Ultimul tablou

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Johnny & Jimmy

― Eu cred că te grăbeşti.

― Nici nu mă mir. Dacă ar fi după tine, am sta în aşteptare, nu am trece la fapte până la revelion, o cafea, două cafele, un trabuc, două trabucuri, schiţe peste schiţe, poate chiar un meci la televizor, pentru relaxare, mâinile sub ceafă, cartofi prăjiţi, alea, alea…

― De ce ne-am grăbi? Viaţa e lungă.

― Şi vrei s-o trăieşti în joc de glezne?

― Nu, dar îmi place ca planurile să fie bine făcute. Iar tu ştii asta. Plus că nu vreau să-mi trăiesc restul zilelor într-o celulă.  Şi asta ştii. Am fost acolo, nu mi-a plăcut, uniforma îmi provoacă mâncărimi, mâncarea îmi provoacă greaţă, programul mă enervează. Ceea ce se întâmplă noaptea, în schimb, mă enervează şi mai tare. Se lasă cu dureri. Nu poţi să ţipi. Îţi muşti buzele până ţâşneşte sângele. Înduri. Dacă ţipi, poate scapi. În noaptea aceea. Dar vin altele, la rând. Multe nopţi. Şi nu te mai scapă nimeni, îţi spun eu. E un cerc vicios, forţa centrifugă este doar o minciună, acolo, nu te aruncă în afară, ci înăuntru, în mocirla din tine.

― E greu, nu contest asta. Dar nu chiar aşa de greu. Experienţă. Mocirla din tine, pe asta de unde ai mai scos-o, ai fost coleg de celulă cu vreun poet?

― Vreau să-mi scriu memoriile.

― Bună gluma, însă îmi dau seama că din cauza asta îţi trebuie timp. Şi ardem gazul.

― Mai bine să-l ardem acum. Eu am gustat mocirla din mine, am plimbat-o pe limbă îndelung, mi-am spoit cerul gurii cu ea. Pe urmă am înghiţit-o iar, apoi am dat-o afară din nou. Stăteam aplecat peste viaţa mea aşa cum stai aplecat peste vasul de wc atunci când eşti beat şi nu-ţi mai doreşti decât să vomiţi, am scos mocirlă din mine, valuri, valuri, valuri. Era gri, mirosea urât, a păcate şi a chin nesfârşit. N-aş mai repeta experienţa.

― Să-mi dai un autograf atunci când termini cartea. Dar să scrii cu stiloul, nu cu pixul, impresionează-mă, îţi iei unul de aur, ca să te fandoseşti la lansare, fără lansare nici nu te bag în seamă. Cu bufet, cu presă, cu tot dichisul. Şi cu fomişti, fără ei nu se poate. Şi femei pe care nu le mai regulează bărbaţii lor şi cad repede în plasă. Să scrii aşa: „Pentru cel mai bun prieten al meu, omul care trece prin mocirla vieţii fără să se murdărească. Pentru Jimmy. De la Johnny.” Pe urmă pui data, ca să se vadă. Şi semnezi. Ok?

― Ok. Adevărul este că rămâi cel mai bun prieten al meu, chiar dacă uneori îmi vine să te iau la pumni. N-ai răutate în tine, de-aia te suport. Altfel ne despărţeam, iar despărţirea n-ar fi semănat cu scena din Casablanca. Dar zic încă o dată că graba strică treaba şi că viteza asta nu-mi miroase a bine.

― E simplu.

― E prea simplu. Şi tot ceea ce e simplu se complică al dracului de tare imediat ce începe acţiunea. Ca şi cum fiecare acţiune atrage după ea, inevitabil, tot felul de complicaţii. E ca în filme, strigă unul motor şi se trage imediat din toate direcţiile. Ai priceput?

― Vorbeşti din cărţi, trăieşti ca-n sala de cinematograf. Eşti citit. Mai bine te apucai de o meserie serioasă, opt ore, bani deloc, doi-trei plozi, nevastă în capot. Nu degeaba vrei să-ţi scrii memoriile. Apropo, se vând bine memoriile astea?

― Dacă eşti celebru.

― Şi tu eşti? Poate deveneai, dacă ajungeai la Sing-Sing.

― Nu sunt. Acum. Dar voi deveni. Vom deveni. După lovitura asta. Şi după altele. Dar trebuie să mai aşteptăm.

― Eşti nebun. Cât să aşteptăm, pentru numele lui Dumnezeu?  Hoaşca e singură. Tablourile sunt pe pereţi, se pune praful pe ele, e păcat de memoria artiştilor. Copiii babei – are doi, fată şi băiat, el doctor, ea profesoară de chimie, îţi dai seama?, chimie, n-aş fi crezut… –  sunt în alte oraşe. Nu dau pe la ea cu lunile. Ultima oară au fost acum două săptămâni. Exclus să revină. Baba stă bine cu sănătatea. Nu are sistem de alarmă. Surprinzător, recunosc, dar nu are. I-a luat cu mătura pe unii care au venit să-i propună aşa ceva. Casa e în fundul curţii, nici dacă urlă ca Tarzan nu aude cineva. Vecinii din stânga şi din dreapta sunt la cel puţin cinci sute de metri. Cu siguranţă că are şi bijuterii, baborniţa, se simte călare pe situaţie, nu-i e frică de nimic, am auzit că a fost tare la viaţa ei, consilii de administraţie, plimbări prin lume, cadouri, ştaif, aventuri cu baştani…

Lady Esmeralda

Bătrâna îşi privi cu interes unghiile lungi, vopsite cu ojă (orice culoare doriţi, aveţi libertatea de a decide) şi, după ce zâmbi mulţumită de ceea ce vedea, duse port-ţigaretul la gură şi trase un fum. Apoi scutură scrumul, lovind cu degetul arătător, o singură dată, suportul de lemn, lăsând fumul să se ridice încet către tavan.

Fotoliul este plasat în mijlocul camerei, iar femeia se aşează mai bine (mărgelele lungi zornăie, dar sunetul este aproape catifelat, plăcut la auz), apoi scutură din nou port-ţigaretul în scrumiera aşezată în stânga sa, pe o măsuţă cu un singur picior şi îndreptă privirea către unul dintre tablourile care ocupă un perete al camerei. O cameră mare a unei case vechi, aflată în fundul unei curţi imense, acoperită cu iarbă şi plină de arbuşti pe care îi tunde, la intervale regulate de timp, acelaşi angajat tăcut, prezent în jurul bătrânei de peste treizeci de ani.

Mulţi îi spun Majordomul, fiind de părere că bărbatul a renunţat chiar şi la propriul nume, din această cauză, însă bătrâna – Lady Esmeralda, proprietara clădirii, sper că este un nume care vă place, mie mi-a plăcut şi tocmai de aceea l-am ales – îl cheamă de fiecare dată rostind un simplu  Jack. Iar Jack se apropie tăcut, aşa cum a făcut în ultimele trei decenii, simplu majordom pentru cei care nu pot trece mai departe de stratul superficial al vieţii şi un consigliere de taină pentru femeia aceasta. Dar nu mai mult decât atât, trebuie să accentuăm acest aspect, chiar dacă unele guri rele sugeraseră, şi nu o dată, că ar fi fost posibil… ca de-a lungul timpului… având în vedere că… ştiţi cum se întâmplă…

Niciun zvon nu fusese confirmat, însă, spre dezamăgirea clevetitorilor, iar gurile acelea rele îşi acceptaseră propria neputinţă şi fuseseră reduse, încetul cu încetul, la tăcere.

Ne aflăm într-o cameră înaltă, luminată de un candelabru cu şase braţe, răsucite artistic, iar fiecare bec îşi aduce tributul de lumină, astfel încât stăpâna casei nu este nevoită să ceară aprinderea unor lumini suplimentare – puteţi să renunţaţi la candelabru, dacă nu vă place, şi să vizualizaţi tablourile în penumbră, luminate, fiecare în parte, într-un mod elegant şi discret, de becuri mici, aşezate deasupra lor, în lăcaşuri speciale.

Doi pereţi ai încăperii despre care vorbim sunt acoperiţi de o bibliotecă impresionantă, din lemn masiv (neapărat), care îi îmbracă de sus până jos în sute de volume, iar în unghiul format de cei doi pereţi se află o scară de lemn, destinată a oferi ajutor atunci când o mână curioasă ar căuta cartea dorită pe rafturile superioare, acolo unde nu mai poţi ajunge chiar dacă te ridici pe vârfuri, într-o încercare hazlie de a te păcăli singur.

Uşa de acces către celelalte încăperi ale casei se decupează chiar în mijlocul unuia dintre aceşti pereţi, fiind încadrată, astfel, de volumele legate în piele, o fantezie a bătrânei care ar mira pe mulţi, poate, însă – dacă este să judecăm obiectiv şi nu văd de ce nu am face-o – o astfel de decizie luată de proprietarul unei clădiri trebuie, înainte de orice, respectată, indiferent dacă dă naştere unor inevitabile semne de întrebare care nu vor primi (aproape sigur) vreun răspuns.

Draperiile – alt exerciţiu: vi le puteţi imagina vişinii, acea culoare a vişinei putrede care îţi provoacă stări contradictorii sau, de ce nu?, chiar albastre, un tulburător albastru ultramarin destinat a da o notă  rece şi misterioasă încăperii, totul depinde numai de dumneavoastră  – sunt trase acum, aşa că nicio privire curioasă nu ar putea arunca ocheade prin fereastra care ocupă jumătate din cel de-al patrulea perete al camerei. Atunci când draperiile sunt depărtate şi legate cu şnur de o parte şi de cealaltă a ferestrei, iar asta se întâmplă în fiecare zi, de dimineaţa şi până la primele semne ale înserării, privitorul poate admira peluza din faţa casei, precum şi o mică fântână arteziană în care apa ţâşneşte dintr-un ulcior (ei, da, nu vă miraţi, o imagine clasică, de ce şi-ar fi dorit Lady Esmeralda ceva cu totul special?) ţinut de un ţânc în pielea goală, cu părul cârlionţat şi ochi mult prea mari, ca şi cum sculptorul anonim ar fi ţinut cu tot dinadinsul ca personajul său să dea senzaţia că este prizonierul etern al unei priviri holbate, inexplicabile.

Picioarele bătrânei, introduse în papuci moi, confortabili, călduroşi, cu o sferă de puf albă plasată la o treime de vârf, se odihnesc de minute bune pe covorul gros (aveţi grijă la culoarea covorului, ar fi păcat să nu existe o oarecare simbioză cromatică între acesta şi draperii), unul în care sunetul paşilor se pierde definitiv, ca şi cum întregul decor ar fi filmat fără sunet de către un personaj decis să readucă spectatorii, indiferent dacă sunt sau nu de acord, în vremea fraţilor Auguste şi Louis Lumière.

Johnny & Jimmy

― Unde-i complicaţia?

― În ceea ce spui. Prea uşor. Babă, singură, casă izolată, tablouri scumpe…

― Pont sigur.

― O fi, dar nu-mi miroase-a bine. Parcă ne invită. Dar nu la ceai.

― Ai îmbătrânit. Oricum nu bei ceai.

― M-am fript o dată, nu mă mai frig. Am stat capră, nu mai stau.

― Dar la soare, pe şezlong, prin Cuba – să zicem, Cuba este doar un exemplu dintre multe altele  – vrei să stai? Vrei să-şi fâlfâie damele rochiile de vară pe sub nasul tău? Vrei să le bagi mâna pe sub fuste şi să le inviţi la o plimbare pe plajă, atunci când fierbe soarele înainte de a se duce la fund? Şampania în cadă îţi mai trezeşte vreo amintire sau ai rămas cu mocirla vieţii şi cu putoarea ei?

― Aş fi tâmpit să spun că nu vreau. Vreau. Şort, şlapi, cămăşi înflorate, bere la gheaţă, card în borsetă, ceas de aur. Dar nu vreau ca drumul spre Cuba să treacă prin puşcărie, cu o haltă de vreo zece-cinşpe ani, poate chiar mai mult, dacă ne moare hoaşca-n braţe. Aruncă ochii peste cap, nu găseşti oţetul pe întuneric şi gata, asta se mai numeşte şi crimă, chiar dacă tu n-ai vrut decât să o susţii fizic până cobor eu tablourile de pe pereţi. Nu e cu premeditare, dar tot crimă se numeşte. Plus intrarea prin efracţie…

― Eşti şi avocat acum. Nu te mulţumeşti doar cu memoriile alea… Dacă mi se face dor de tine am să te angajez, vei fi avocatul cauzelor pierdute, cum sună?

― Ca dracu`. Nu glumesc. Tu vrei să dai buzna. Eu zic să mai studiem locul. Nu-i de glumă cu hoaşca asta dacă stă ea singură şi o doare fix în andrele de eventualii hoţi, deşi l-a agăţat pe Rembrandt în cui. Sigur are Rembrandt, ăsta nu stă numai la muzeu?

― Poate şi Picasso. Poate şi Dali.

― Nu ştiam că dăm spargere la Luvru.

― E un Luvru mai mic, cu boscheţi pe alee şi cu iederă pe ziduri, care-i problema? Poate mai sunt şi alţii agăţaţi în pereţi, astea-s numele mari, mi-au rămas în minte fiindcă am mai auzit de ei. Pleava, vorba vine, dar zic aşa, prin comparaţie cu primii, face la fel de multe parale. Le-am uitat numele, însă. Şi nici nu mă interesează că ar fi şi Matisse sau mai ştiu eu cine, mă interesează să scap repede de ele. Schimbul e important, iar omul nostru aşteaptă. Cu banii pregătiţi. Mulţi. Prea mulţi ca să înghit în sec şi să urmăresc, zile în şir, o hoaşcă pe jumătate senilă care trage din lulea şi îşi aduce aminte de vremurile în care nu mirosea a mort.

― Ce viaţă a avut hoaşca asta a ta?

― Nu-i a mea, mie-mi plac numai alea cu carnea tare, fiecare cu plăcerile lui, ţi-o las ţie dacă vrei, dar hoaşca a avut o pasiune în viaţă, numai una, adică pictura. A dat şi cu pensula-n pânză, a urmat nişte cursuri în tinereţe, însă nu i-a ieşit pasienţa. Omul nostru mi-a spus că a devenit colecţionară, a cumpărat în draci, a avut şi cu ce, nu i-au lipsit banii şi relaţiile. Cică stă şi se uită la ele, toată ziua. Bea cafea. Fumează. Iar se uită la tablouri. Se îmbracă în ţinută de seară, ia masa în sufragerie, este servită ca o doamnă din înalta societate de un majordom, era să cad pe spate când am auzit, apoi se retrage în bibliotecă, demnă, bea coniac cu ibricul şi se zgâieşte la pereţi până o dor ochii şi adoarme-n fotoliu. O scutim de oboseală.

― Deci avem un majordom.

― Are o sută cincizeci de ani, pe jumătate surd, pe jumătate orb, dacă era şi şchiop chiar că îmi făceam probleme. Mari. Hai să fim serioşi, perna pe faţă, adoarme tataia instantaneu, visează frumos, tinereţe, puicuţe, gata lucrarea. Luăm pictorii de pe pereţi, că s-or fi plictisit şi ei să se uite numai la baba aia, îi scoatem la plimbare, primim verzişorii, cap compas Cuba, dans pe plajă, croaziere, ţâţe şi buci, la dolce vita…

― Carevasăzică tot la Cuba îţi stă gândul…

― E cu Cesaria Evora, cu Che, cu amintirea lui Castro. Mă atrage, ca să zic aşa… Istorie şi muzică, revoluţie şi sex.

― Şi dacă nu ne iese treaba, iar majordomul doarme cu Winchesterul pe genunchi şi face poc, poc? Sigur nu e înarmat babalâcul ăla?

― Nu e, altă informaţie sigură, îi tremură mâinile permanent, când aduce ciorba la masă o varsă, pe jumătate. Informaţiile de la omul nostru sunt întotdeauna de mâna întâi. Totul va merge…

― Strună.

― Bravo. Ţi-ai revenit.

Lady Esmeralda & Jack

Lady Esmeralda trase încă un fum, apoi agită câteva secunde un clopoţel de argint. Poate că nu era de argint, evident, dar îmi place să cred că o astfel de femeie, într-o astfel de casă, avea neapărat un clopoţel de argint pe care să-l poată agita uşor atunci când dorea să ceară ceva, nici nu contează ce anume. Presupusul clinchet al acelui clopoţel face toţi banii, din punctul meu de vedere, în această cameră şi la această oră.

Scutură din nou port-ţigaretul, gândindu-se că ar fi momentul să scoată chiştocul şi să pună în loc o altă ţigară.

Fuma mult, conştientă de asta, de peste cincizeci de ani, din perioada în care băieţi cu coşuri pe faţă îi făceau un fel de curte (abia mai târziu, când începuse să se lase pradă fluturilor din stomac, înţelesese ce însemna asta cu adevărat), ţigările se înlănţuiau într-un dans pe care nu se sfia să-l numească macabru, fiind de fiecare dată amuzată de idee, însă ajunsese de multă vreme la concluzia că nu neapărat tutunul putea fi considerat cel mai rău lucru într-o lume absurdă, măcinată de cu totul alte griji sau dezastre.

Lăsă privirea să treacă uşor de la un tablou la altul, o mângâiere vizuală care îi provocă fiori plăcuţi pe spate, permiţându-i apoi să poposească într-un spaţiu gol, acolo unde ar fi trebuit să fie (sau urma să fie, este şi aceasta o ipoteză de care trebuie să ţinem seama) o altă operă de artă, produsul finit al unor ore de trudă artistică prestată de un (alt) pictor genial – sau ştampilat cu însemnul „genial” la multă vreme după ce a dispărut din lumea muritoare, plin de lipsuri, datorii, regrete, decepţii, două-trei încercări de sinucidere, eventual o boală venerică primită cadou din partea unui destin ironic.

Să vă spun un secret – artiştii, fie geniali, fie consideraţi de toată lumea drept rataţi cu diplomă (însă trebuie luat de fiecare dată în calcul inevitabilul subiectivism), au întotdeauna parte de un destin ironic, aceasta este, de fapt şi de drept, condiţia ingrată a artistului – lupta permanentă împotriva ironiilor nenumărate pe care le introduce în viaţa lor, cu o perseverenţă aproape diabolică, infatuatul domn Destin. Iată cruda realitate, iar excepţiile, aşa cum se spune, confirmă doar regula.

Uşa decupată în mijlocul bibliotecii se deschise uşor şi un bărbat înalt, puţin adus de spate, cu părul alb, lăsat să crească un pic mai lung decât ar fi trebuit, intră în încăpere. Vestă, cămaşă albă, papion, pantaloni călcaţi la dungă, una perfectă,  doar nu vă imaginaţi personajul îmbrăcat în nişte trenţe, nu?, un adevărat majordom care se încadra de minune în acel decor.

― Da, doamnă. Voce caldă, aproape murmurată, cele două cuvinte articulate corespunzător, respect bine dozat în ton, nimic ostentativ. Clasă.

― Jack, aş dori un coniac, te rog. Şi ţi-aş fi recunoscătoare dacă ai accepta să ciocneşti un pahar cu mine, înainte de a merge la culcare.

― Plăcerea nu poate fi decât de partea mea, Lady Esmeralda.

Bărbatul se întoarse şi părăsi încăperea cu paşi măsuraţi. După câteva minute, reveni ducând în mâini o tavă pe care se aflau două pahare şi o sticlă pe jumătate plină (sau pe jumătate goală, exact aşa cum doriţi). O sticlă pătrată, cu multe înflorituri, o sticlă de cristal (poate, dar nu ne împiedică nimeni să gândim că era chiar aşa) în care lichidul vălurea uşor, într-un clipocit mut, ca o mare în miniatură, de culoarea coniacului, captivă, dornică de eliberare, însă resemnată la gândul că doar câteva picături din ea vor cunoaşte o scurtă, foarte scurtă, libertate, înainte de a începe ultima călătorie, către buze.

Paranteză

Dacă Jimmy l-ar urmări acum pe majordom, în timp ce se apropie tăcut de fotoliul în care stă Lady Esmeralda, ar fi foarte surprins să constate că acestuia nu-i tremură mâinile, aşa cum susţinuse în faţa prietenului/partenerului său.

Bineînţeles, o astfel de concluzie ar da naştere imediat unei întrebări delicate şi deloc liniştitoare, în perspectiva acţiunii plănuite: câte procente din informaţiile primite de la acela considerat „omul nostru” erau corecte? Şi câte trebuiau considerate doar  praf în ochi?

Numai că Jimmy ((iar acum anticipăm desfăşurarea evenimentelor, astfel că putem arunca o privire către ceea ce va fi)  doarme, deja, la ora aceasta, visând plajele însorite ale Cubei, poate chiar o nouă revoluţie în care el să apară, printre dărâmături şi schelete metalice fumegânde, în postura de El Lider Maximo, adulat de femei şi bărbaţi, în vreme ce Johnny, mult mai sceptic, după cum am putut observa, studiază atent planul casei, pentru a mia oară, pufnind nemulţumit şi mormăind în barbă că acţiunea ar putea fi amânată pentru (măcar) o zi sau două.

Dar, efectuând un scurt exerciţiu de sinceritate, de câte ori nu ne-am spus, cu toţii, că unele decizii personale pot fi amânate, chiar mai mult de o zi sau două? Şi de câte ori nu ne-a dat brânci nerăbdarea, împingându-ne indiferentă în prăpăstii personale din care am ieşit cu foarte mare greutate?

Cu siguranţă că uneori nu trebuie să punem în aplicare un anumit plan pe care ni l-am construit în minte, cu meticulozitatea celui care introduce într-o sticlă miniatura unui galion. Din diferite considerente. O reconsiderare a datelor problemei, puţină teamă amestecată în proporţii egale cu lipsa de iniţiativă, instinctul de conservare (nu trebuie eliminat niciodată din retortă).

Însă viaţa, care ne ţine legaţi cu fire invizibile chiar şi atunci când credem că putem alerga nestingheriţi de colo, colo, ca nişte mânji lipsiţi de griji, alege diverse modalităţi prin care intră în dialog cu noi, unele fiind de o perversitate extremă. Şi atunci apăsăm exact butonul pe care ne propusesem, cu doar câteva secunde în urmă, să nu îl apăsăm. Asta e.

Iar acum dăm ceasurile înapoi. Nu cu mult. Doar cât să avem posibilitatea de a  asista, în continuare, la dialogul dintre cei doi hoţi. Şi nu trebuie să ne ferim de cuvinte dure, exact asta şi sunt, doi hoţi puşi pe lovituri mari, sperând în sinea lor că va veni fericitul moment, nu peste foarte multă vreme, când vor reuşi să doarmă liniştiţi, noapte de noapte, pe un morman de bani, fără grija zilelor viitoare.

Johnny & Jimmy

― Am o strângere de inimă. Nu-mi place de hoaşca asta.

― Nu trebuie s-o ceri de nevastă, totuşi, nu fii speriat. Mergem să-i săltăm tablourile, nu te duc la altar. Mă uimeşti şi mă întristezi. Am studiat terenul cinci zile la rând, nicio mişcare, acelaşi program, n-are musafiri de-a dracu` ce e ea, îi place să stea singură, e cu nasul pe sus…

― Snoabă…

― … la unşpe stinge felinarele, se bagă în scutece, sforăie, întuneric beznă, intrăm prin spate, pac geamul, pac încuietoarea, pieces of cake, biblioteca e la parter, hoaşca doarme la etaj, majordomul are hogeacul lângă bucătărie, nici n-o să ştie dacă visează sau e treaz, umflăm pictorii, drum bun, sleep well, fetiţe şi băieţi, sweet dreams

― Eu zic să mai stăm. Şi nu face pe Freddy Krueger, până la urmă a fost cu happy-end, dar nu pentru el.

― Nu mai stăm. La noapte dăm atacul. Mâine seară mă transform în chelner, îţi aduc cocteilul pe tavă. Noaptea voi fi proxenet, dacă vrei, te cuplez cu creola visurilor tale, puteţi să vă faceţi jurăminte înfocate cu ochii pierduţi în spuma oceanului. Vă conduc în cameră, pe urmă vă încui acolo, do not disturb, o să-mi mulţumeşti…

― Să nu zici că nu ţi-am spus.

― Nu cobi. Mai bine toarnă, mi s-a uscat gâtul.

― Un pahar, nu-ţi dau mai mult, te-mbeţi şi faci urât. Sau te-mbăt şi amânăm?

― Nicio grijă, când vine acţiunea nu se mai lipeşte alcoolul de mine, beau fiindcă mi-e sete, creierul e intact.

― Dacă ţi-e sete, bea apă.

― Bea tu, ca să fii deja ruginit atunci când te apuci de memorii. Ce titlu vrei să pui? Mocirla din mine?

― Nu. Soarta nu te-ntreabă niciodată dacă ţi-ai băgat cămaşa-n pantaloni. E adânc.

― Mda, cu soarta nu te pui. E prea adânc pentru mine. Şi e cinci. Până pe la miezul nopţii putem să tragem un pui de somn. Pun ceasul să sune, la unşpe.

― Culcă-te. Eu nu dorm.

― Nu mai tăia firul în patru.

― Orice amănunt e important.

― Atunci du-te la Fort Knox şi dă o spargere. Cu hoaşca va fi o plăcere.

― Să dea Dumnezeu.

― N-are Dumnezeu treabă cu Rembrandt şi cu Picasso. Poate nu-i plac pictorii celebri…

Lady Esmeralda & Jack

Majordomul turnă coniacul în pahare, cu gesturi studiate, deloc ostentative. Întinse unul stăpânei, iar pe al doilea îl ridică încet, cu mâna învelită în mănuşa albă. Lady Esmeralda ridică paharul, la rândul său, şi cei doi ciocniră. Paharele în formă de lalea se atinseră, eliberând către tavan un sunet cristalin.

― Noroc, Jack.

― Noroc, doamnă. Vă doresc o seară deosebită.

― Va fi, Jack. Va fi…

Sorbiră. După ce aşeză paharul pe suportul de lemn din stânga ei, Lady Esmeralda puse o nouă ţigară – Pall Mall fără filtru, nu fuma niciodată altceva –  în port-ţigaret, iar Jack se aplecă pentru a o aprinde.

― Mmm, Jack, mulţumesc. O seară specială, nu? Eram convinsă că vei pregăti ceva… deosebit.

― Martell, doamna mea. Din podgoriile Borderiese.

― Minunat. Această combinaţie fantastică m-a uimit întotdeauna. Struguri şi vanilie. Suav, complex, aluziv. Îmi aminteşte de… vremurile bune.

― Cu siguranţă şi de plimbările prin pădurea Troncais…

― Jack, ai putea fi un ghid excepţional, mă întreb dacă vreo întrebare referitoare la băuturile franţuzeşti te-ar pune, vreodată, în dificultate. Aşa-zişii aristocraţi moderni beau cu plăcere indisolubilă, însă fără a şti ceea ce beau, nu este aceasta o constatare care te poate deprima?

― Doamnă, dacă îmi daţi voie, aş spune că aristocraţii îşi permit să bea fără să ştie ce beau, asta de când lumea.

― Tendinţe de stânga, Jack, pe măsură ce trece timpul? Îţi face curte asiduă vreun partid socialist? Dragă, nu te văd cu basca pe-o parte, iar sindromul cubanez nu mai înspăimântă pe nimeni.

― Nicidecum, doamnă, era doar o simplă constatare, sper că remarca mea nu vi s-a părut nelalocul ei.

― Deloc, prieten drag. Ai spus un mare adevăr. În spatele spoielilor şi al paietelor se ascunde întotdeauna multă mizerie, după cum ştii. Degradarea progresivă a bunului gust şi a calităţii umane a dus, inevitabil, la ceea ce observăm azi în jurul nostru. Substantivul aristocrat rămâne, la urma urmei, doar un termen lipsit de substanţă. De ce crezi că n-am mai ieşit în societate şi am preferat să rămân aici, alături de tablourile noastre, de ţigările mele şi de coniacul acesta?

Majordomul înclină capul, în semn de aprobare. Lady Esmeralda întinse port-ţigaretul către unul dintre tablouri.

Doi adolescenţi, un băiat brunet şi o fată cu părul lung, roşcat, surprinşi la liziera unei păduri, pe jumătate dezbrăcaţi, într-o poziţie ciudată, nu ştiai – iniţial – dacă se pregăteau să fugă cât mai departe sau să se iubească sălbatic.

Feţe mirate, panicate aproape, guri deschise într-un strigăt înăbuşit, priviri fixe trimise către… Către cel care pictase tabloul, evident, îl bănuiai în faţa lor, atent la fiecare tuşă, transmiţându-le să nu se mişte. În pofida faptului că ei dădeau senzaţia clară că tocmai asta ar fi dorit să facă în acele momente.

O lucrare deosebită, valoarea artistică nu putea fi pusă la îndoială nici de către  un critic nervos fiindcă şi-a surprins nevasta în pat cu băiatul angajat pentru a curăţa piscina, dar senzaţia pe care o avea privitorul – mai puţin Lady Esmeralda, să spunem – era aceea de teamă profundă, zugrăvită până în cele mai mici amănunte.

Frica năprasnică ieşea, pur şi simplu, dintre cele patru rame. Teroarea era foarte bine surprinsă pe chipurile celor doi, o surpriză răvăşitoare care îi determinase să întrerupă ceea ce făcuseră până atunci sau ceea ce avuseseră de gând să facă. La câţiva metri de ei, în stânga, un rău îşi trimitea valurile agitate către întunecimea pădurii, lovindu-se de pietre mari, albe, cărora pictorul misterios le dăduse un luciu aparte. Semănau cu nişte cranii, doar că scobiturile ochilor nu se vedeau, astfel încât păreau a sta dedesubtul apei. Tigve spălate de apa rece a râului, ca o presupusă ameninţare suplimentară la adresa nefericiţilor adolescenţi.

― Îţi mai aduci aminte, Jack?

― Da, doamnă. Astfel de momente nu pot fi uitate, ele rămân săpate în memorie şi provoacă de fiecare dată plăceri nebănuite, aproape orgastice.

― Hmm… Erau frumoşi, Jack, frumoşi şi atât de plini de viaţă. Nici acum nu s-au schimbat, după atâţia ani. Mi-e drag să stau aici şi să îi privesc, aşa cum am făcut-o şi atunci.

― Da, sunt la fel de vii şi au aceeaşi expresie. Vă era teamă, la un moment dat, că trecerea timpului îşi va pune o amprentă negativă asupra acestor tablouri, asupra detaliilor şi trăsăturilor, asupra expresiilor, aşa aţi spus. Dar nu a fost aşa. Ele trăiesc în continuare. Sub ochii dumneavoastră, doamnă…

― Sub ochii noştri, Jack… Arătă un alt tablou, apoi sorbi încă o gură de coniac. Ştii, Jack, această posibilitate neanticipată de a fixa viaţa pe pânză şi, ulterior, între patru rame, i-ar face pe mulţi să ne privească lung, ca şi cum am fi anomalii ale naturii.

― Sau ne-ar pune în camere izolate, pentru a ne scoate, la intervale regulate de timp, spre a ne duce în laboratoarele lor pline de maşinării ciudate. Ar fi în stare de orice, doamnă…

Lady Esmeralda fixă cu ochii un punct de pe tabloul pe care tocmai îl arătase.

― Era toamnă, Jack, coborâsem din tren, după o călătorie lungă…

― Poate chiar prea lungă pentru gusturile dumneavoastră, doamnă, mi-aş permite să spun…

― Exact, Jack, dragul meu prieten, prea lungă. O plimbare era cea mai bună soluţie pentru dezmorţirea oaselor, nu? Ţin minte că nici tu nu erai foarte încântat, ţi-ai ieşit din calmul tău proverbial, ai bombănit, ba chiar ai înjurat – Doamne, cât de surprinsă am fost! – fiindcă nici trenurile de lux nu oferă confortul la care te-ai aşteptat, acesta sunt cuvintele tale, nu le-am putut uita. Erai roşu la faţă, l-ai repezit pe un hamal care dorise să pună mâna pe geamantan – adu-ţi aminte cum s-a tras la o parte, cu ochii ieşiţi din orbite, l-ai înspăimântat de moarte, dragul meu -, apoi l-ai împins într-o parte pe un tânăr care să oprise în mijlocul peronului şi îşi privea, impasibil, ceasul. Te-am tras după mine, prin orăşelul acela, şi atunci am surprins asta. O minunăţie…

Privirea lui Jack poposi, la rândul ei, asupra tabloului…

Îţi dădeai seama foarte repede, chiar dacă aruncai doar o privire asupra pânzei, că acolo – pe strada aceea lungă, mărginită de copaci înalţi şi de clădiri îmbătrânite, cu faţade vopsite strident – avusese loc, cu doar câteva secunde înainte, o paradă.

Pictorul misterios stătuse chiar  pe mijlocul străzii, ca şi cum ar fi aşteptat ca parada să se apropie cât mai mult de el, spre a-l lăsa, apoi, în urmă, despărţindu-se în două braţe, pentru a ocoli, prin stânga şi prin dreapta, ca un fluviu în calea căruia se aşează, precum o insulă, şevaletul artistului.

În partea de sus a tabloului putea fi observat cerul cristalin, atins delicat de câţiva nori pufoşi. Frunzele copacilor alcătuiau un puzzle ruginiu, ceea ce te ducea imediat cu gândul la o toamnă lungă. Parada respectivă ar fi trebuit să treacă printr-o intersecţie, înainte de a ajunge foarte aproape de pictor. Dar nu mai ajunsese. Din partea stângă (dacă ne raportăm la cel care priveşte tabloul, evident) venise o maşină de pompieri, poate că undeva, în acel orăşel prins în lâncezeala unei toamne lungi, izbucnise un incendiu, iar pompierii fuseseră chemaţi foarte repede de telefoanele vecinilor, pictorul surprinsese girofarurile roşii, dădeau senzaţia că încă pulsează, chiar dacă maşina era răsturnată pe o parte. Privitorul îşi putea imagina, cu uşurinţă, manevra disperată a şoferului, dorinţa acestuia de a evita parada, fracţiunile de secundă în care creierul său fusese obligat să ia rapid o decizie, suprema decizie, am putea spune, decizia finală, iar bărbatul de la volan virase către stânga, brusc, şi era evident că viteza fusese mare, maşina se răsturnase şi rămăsese în mijlocul intersecţiei, în timp ce motorul fumega.

Fiecare amănunt era surprins cu o precizie… fotografică. De sub cabina maşinii se iveau două jumătăţi de trupuri, o asemenea greutate le făcuse cu siguranţă chiseliţă, iar o femeie îmbrăcată în rochie strălucitoare (o fostă miss, poate, ele fac întotdeauna deliciul paradelor), prăbuşită pe piatra cubică, încerca să se îndepărteze de acel coşmar, numai că un picior îi lipsea şi gura rămăsese deschisă, surprinsă în timp ce lăsa să iasă din gât un strigăt de durere şi groază.

Participanţii la paradă fuseseră împrăştiaţi precum popicele de acea maşină roşie a cărei culoare se asorta perfect cu sângele de pe şosea, iar mâna pictorului îi surprinsese cu o frenezie care te făcea să te întrebi imediat, cu stupoare, cum de a putut rămâne cineva impasibil, pictând centimetru după centimetru, amestecând culorile, schimbând pensulele, în vreme ce un cărucior (bebeluşul nu se vedea, din fericire) atârna pur şi simplu într-unul din copaci, în timp la baza tulpinii putea fi văzută o femeie (mama?) prăbuşită precum o păpuşă dezarticulată. Nu încăpea nicio îndoială că trupul femeii nu mai avea viaţă în el.

Nimeni nu-şi putuse imagina că aşa ceva s-ar putea întâmpla în timpul unui eveniment festiv, dar iată că se întâmplase, maşina intrase în plin, şoferul nu putuse să evite carnagiul, frânele (întotdeauna pot apărea probleme la frâne, nu sunteţi de acord?) cedaseră, nenorocita de inerţie împinsese maşina cu o ură feroce, spectatorii de pe margine fuseseră loviţi primii, apoi urmase un car alegoric (zăcea şi el răsturnat, iar mai multe mâini şi picioare se iveau de dedesubt), apoi…

Dacă pictorul ar fi reuşit, prin absurd, să pună pe pânză şi urletele celor mutilaţi, atunci acel tablou ar fi fost… perfect. O perfecţiune a unui adevărat iad declanşat intempestiv, în mijlocul unei intersecţii dintr-un orăşel unde, cu siguranţă, singurele zile în care putea fi tulburată plictiseala citadină erau tocmai acelea în care se organiza (nu contează motivul, dar orăşelul intra atunci într-o adevărată fierbere) o paradă.

Alţi oameni – femei, bărbaţi, copii, foarte mulţi copii, Dumnezeule!, dar atunci când este vorba despre o paradă nu pot să lipsească puii de om – erau împrăştiaţi pe caldarâm, caldarâmul îi aşteptase pervers după ce maşina de pompieri îi lovise ca o moarte metalică, roşie, decisă să nu ierte pe nimeni din raza ei de acţiune, o mână micuţă rămăsese îndreptată către cer (acuzator?), apoi căzuse, firesc, la pământ, dar pensula o prinsese exact atunci când devenise un înfricoşător punct de reper, iată şi câteva instrumente muzicale, un trombon, trei trompete, o tobă (fanfara nu poate lipsi de la nicio paradă, toată lumea ştie asta, fanfara este – pentru o paradă – ceea ce este dansatorul pe sârmă pentru un circ, să zicem), partituri mici împrăştiate pe jos, pictorul acela se dedicase pe de-a-ntregul tabloului, avusese puterea de neînţeles (pentru un om normal) de a nu face nicio mişcare, poate încruntase doar sprâncenele, tulburat de razele soarelui,  cu o indiferenţă condamnabilă, iar lângă rigola din dreapta, în prim plan, mărit corespunzător, în aşa fel încât să aibă un impact cât mai mare asupra privitorului (şi avea, credeţi-mă), se afla un elegant pantof de damă, cu tocul cui, numai că în el exista şi laba piciorului acelei nefericite, cu tot cu gleznă şi jumătate (imaginea era infernal de bine prezentată) din pulpă. Pantoful era alb, iar dârele de sânge prelinse ajunseseră la piele şi contrastul izbea privirile…

― O adevărată operă de artă, Jack.

― Într-adevăr, doamnă, niciun alt pictor nu ar fi reuşit să surprindă mai bine această scenă.

― Viaţa, Jack, nu? Viaţa este un pictor neobosit care are de fiecare dată la dispoziţie pânza potrivită, pensula sau culoarea.

― Da, doamnă, viaţa. Fiecare tablou din colecţia dumneavoastră înseamnă viaţă. Aşa cum copiii reuşesc să prindă fluturi pentru a-i fixa în insectar cu un bold, aşa prindeţi dumneavoastră crâmpeie de viaţă şi le fixaţi, instantaneu, între cele patru rame. Închizând pumnul, pur şi simplu. Ce dar minunat!

Majordomul înclină capul, în semn de respect. Iar Lady Esmeralda îi întinse mâna, invitându-l să o sărute. Ceea ce se şi întâmplă. Apoi ciocniră din nou paharele.

― Jack, cred că aceasta va fi seara în care vor veni. Eşti de acord cu mine?

― Bineînţeles, doamnă. Au trecut câteva zile de când individul acela ne urmăreşte fiecare mişcare, cred că s-a plictisit deja. Îi simt nerăbdarea…

― Hmm… Lady Esmeralda bătu uşor din palme. Nici nu ştii ce emoţionată sunt. După atâta vreme… În sfârşit, şi ultimul loc rămas liber va dispărea. Iar colecţia va fi completă. Gata, Jack, se va termina totul.

― Totul, doamnă?

― Totul. Am desprins destule fâşii din viaţă. Şi fiecare dintre ele m-a secătuit de vlagă. Acum va fi ultima oară. Consumul de energie este prea mare, nu mai sunt în putere, Jack, după noaptea asta vei descoperi o simplă bătrânică gârbovită, pregătită sufleteşte pentru marea călătorie. După noaptea asta, Jack, voi avea mai mult ca oricând nevoie de tine. Jack, bunul meu prieten…

― Voi fi aici, doamnă. Până la final. Apoi…

― Da. Tablourile. Te vei îmbogăţi de pe urma lor. Sau le vei distruge. Nu-ţi voi impune nimic. Să faci aşa cum crezi, Jack, promiţi?

Majordomul se apropie şi mai mult de fotoliu şi lăsă mâna înmănuşată să se aşeze pe umărul femeii. Apoi oftă şi privi peretele înţesat de tablouri.

Fiecare ţinea captivă o poveste. În cele mai multe dintre cazuri, o poveste tristă. Expresii chinuite, priviri lugubre, morbide, femei şi bărbaţi surprinşi în posturi ciudate, iată şi un tren care cădea de pe un pod, aveai senzaţia că se deşiră în drumul său către râul de dedesubt, de la o fereastră ieşise cineva şi încerca să ajungă pe acoperiş, într-o încercare disperată de a-şi prelungi viaţa, măcar prin câteva fracţiuni de secundă, case în flăcări, trupuri arse care fumegau, detalii impresionante ale arsurilor de diferite grade, o alunecare de teren, degete încovrigate apărând din mocirlă, încercând să apuce un lemn salvator care nu avea să apară niciodată,  un spânzurat atârnând în funie, limba vânătă ieşită din gură, bale scurse de o parte şi de alta a bărbiei, în timp ce privitorii aplaudau având întipărite rânjete de satisfacţie pe feţe.

Doar câteva tablouri spuneau alte poveşti. Pictorul se aşezase în faţa unor îndrăgostiţi, spre exemplu, în timp ce aceştia se sărutau. Rămăseseră pentru totdeauna în tablou, cu buzele lipite, ninşi de flori albe, căzute dintr-un măr. O fetiţă, în iarbă, jucând-se pe lângă Casa Păpuşilor, în vreme ce alături de ea, întinşi pe o pătură cadrilată, părinţii ciocneau pahare cu vin roşu. Se vedea în spate creasta unui munte, acoperită cu un capişon alb. Fetiţa avea ochi albaştri şi privea direct către pictor. O undă aproape insesizabilă de mirare se putea citi în ochii ei…

Majordomul îşi privi ceasul pe care îl scoase dintr-un buzunar al vestei.

― Promit, Lady Esmeralda. Promit…

Finalul

Dispariţia celor doi hoţi nu a mirat, bineînţeles, pe nimeni. Mulţi anticipaseră de foarte multă vreme un astfel de final nefericit, plecând de la premisa că o viaţă supusă riscurilor de tot felul nu putea să ducă, inevitabil, decât spre închisoare sau spre cimitir.

Cum zvonurile despre o eventruală dublă arestare ar fi apărut foarte repede în cartier, Johnny şi Jimmy au fost declaraţi morţi şi îngropaţi, iar cunoscuţii lor – puţini de altfel – au vărsat pe podele câteva picături amărâte de whisky, iar apoi au revenit indiferenţi la propriile vieţi.

Faptul că nimeni nu se putea reculege în faţa mormintelor celor doi dispăruţi a fost întâmpinat cu ridicări din umeri şi cu priviri plictisite, fiindcă nu era pentru prima oară când unii sau alţii dispăreau, pur şi simplu, şi nu se mai ştia absolut nimic despre ei. Înecaţi în fluviu, cu picioarele introduse în lăzi umplute cu ciment, îngropaţi pe cine ştie unde, existau tot felul de posibilităţi… Din acest punct de vedere, erau destui care se dovedeau a fi extrem de inspiraţi atunci când era vorba să scape pentru totdeauna de unul sau mai multe cadavre.

După câteva zile, Johnny şi Jimmy se retraseră din amintiri şi făcură loc altor ştiri – printre care şi cea referitoare la o colecţie de tablouri scoasă intempestiv  la licitaţie şi vândută pentru o sumă de-a dreptul astronomică – iar cu asta se termină totul.

*

Lady Esmeralda avu parte de o înmormântare fastuoasă. Viaţa se scursese din ea cu o repeziciune care ar fi putut să dea naştere unor întrebări delicate din partea doctorilor pe care meseria îi transformă, de foarte multe ori, în curioşi incurabili, însă Jack avusese grijă să „ungă” uşile necesare, astfel încât acestea să nu scârţâie, la o adică.

După noaptea în care Lady Esmeralda strânsese pentru ultima oară viaţa în pumn – Johnny şi Jimmy deveniseră parte integrantă a ultimului tablou din colecţie, iar pe feţele lor se putea citi, pentru totdeauna, uluiala indusă de contactul vizual cu o bătrână care-i luase prin surprindere, la doar câteva minute după ce pătrunseseră în sufrageria vilei – nu mai trecuse decât o săptămână până la moartea ei.

Jack întreprinse toate demersurile necesare, atent până şi la cele mai mici detalii, petrecu momente de adâncă reculegere la căpătâiul decedatei, o conduse  pe ultimul drum, mergând cu demnitate în urma carului mortuar îmbrăcat în coroane, alături de notabilităţile oraşului care nu putuseră rata participarea la un astfel de eveniment, apoi află (avocaţii apar şi atunci când trebuie, nu numai invers) că Lady Esmeralda trecuse toată averea pe numele său.

Vându domeniul, dar nu înainte de a lua legătura cu cea mai mare casă de licitaţie din oraş şi, sub privirile severe ale unor paznici înarmaţi până-n dinţi, mută întreaga colecţie de tablouri în subsolul unei clădiri impunătoare, acolo unde avea să stea până în  ziua cea mare (aşa cum titraseră ziarele).  Toate tablourile fură vândute cu o repeziciune uimitoare, iar ştirea făcu înconjurul orăşelului.

Fireşte, toată lumea s-a întrebat, ulterior, cum de nu a ştiut nimeni că Lady Esmeralda, cunoscută în primul rând pentru operele de caritate pe care le făcea, la interval regulate de timp, avea şi un asemenea talent. Criticii de artă au conceput texte înduioşătoare şi laudative, publicate pe prima pagină a cotidianelor de mare tiraj, televiziunile au organizat talk-show-uri (numai că Jack nu a vrut să participe la niciunul dintre ele), iar primarul localităţii a declarat-o pe Lady Emeralda cetăţean de onoare post-mortem.

La câteva zile după ce fu vândut şi ultimul tablou – intitulat “Furt eşuat”, o extraordinară combinaţie între Rembrandt, Dali şi Picasso, cu accente personale care scoteau în evidenţă personalitatea copleşitoare a regretatei pictoriţe, după cum s-a exprimat un critic în vogă -, Jack cumpără un bilet de avion (dus) către insulele Azore. Banii din cont i-ar fi permis să meargă oriunde ar fi dorit, însă el alese această destinaţie, fără să dea nimănui explicaţii.

Înainte de a păşi pe scara avionului, fostul majordom întoarse capul şi privi către oraş. Câteva blocuri înalte (metal şi sticlă) zgâriau peisajul, iar coşul înalt al uzinei lăsa să iasă o dâră de fum care se strecura printre doi nori pufoşi de dimensiuni apreciabile.

Întinse mâna, cu palma deschisă, aşteptă câteva secunde, apoi strânse pumnul. Nu se întâmplă nimic, evident, pentru că viaţa nu poate fi prinsă în pumn decât de câţiva oameni, iar aceştia se nasc cu acest dar, nu îl capătă pe parcurs.

Îşi şterse cu dosul palmei o lacrimă care apăruse la colţul ochiului stâng, apoi întoarse spatele trecutului şi urcă în avion.

Un zâmbet larg i se desenă pe faţă, iar stewardesa îi arătă, amabilă, unde se afla locul său… De undeva, dintr-o altă lume, zâmbi şi Lady Esmeralda.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

9 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.