pe faţa brăzdată de riduri. O faţă care nu mai văzuse asta de atâţia ani… de când el se dispăruse…

Văzu cum băieţelul i se cuibăreşte la piept şi simţi cum natura lui, atât de inexplicabilă şi bizară, îl pătrunde. Scăldat de lumina aceea, ciudat de asemănătoare cu cea a zecilor de apusuri pe care le urmărise cu fiul său pe malul mării, Brandon Hatchett muri…


[1] Tyne and Wear, unul dintre cele mai nordice comitate ale Regatului Unit

[2] Referire la Farul St. Mary’s, cunoscută emblemă a oraşului Whitley Bay, aparţinând comitatului Tyne and Wear

[3] Versiune modificată a faimosului cântec marinăresc „Cufărul omului mort”, apărut pentru prima oară în romanul „Insula comorii” scris de Robert Louis Stevenson

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • Lavinia said:

    Chiar aveam impresia pe la mijloc ca povestea va avea parte de un final sinistru, dar ai rezolvat-o tu mai bine! Mi se pare ca stilul tau seamana putin cu cel al lui King, mai ales in partea de inceput… poate e doar o impresie. Oricum, ar trebui sa incepi sa te gandesti la un roman. Sunt destul de sigura ca ti-ar iesi binisor.

  • Andra Pavel said:

    Lavinia, are câteva la care tot lucrează. 😀 Mai departe, trage-l pe el de limbă să spună, că nu mai știu!

  • James (author) said:

    @Lavinia: In primul rand, multumesc! In ceea ce priveste ceva de o intindere mai mare nu pot sa spun ca nu m-am gandit… Poate ca va fi ceva. Depinde de multe lucruri, in special de gasirea unui editor. De altfel, asta cred ca e marea problema a scriitorilor din Romania si de pretutindeni:))
    @Andra: mai am putin si termin una:)

  • Blui said:

    Poooi. Pentru inceput sa zicem ca o sa pastrez sentimentalisemele in privat, asa cum m.a rugat cineva.. In rest, super , ca de obicei :3 mai multe comentarii cand o sa vbim :*

  • Blui said:

    Acum, dupa ce am citit intreaga opera :3 trebuie sa recunosc (desigur ca nu o sa se mai intample prea curand) ca esti un geniu. Textul e monstruos si ai un mod de a descrie ucigator. Sincer, tot respecrul pentru modul redactarii :*

  • Radu Patrascu said:

    Ce mai happy end… sau nu a fost unul? Textul e bine scris, chiar daca nu la fel de bine ca cel de luna trecuta. Cred ca de vina este ideea, destul de simpla. Sunt sigur ca daca ai fi „brodat” mai mult pe trecutul lui Brandon ar fi iesit ceva cu adevarat remarcabil. Oricum, imi place. Felicitari!

  • James (author) said:

    @Blui: Thanks!
    @Radu Patrascu: Multumesc pentru aprecierea sincera. Adevarul e ca textul a fost scris cam in repezeala, in doua ore. Promit ca urmatorul va fi mai bun!

  • Luna februarie | Gazeta SF said:

    […] “Ultima zi…”, de James R. Blaisse, este cronica ultimei zile din viaţa lui Brandon Şchiopu’, un bătrân misterios care a fost anchetat cu ceva timp în urmă în cazul dispariţiei familiei pentru care lucra. Însă, în pofida începutului destul de reuşit, cu stihiile naturii formând o atmosferă propice unei povestiri interesante, desfăşurarea, în opinia mea, cam lasă de dorit. Fără a lega prea bine elementele unele de altele, proza de faţă îmi pare uşor dezlânată, cu două, poate chiar trei teme principale care ar fi putut forma, fiecare-n parte, o povestire, melanjul părându-mi-se mai puţin izbutit. Măcar stilul de-ar fi fost suficient de inventiv ori inovativ pentru-a o susţine (cum e, de pildă, în Turnul lui Goldwing). De asemenea, cred că titlul este puţin prea descriptiv, răpindu-i cititorului bucuria descoperirii sfârşitului. Un sfârşit care mie mi-a plăcut, cu aduceri aminte frumos redate. […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.