Un colţişor de paradis

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 5 ( octombrie, 2010 )
Autor:

„Bine aţi venit la monstrul de ciment
care se hraneste cu carne umană şi sânge”
–Inscripţie pe un zid din închisoarea El Dorado

Crezi că viaţa ta e de rahat? Că te bălăcăreşti într-o găleată de lături mare cât Canada? Crezi că munceşti prea mult pentru un salariu de căcat, atât de mic încât nici chiar în puţinele clipe libere nu-ţi poţi permite altă distracţie decât să te uiţi pe programul de wrestling la televizorul luat de la vechituri? Crezi că, în afară de faptul că ai regulat prima dată la doisprezece ani, viaţa ta reprezintă un perpetuu şir de ratări şi nerealizări? Man, nu ştii ce vorbeşti…

Pentru mine iadul l-au reprezentat, până la un moment dat, barul de mâna a şaptea în care mă produceam în fiecare seară. O slujbă temporală, mi-am spus, atunci când, student fiind, am acceptat angajamentul cu Bart, patronul bombei El Sabaneta dintr-o suburbie a Los Angelesului. Ca student sărac, era o alternativă convenabilă şi nesperată. Ziua — cursuri, seminarii, laboratoare. Noaptea, înarmat cu chitara, încinceam atmosfera din La Sabaneta. Pe atunci, nici măcar nu ştiam ce înseamnă, dar, când am aflat nu m-a deranjat prea mult. La dracu’, man, mă durea undeva că bomba în care distram clientela de mâna a şaptea purta numele celei mai temute puşcării din Venezuela. Văzusem toate seriile din Oz şi Prison Break şi, de fiecare dată mi-am spus: „eu nu o ajung niciodată acolo. Eu nu o să ajung niciodată după gratii”. Mezze, Tadmore, ADX, La Sante… Nu-mi spuneau nimic…

Da, în ciuda faptului că salariul era mizerabil (mai târziu am realizat că Bart nu ar fi putut să-mi ofere mai mult nici dacă ar fi vrut; în ciuda faptului că era „boss” se descurca destul de greu), puteam supravieţui de la o zi la alta. O slujbă temporară, mi-am spus…

Nici prin cap nu mi-a trecut, atunci, că, peste douăzeci de ani, mă voi produce tot în La Sabaneta. Slujba temporară s-a transformat într-un mod de viaţă. O viaţă searbădă, lipsită de bucurii şi, mai ales, văduvită de orice perspectivă. O diplomă în biologie nu a fost niciodată prea generos apreciată şi, la drept vorbind, cine ar fi interesat să ofere o slujbă bine plătită unuia care a terminat facultatea în urmă cu douăzeci de ani şi nu a profesat nici măcar o zi în domeniu? Într-o vreme crezusem că nici măcar nu voi avea timp să mă obişnuiesc cu decorul afumat din crâşma bătrânului Bart… Vise… Vise… După douăzeci de ani am învăţat să apreciez mirosul ieftin al crâşmei şi să trăiesc bântuit de coşmarul că lui Bart îi vor merge afacerile atât de prost încât va trebui să se lipsească de serviciile muzicantului. Singura realizare pe care o pot trece în contul acestei perioade o reprezintă faptul că am învăţat să cânt la vioară şi la saxofon. Clienţii lui Bart simt nevoia de variaţie.

Şi, ca şi cum nu ar fi fost destul de rău, m-am îndrăgostit. Necazurile mele, adevăratele necazuri, au început, practic, din ziua în care Joanna Duncan i-a luat locul lui Bart în spatele barului. Fumatul… Bart fuma ţigară de la ţigară, chiar şi noaptea se trezea de trei-patru ori să fumeze, astfel că, la un moment dat, plămânii nu i-au mai rezistat. Nu, nu a murit, din fericire, dar a hotărât să petreacă mai mult timp în aer liber, acolo unde se poate delecta doar cu fumul propriilor ţigări, nu mai trebuie să inhaleze şi fumul clienţilor.

Joanna i-a preluat îndatoririle şi, deşi m-am temut că voi fi „pus pe liber”, având în vedere că Bart trebuia să plătească un angajat în plus din modestele sale încasări (başca livrele de medicamente cu care-şi îngrijeşte resturile sănătăţii), m-am îndrăgostit de ea de la prima vedere.

Spre deosebire de mine, Joanna nu a terminat nici o facultate, ca şi cum asta ar conta prea mult. Nici măcar nu a încercat să studieze la vreuna. Ca şi mine, i-au lipsit întotdeauna banii.

Joanna nu poate trece nici pe departe o femeie frumoasă. Cu doi ani mai tânără ca mine, mică de statură, grasă şi cu părul veşnic în neorânduială, genul de fată pe care l-aş fi ignorat cu desăvârşire, pe vremea când visam că diploma mea în biologie îmi va netezi drumul spre o carieră de excepţie. Dar cei douăzeci de ani petrecuţi pe mica scenă din La Sabaneta m-au adus cu picioarele pe pământ şi mi-au dat şansa să descopăr feminitatea Joannei. La două săptămâni după ce ne-am cunoscut ne-am mutat împreună în micul meu apartament. Cea mai rapidă şi cea mai de durată cucerire pe care am realizat-o vreodată. Nu prea aveam multe de oferit dar, la rândul ei, nici Joanna nu era în postura de a face nazuri. Începuse cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Dar şi cea mai plină de frustrări. Şi eu care crezusem că era nasol să ai o diplomă şi să nu poţi face nimic cu ea. Ani de muncă şi de studiu duşi pe apa sâmbetei… Erau nimic pe lângă faptul că nu puteam să-i ofer femeii iubite un trai măcar un pic mai bun.

Apoi a apărut Rodrigo. Nu, nici pe departe pretendent la farmecele Joannei. Rodrigo nu avea o diplomă veche de douăzeci de ani, nici nu trebuia să tragă de ultimul cent pentru a putea plăti chiria şi curentul electric. Rodrigo avea bani, bani adevăraţi, astfel că nu era silit să viseze la Joanna.

La început m-am mirat ce caută un tip ca Rodrigo în La Sabaneta. Avea tot timpul un teanc gros de bancnote asupra lui şi era îmbrăcat în costume de cel puţin o mie de dolari bucata. De ce ar fi preferat să-şi piardă timpul într-o bombă în care până şi apa minerală era contrafăcută?

Rodrigo apărea la miezul nopţii, comanda ceva tărie de la bar, mă urmărea cum interpretam un cântec-două, apoi pleca. Nu uita să lase bacşiş o bancnotă de cinci dolari.

După două săptămâni, la plecare, Rodrigo nu a mai lăsat sub pahar deja obişnuita bancnotă de cinci dolari, în schimb mi-a lăsat sub cutia chitarei (naiba ştie cum a făcut-o, probabil când am fost plecat la baie) un pliculeţ cu un praf albicios.

Nu era nevoie de prea multă şcoală pentru a-mi da seama ce anume conţinea misteriosul pliculeţ. Cocaină…

În clipa în care am realizat ce anume ascunsese Rodrigo sub cutia mea de chitară mi s-a tăiat răsuflarea. Bănuisem că prosperitatea lui Rodrigo avea legătură cu niscaiva afaceri necurate, mă gândisem chiar şi la droguri, dar nu mă aşteptam la o asemenea „confirmare”. Ce mesaj voia să-mi transmită bărbatul masiv şi elegant îmbrăcat, cu inele de aur la fiecare deget? Dorea să facă din mine un client? Nici o şansă. Cu cât câştigam eu şi Joanna abia ne puteam permite strictul necesar, necum să cumpărăm, fie şi odată pe an, plăcerea halucinogenelor. Atunci, dorea altceva…

Ce anume dorea Rodrigo, mi-a spus-o chiar el, trei zile mai târziu, când a venit la bar încă de la prima oră (prima oră pentru mine, se înţelege).

— Batem palma?!…

Al dracului de direct, Rodrigo ăsta.

— Pentru ce? l-am întrebat, aiurit, mutându-mi cutia chitarei de pe un umăr pe altul.

Nu mă simţeam deloc în largul meu, în condiţiile în care ştiam despre el că este implicat într-una dintre cele mai periculoase industrii din lume iar eu nu eram decât un biet nimeni. Un nimeni cu diplomă.

Mă aşteptam să reacţioneze violent, înfuriat de ignoranţa mea, dar Rodrigo a zâmbit. Cu această ocazie am văzut că avea dinţi de aur. O adevărată bijuterie ambulantă, Rodrigo ăsta.

— Fiule, mi-a spus pe un ton părintesc, deşi nu cred că avea nici măcar treizeci de ani. Îmi place inocenţa ta, aşa că o să fiu cât se poate de direct. Ai nevoie de bani?

Ce întrebare… Deşi intuiam că cel mai bine era să închei cât mai lipsit de complicaţii relaţia mea cu traficantul de droguri, am înclinat afirmativ din cap. Traficanţii de droguri nu fac pomană şi nu oferă niciodată ajutor dezinteresat. Dar cine altul, aflat într-o situaţie asemănătoare cu a mea, nu ar fi în stare să facă orice pentru bani?

— Perfect… Bănuieşti de unde provin banii mei şi al naibii să fiu dacă te înşeli. Am nevoie de cineva care să-mi aducă un „transport” din Venezuela. Cinci mii de dolari tura. Curat, fără riscuri, fără complicaţii…

Cinci mii de dolari… Niciodată, în visele mele din ultimii douăzeci de ani, nu am crezut că aş putea dispune de o asemenea sumă, toţi banii grămadă. O nebunie…

— Ştiu la ce te gândeşti. Că nu o să-ţi dau banii după ce-mi vei aduce „bagajul”. Poftim, trei mii înainte şi restul la final. Ce spui?

Chiar şi trei mii de dolari reprezentau o sumă fabuloasă pentru mine şi Joanna. Iar tipul îi avea pe toţi într-un singur buzunar…

M-au prins. În ciuda tuturor asigurărilor pe care mi le-a dat Rodrigo. În ciuda tuturor încercărilor mele de a trece cât mai şters, cât mai neobservat. Un vameş a descoperit în geamantanul meu, primit de la unul dintre membrii reţelei din Caracas, patru kilograme de cocaină. Scurt şi cuprinzător. În Venezuela asta înseamnă opt ani de închisoare.

Dintr-o dată, am realizat în ce mă băgasem. Rodrigo mă minţise, mă asigurase că totul este sub control, că vameşii fuseseră cumpăraţi, că totul fusese aranjat dinainte, astfel încât eu mă alegeam cu o plimbare până la Caracas şi cu cele cinci mii de dolari promise (sincer să fiu, până să fiu arestat am crezut cu sfinţenie că voi primi şi restul de două mii de dolari). Se pare că Rodrigo nu era chiar aşa de grozav pe cât încercase să pară, iar eu mă dovedisem mai fraier decât atunci când îmi închipuisem că o facultate mă poate scoate din rahat şi-mi poate asigura o existenţă peste medie. Indiferent cât de searbădă şi lipsită de perspective fusese existenţa mea anterioară, fusese o părticică de paradis pe lângă ceea ce urma să mi se întâmple. Şi măcar dacă aş fi bănuit la ce trebuia să mă aştept…

De fapt, chiar şi atunci când vameşii au început să cântărească drogurile şi să sfâşie cu meticulozitate restul bagajelor am crezut că voi fi lăsat să plec, cu scuzele de rigoare. Doar Rodrigo îmi promisese că totul va fi în regulă. Da, ce putea fi în regulă de vreme ce îmi oferise cinci mii de dolari pentru o singură cursă la Caracas? Ar fi trebuit să-mi dau seama…

Abia în clipa în care am fost urcat în duba poliţiei mi-am dat seama că ceva groaznic se întâmplase, ceva ce nici şmecherul de Rodrigo, cu dinţii lui de aur, nu putea controla. Viaţa mea o luase razna şi de această dată nu mai puteam face nimic pentru a mă redresa.

Nu o să trec prin detaliile procesului. Nici nu am înţeles mare lucru. Niciodată nu am dat vorbit altă limbă decât engleza, astfel că nu am priceput mare lucru din derularea procesului. Nimeni nu s-a obosit să-mi găsească un interpret; a fost de ajuns să mi se comunice sentinţa pe care o bănuiam deja din clipa în care am fost arestat. Opt ani…

Opt ani de închisoare pot speria pe oricine. Chiar şi cei mai duri dintre indivizi nu se pot împăca prea uşor cu ideea că vor petrece aproape un deceniu în spatele zidurilor. Durii se înfurie, îşi fac planuri de răzbunare, răzbunare împotriva celor care i-au turnat, împotriva celor care i-au condamnat. Nu privaţiunea de libertate în sine îi irită, ci cei din cauza cărora sunt siliţi să o suporte, nu se gândesc la anii de carceră ci la ce le vor face celor vinovaţi atunci când vor ieşi de acolo. Cei slabi, ca mine, se roagă să supravieţuiască. Doar să supravieţuiască…

Nu cunoşteam despre închisori decât ceea ce văzusem pe la televizor, iar Prison Break şi Oz mi se păruseră întotdeauna nişte exagerate aberaţii, izvorâte mai degrabă din imaginaţia înflăcărată a scenariştilor decât din realităţile din spatele zidurilor. Oricum, nici într-un caz nu-mi făcusem o imagine idilică despre aceste locuri, dar nu-mi imaginasem cât de rău poate să fie. Pentru mine, închisoarea reprezenta un cadru legal, instituţionalizat, locul unde delincvenţii îşi ispăşesc păcatele şi sunt redaţi societăţii. Cunoscusem foşti puşcăriaşi, destul de mulţi, clientela din La Sabaneta era formată în cea mai mare parte din astfel de indivizi, dar cei mai mulţi dintre ei erau adevărate epave umane, indivizi care nu-şi doreau mai nimic de la viaţă, strecurându-se de la o zi la alta în aşteptarea Marelui Bang care va marca trecerea dincolo. Nu vorbeau decât arareori despre viaţa lor din spatele gratiilor şi nici unul nu o făcea cu mândrie. Petrecuseră o parte a vieţii în spatele gratiilor şi asta le storsese şi ultima picătură de vlagă. Cei mai mulţi nu păreau agresivi, ci mai degrabă stânjeniţi şi, deşi reprezentau o prezenţă obişnuită în bar, scandalurile provocate de ei în cei douăzeci de ani lucraţi acolo puteau fi numărate pe degetele de la o mână.

Urma să petrec opt ani într-o închisoare din Venezuela. Şi eram singur, singur de tot, iar indivizii pe care-i cunoscusem în secţia de poliţie şi închisoarea din Caracas nu aveau nimic în comun cu clienţii sfioşi din La Sabaneta. Nu aveau prea multe în comun nici cu eroii din Prison Break şi OZ. Realitatea era mult mai îngrozitoare decât ce-şi putuseră imagina scenariştii.

Dacă înainte de proces fusesem oarecum ferit de vecinătatea primejdioasă cu delincvenţii locali, graţie intervenţiei ambasadei, după proces urma să-mi execut pedeapsa într-o închisoare „obişnuită”, iar statutul meu de gringo american, care-mi oferise o nesperată protecţie în timpul procesului, se putea întoarce împotriva mea în cursul executării pedepsei. Nu avusesem dreptul decât la un telefon, o sunasem pe Joanna şi-i trântisem scurt. „Am fost arestat în Caracas pentru trafic de stupefiante. Fă ceva…”. Ei îi spusesem că sunt plecat la Toronto, la înmormântarea unui amic.

Mă simţeam ca o pată de culoare, da, o pată albă într-o adunătură de hispanici. Mă simţeam vulnerabil. Cel mai vulnerabil din tot grupul. Dacă între ei hispanicii aveau tot felul de conturi de reglat, făceau corp comun împotriva oricărui gringo. Suficient timp cât nefericitul să fie suprimat, după care se întorceau la vechile lor răfuieli.

La două zile de la pronunţarea sentinţei am fost scos, împreună cu alte duzini de condamnaţi, din arestul poliţiei din Caracas. Încătuşaţi câte doi, am fost urcaţi într-o dubă fără ferestre, luminată la interior de câteva becuri chioare. Plutaşul infernului se lansase în călătorie.

Lângă mine se afla singurul hispanic care ştia engleză şi care a vorbit pe tot parcursul călătoriei.

— Hei, gringo, de ce dracu’ ai ales să-ţi laşi oasele aici când puteai foarte bine să te spânzuri în Detroit?

— Vorbeşti engleza?!…

— Da, dar e mai bine pentru tine să asculţi decât să spui ceva, gringo. Aici, cei ca tine, nu au prea multe drepturi şi le stau băştinaşilor ca sarea în ochi…

E drept, asta observasem şi eu.

— Ai idee despre unde ne ducem? am riscat o întrebare, în ciuda avertismentului.

— Tapiolocas… Acolo nu e iadul pe pământ, e însăşi iadul…

Da, nu era o veste care să mă liniştească. De-a lungul orelor nesfârşite am aflat că îl cheamă Pedro, doar Pedro, şi că fusese condamnat pentru tâlhărie. Că se afla pentru a şasea oară în spatele gratiilor şi că, dacă va ajunge să fie eliberat, va reveni cu siguranţă în închisoare. În plus, am aflat că, american fiind, puteam spera să ies viu dacă-mi găseam un „sponsor”. Pe cineva dispus să-mi trimită bani cu care să cumpăr protecţie. Grupările de deţinuţi controlau închisorile, mână în mână cu gardienii. Trebuia să plăteşti pentru totul şi, la o adică, le erai mai util gangsterilor viu decât mort. Viu, puteai aduce profit. M-am gândit la Joanna, la traiul nostru fericit (da, fericite clipe trăisem până am acceptat propunerea lui Rodrigo) de până atunci şi am plâns. Joanna era singura mea speranţă. Mă băgasem în acest joc periculos din dorinţa de a o vedea zâmbind un pic mai mult, de a-i asigura o existenţă un pic mai bună. Şi ea, care de-abia câştiga cât să-şi ducă zilele, era singura mea speranţă. Singurul meu sponsor… Preferam să mor decât să mă transform într-o povară pentru femeia iubită

Pedro nu exagerase cu nimic. M-aş fi simţit mai bine dacă ar fi făcut-o. Tapiolocas…

Mi-au rămas pentru totdeauna în minte dealurile aride din vecinătatea închisorii. Am evitat să privesc zidurile cenuşii de piatră şi poarta blindată. Nu mai auzisem niciodată de Tapiolocas şi, cred, nici cei mai mulţi dintre voi nu au auzit. Pentru că Tapiolocas nu există în scriptele oficiale. Cel puţin aşa mi-a spus Pedro.

Primirea a fost îngrozitoare. Gardienii şi deţinuţii, fără deosebire, ne-au snopit în bătaie, lovindu-ne unde apucau cu bâte de lemn şi bare de fier. Capul mi-a fost spart în două locuri şi ochiul drept mi-a fost atât de afectat încât multă vreme am crezut că nu voi mai vedea cu el. Dar să-ţi pierzi vederea într-un loc ca Tapiolocas nu e cea mai mare nenorocire ce ţi se poate întâmpla. Nici chiar să-ţi pierzi viaţa nu era cel mai îngrozitor lucru. Nu, în Tapiolocas să fii ucis reprezenta o adevărată binecuvântare.

Aşa cum mă avertizase Pedro, am fost luat în vizor de unul dintre capii bandelor din închisoare.

Fernandez era un hispanic uriaş, cel mai masiv bărbat pe care l-am cunoscut vreodată. Şi cel mai feroce. Un criminal sadic, lipsit de scrupule, dar, mai presus de toate, un supravieţuitor.

Mă aşteptam la ceea ce era mai rău, să fiu bătut, înjunghiat, sugrumat violat în grup sau chiar împuşcat (mă aşteptam ca deţinuţii să fie înarmaţi, cu tot felul de arme artizanale, meşterite din te miri ce, dar nu-mi imaginasem că pot avea asupra lor Uzi, Beretta sau Kalaşnikov). Mă aşteptasem la lucruri teribile, de neimaginat. Pedro ştia ce anume păţeau acei gringo care înşelau aşteptările protectorilor. Şi eu nu puteam să-mi permit să plătesc pentru protecţie. Dar ceea ce ascundea Tapiolocas depăşea şi cele mai sumbre previziuni.

Nu, nu mă puteam baza pe vreun ajutor din partea Joannei. Nici chiar dacă aş fi putrezit de viu în acel colţ de iad nu aş fi fost de acord să se sacrifice pentru mine. Ea nu avea nici o vină, nici o implicare, nu trebuia să sufere. Nu o consultasem cu privire la ceea ce urma să fac şi, prin urmare, nu era de datoria ei să plătească pentru prostiile mele. Singur mă băgasem în rahat şi, dacă nu puteam ieşi singur, cel puţin nu trebuia să trag pe altul după mine.

Fernandez îşi făcuse speranţe în legătură cu mine. În condiţiile în care un gardian era plătit cu ceva mai mult de şaizeci de dolari pe lună, el era dispus să-mi asigure protecţia sa pentru o sută de dolari. Pe lună, bineînţeles. Speranţe deşarte…

Şansa mea a fost chitara. O chitară pe care unul dintre locotenenţii lui Fernandez o abandonase într-un colţ de celulă. Cea mai mare parte a vieţii mele o petrecusem cu chitara în mână. În muzică mă refugiasem de câte ori mă simţeam nefericit, prin muzică îmi trăiam puţinele clipe de fericire. Am luat chitara fără să cer voie nimănui. Era bine acordată, ceea ce m-a surprins, dar, în clipa în care am început să cânt, am observat cu coada ochiului că uriaşul Fernandez mă privea cu interes. Am vrut să las chitara jos, dar mi-a făcut semn să continui. După jumătate de oră s-a retras, dar mi-a lăsat chitara.

Astfel am devenit menestrelul lui Fernandez. Îi cântam de câte ori avea chef, lui şi acoliţilor lui şi asta m-a ferit de necazuri o perioadă. Pentru un novice ca mine mă descurcasem mai mult decât bine, mă descurcasem excelent. Nu, nu pot spune că am scăpat de toate necazurile. Mă hrăneam cu resturi şi dormeam pe pardoseala de ciment. Nu am văzut niciodată un medic. Nici chiar capii bandelor nu aveau parte de îngrijiri medicale de specialitate; fiecare se descurca cum putea. Nu scăpasem nici de spectrul morţii violente. Eram muzicantul lui Fernandez, dar asta nu l-ar fi împiedicat pe uriaş să mă zdrobească de pereţi dacă prestaţia mea nu se ridica la înălţimea aşteptărilor. Şi chiar şi Fernandez nu era invincibil. Asta am aflat-o foarte curând…

În câteva săptămâni mă adaptasem surprinzător de bine la regimul draconic din Tapiolocas. Fernandez nu-mi ceruse bani pentru protecţie, era mulţumit să-i încânt auzul. În sfârşit, făcusem o afacere pe cinste. Prima mea afacere adevărată. Îmi cumpărasem câteva şanse în plus cu o chitară care nu era a mea.

Nu mă mai deranjau mirosurile insuportabile, lipsa confortului minim, pardoseala de ciment şi nici rozătoarele şi gândacii care mişunau peste tot. Încă nu mă obişnuisem cu ţipetele nefericiţilor, care nu conteneau niciodată cu adevărat. Sensibilitatea mi se tocea încetul cu încetul şi începusem să sper. Începusem să sper că voi reuşi să răzbat prin cei opt ani de detenţie.

Începusem să fac şi unele observaţii. Deşi aproape zilnic soseau camioane întregi de condamnaţi, nu am auzit de nici o eliberare şi, cu toate acestea, puşcăria nu părea să se aglomereze mai mult decât fusese în ziua în care fusesem adus acolo. Nu era doar o părere. Când aveam ocazia, urmăream de la ferestruica zăbrelită curtea interioară, acolo unde se prezenta „comitetul de primire” întâmpina noii veniţi. Tot timpul veneau camioane cu deţinuţi dar niciodată nu am văzut vreunul care să-i încarce pe cei care şi-ar fi ispăşit pedeapsa, iar această constatare m-a neliniştit. Am încercat să vorbesc cu Pedro, dar, când l-am întrebat unde dispar atâţia deţinuţi a evitat să-mi răspundă.

— Gringo, cel mai bine e să-ţi vezi de treaba ta, indiferent care o fi aceea. Închide ochii şi numără zilele care ţi-au mai rămas. Nu o să fie prea multe.

— Ce se întâmplă aici, Pedro, trebuie să-mi spui…

— Şi, dacă nu o fac? Tapiolocas este cel mai blestemat loc de pe pământ, Gringo. Am trecut prin Sabaneta, prin El Dorad, El Rodeo. Sunt un criminal înrăit, am petrecut mai mulţi ani în închisori decât pe stradă, dar, al naibii să fiu, gringo, dacă aş fi ştiut ce se ascunde la Tapiolocas, aş fi preferat să mor de foame în şanţ. Gringo, tu nu poţi înţelege…

— Ba pot înţelege, Pedro.

— Nu, gringo, nu poţi. E mai bine pentru tine să ştii cât mai puţine. Şi, dacă se va întâmpla vreodată să afli care este secretul din Tapiolocas, o să fie prea târziu pentru tine.

Am încercat să forţez, destul de riscant, ţinând cont că Pedro făcea parte dintr-o grupare rivală, dar era inutil. Pedro mi-a băgat antebraţele sub ochi şi mi-a spus:

— Gringo, nu… Şi nu mai încerca să te apropii de mine, asta ar putea să ne coste viaţa pe amândoi.

Am remarcat nişte răni ciudate pe antebraţele arse de soare. Şi, în scurt timp, am observat că cei mai mulţi dintre deţinuţi aveau răni asemănătoare. Subiectul începuse să mă intrige.

Astfel am descoperit cel mai temut loc Tapiolocas, scara către subsol. Da, partea de la suprafaţă a închisorii, etajele supraterane, nu reprezentau decât partea vizibilă a coşmarului Tapiolocas, închisoarea mai temută şi mai urâtă decât mult mai celebra Sabaneta. Vârful aisbergului, partea vizibilă a unui loc damnat, care îndeplinea întru totul perfecţiunea ameninţării unui aisberg. Partea cea mai periculoasă nu este cea vizibilă, ci cea ascunsă.

Chiar şi cei mai duri dintre condamnaţi evitau Scara. Situată în capătul unuia dintre cele mai infecte coridoare din închisoare, acolo unde duhoarea din aer căpătase consistenţă de-a dreptul păstoasă, Scara cu trepte de piatră ducea către subsolurile închisorii, partea despre care toată lumea se ferea să povestească.

Am descoperit Scara din întâmplare. Căutam un loc unde să mă pot simţi singur, fie şi câteva clipe. În blocul de celule controlat de Fernandez aglomeraţia era insuportabilă iar gălăgia de-a dreptul infernală. Ar fi putut fi şi mai rău dacă Fernandez n-ar fi avut excelente gusturi muzicale. Fiind cântăreţul lui personal eram ignorat de restul membrilor bandei. Într-un asemenea loc era de o mie de ori mai bine să fii ignorat decât să trezeşti interes. Încă naiv, încă incapabil să înţeleg că nici în celula lui Fernandez nu eram în deplină siguranţă (în Tapiolocas nu exista „deplină siguranţă”) descoperisem acel coridor pustiu, după ce, ajutat de un alt membru al bandei, golisem coşurile de gunoi.

Mi-am zis că acea zonă a închisorii era pustie din cauza mirosului îngrozitor. Niciodată nu mi-a fost dat să miros ceva asemănător. Primele zile în închisoare, în arestul poliţiei din Caracas s-au dovedit a fi îngrozitoare din punct de vedere olfactiv dar apoi am fost surprins să constat cât de repede se toceşte acest simţ. Mirosurile îngrozitoare se estompează până ajung să nu mai deranjeze, mai ales atunci când toţi văd în gringo o ameninţare sau ceva bun de stors. Mirosul de hoit descompus ar fi dat înapoi în faţa duhorii ce emana pe coridorul îngust şi prost luminat.

Nu aş putea să descriu duhoarea, dar, atunci nu-mi păsa cât de împuţit era totul, că până şi nasul meu amorţit era în stare să distingă mirosul îngrozitor. Singurul lucru la care mă puteam gândi era faptul că descoperisem un loc unde puteam fi singur. Singur… Câteva clipe, măcar, doar cu mine însumi, să mă pot gândi şi la altceva decât la iadul în care nimerisem. Şi asta doar pentru un pumn de dolari de care nici măcar nu am apucat să mă bucur.

Câteva clipe, nu mai mult…

Nu mă puteam gândi la nimic altceva şi nici nu doream. De-abia ajuns în celulă, mi-am luat chitara şi am fugit către refugiul pe care îl descoperisem. Eram atât de incitat de posibilitatea de a petrece câteva minute departe de tot ceea ce însemna fauna umană din Tapiolocas…

Odată ajuns în zona coridorului am descoperit o nişă în care m-am ghemuit, alături de chitara care îmi salvase viaţa şi-mi oferise protecţia lui Fernandez, o protecţie pe care nu aş fi putut să mi-o permit. Da, eu şi chitara mea. Cu greu am reuşit să-mi înfrânez pornirea de a cânta. Asta ar fi însemnat să atrag atenţia asupra faptului că mă aflam acolo. Pentru cineva care ar fi trecut întâmplător prin dreptul coridorului sau chiar prin faţa mea, aş fi fost greu de descoperit. Nişa era adâncă, iar lumina naturală filtrată printr-o pâclă verzuie, care probabil îmi otrăvea plămânii mai rău decât ar fi putut-o face cele mai ordinare ţigări. Dar ce mai conta? Strecurat în colţul meu, puteam da frâu imaginaţiei, mă puteam gândi că sunt liber într-un loc în care constrângerile erau întâlnite la tot pasul. Da, puteam măcar să mă gândesc…

În fiecare zi, înfruntând cele mai mari primejdii, mă refugiam în nişa mea, acolo unde nu mă deranja nimeni şi unde mă simţeam binecuvântat de faptul că duhoarea era atât de cumplită. Nu stăteam mai mult de o jumătate de oră, plămânii mei nu erau chiar atât de rezistenţi, dar erau singurele clipe plăcute în acel loc plin de chin şi durere.

Stând aşa, cu spatele lipit de cărămizile sparte, cu gâtul şi ochii inflamaţi de duhoarea infernală şi cu chitara în braţe, mă bucuram de minutele de singurătate şi începeam să sper că voi reuşi să răzbat prin infernul în care mă băgasem singur. Cât mai aveam de stat în Tapiolocas?

Da, găsisem un loc în care mă puteam lăsa în voia imaginaţiei, unde nimeni nu mă deranja şi unde duhoarea necunoscută era mai puternică decât zidurile unei fortăreţe.

Dar îndrăznisem să sper la prea multe…

Mă simţeam atât de fericit cu acest neaşteptat prilej de a evada din teroarea închisorii încât ajunsesem să nu mă mai gândesc la ciudatele răni de pe braţele deţinuţilor şi nici la faptul că, deşi mereu erau aduşi deţinuţi, nu aveam cunoştinţă ca de aici să fi plecat cineva. De ce m-ar fi interesat? Aveam refugiul meu, un spaţiu care, fie şi pentru jumătate de oră sau mai puţin era numai al meu. Nu m-a deranjat prea mult faptul că am descoperit că pe acel coridor şi pe cele învecinate celulele fuseseră zidite. Nici măcar nu m-am întrebat de ce, deşi tencuiala prost aplicată nu reuşea să ascundă locul unde fuseseră uşile.

Dimineaţa în care am ales să sar peste masă pentru a mă bucura de puţinele clipe de linişte nu părea să aducă nimic în plus faţă de restul zilelor. Şi asta era un lucru bun, ţinând cont că, cele mai multe dintre schimbările care apăreau la Tapiolocas, eram făcute parcă pentru a ne demonstra că se poate şi mai rău.

Înghesuit în nişa mea, molfăiam cojile de pâine pe care le salvasem la cină. Altfel nu mi-aş fi permis să lipsesc de la mic dejunul pe care, în zilele mele bune, nu l-aş fi dat nici câinilor. Gălăgia m-a luat prin surprindere, în această parte a închisorii era atât de linişte. Observasem mult mai devreme că deţinuţii se fereau să facă zgomot în această aripă a puşcăriei. Chiar dacă se aventurau pe coridoarele apropiate, o făceau în linişte.

Urlete. Urlete cumplite, cum nici măcar la Tapiolocas nu-mi mai fusese dat să aud. Şi asta era ceva neobişnuit. În câteva clipe prin faţa ascunzătorii mele au trecut trei gardieni care târau după ei un deţinut. El era cel care urla atât de îngrozitor şi se zbătea să scape.

Primul impuls a fost să ies din ascunzătoare şi să mă fac că am treabă prin zonă. Dacă descopereau că-i spionam, o puteam încurca rău de tot. Fernandez nu ar fi lăsat ca simpatia pe care mi-o purta să-i afecteze relaţiile cu gardienii. Dar nu am putut să mă ridic. Îmi pierise toată energia şi, când am fost în stare să mă mişc, mi-am dat seama că era mai bine să trec neobservat.

Gardienii l-au târât pe nefericit spre Scară. Treptele de piatră care se pierdeau sub pământ într-o groapă. O observasem, dar nu aveam suficient curaj să explorez această parte a închisorii. Nu aveam idee unde duce.

Dacă toţi cei trei gardieni ar fi coborât Scara, aş fi putut să plec, dar unul a rămas la suprafaţă, astfel că am rămas blocat în nişa mea, rugându-mă să nu fiu descoperit. Ceva din interiorul meu îmi spunea că nu trebuia să mă aflu acolo şi că dacă eram descoperit urma să plătesc scump pentru asta.

Nu au zăbovit mult, dar când s-au întors, gardienii cărau după ei un trup care părea inert. Şi nu mi-a fost greu să-l recunosc pe Pedro.

Peste zi m-am întâlnit cu Pedro Am încercat să discut cu el, dar m-a evitat. Am insistat, cu riscul de a provoca o încăierare. Până la urmă mi-a vorbit dar nu pot spune că a făcut-o cu prea multă plăcere.

— Gringo, nu ştiu sub ce stea te-ai născut, dar eşti al dracului de norocos. Şi văd că o cauţi cu lumânarea… Faci ce faci şi te iţeşti exact acolo unde ar trebui să nu te afli, acolo unde alţii nici măcar în coşmar nu şi-ar dori să călătorească. Ţi-am spus să nu te apropii de mine.

Nu trebuia să mi-o spună direct. Mă văzuse, deci…

— Da, dar cred că trebuie să-mi dai nişte răspunsuri…

Pedro arăta groaznic. Slăbise mult şi rănile de pe antebraţe erau atât de proaspete încât era de presupus că erau proaspăt deschise. Într-un loc supraaglomerat, cald şi umed, era de mirare că tăieturile încă nu cangrenaseră. Şi nu era singur în această situaţie. Oricum, dacă nu primea îngrijiri din partea unui medic, starea lui avea să se agraveze.

— Răspunsuri?!… Nu… Presimt c-o să afli singur totul…

A fugit, împleticindu-se. Şi, indiferent cât am încercat, nu am mai putut să mă apropii de el.

Banda lui Fernandez a fost măcelărită de rivali. S-a întâmplat, pur şi simplu. Nici nu ştiu bine cine erau. Nici nu am încercat să mă apăr. Am primit o lovitură în cap şi în jurul meu s-a făcut întuneric. Când mi-am revenit, zăceam prăbuşit pe spate, între cadavrele locotenenţilor lui Fernandez. Pe el nu-l vedeam nicăieri.

Cineva m-a lovit în coaste şi a strigat ceva la mine. M-am ridicat. Mă durea tot corpul, dar m-am ridicat în picioare. Nu pentru că aş fi avut intenţia să ripostez, ci dintr-un impuls pe care nu am fost în stare să mi-l controlez. Un deţinut tatuat pe faţă, un individ pe care nu-l mai văzusem până atunci, a încercat să mă lovească cu pumnul în faţă, dar altcineva l-a oprit.

Învingătorii au început să discute aprins între ei. Şi, după câteva minute de deliberări, unul dintre ei m-a împins în braţele gardienilor. Dintr-o dată, am început să mă tem de ceea ce era mai rău. Am început să mă tem că voi fi acuzat de masacru; din câte îmi fusese dat să cunosc, justiţia din Venezuela nu făcea exces de zel în aflarea vinovaţilor. Dacă eram acuzat de moartea lui Fernandez şi a celorlalţi membri ai bandei, atunci urma să putrezesc de viu în închisoare. În Venezuela justiţia este foarte rapidă şi a dracului de oarbă iar de toate nenorocirile este de vină afurisitul de gringo. Cu ultimele puteri, mi-am apucat chitara. Într-un anume fel, devenisem dependent de ea şi aş fi preferat chitara unui Uzi cu încărcătoare de rezervă. Chitara îmi salvase viaţa o dată şi aş fi fost în stare să ucid pentru ea. Sau mai degrabă să mă las ucis. Nimeni nu a încercat să mi-o smulgă din mâini, se pare că era un amănunt lipsit de importanţă.

Eram atât de înspăimântat încât de-abia în clipa în care am fost îmbrâncit pe Scară mi-am dat seama unde mă aflu. Crezusem că voi fi aruncat în carceră sau voi fi trimis în biroul directorului, acolo unde gardienii sadici urmau să mă convingă că eram vinovat de tot ceea ce se hotărau să-mi arunce în cârcă. Eu, un periculos traficant de droguri, îmi puteam permite să declanşez un astfel de cataclism.

Însă eram împins pe Scară. Tot mai jos. Gardienii, care până atunci râseseră de mine, nu mai scoteau nici un cuvânt, dar nu renunţaseră la comportamentul brutal.

Scara în spirală cobora adânc în măruntaiele pământului. Din loc în loc, câte un bec incandescent arunca o lumină stranie pe treptele de piatră.

Într-un târziu, am terminat de coborât treptele şi m-am trezit în faţa unui grilaj metalic. Unul dintre gardieni a deschis repede o uşă care a scârţâit groaznic. Un om s-a strecurat repede afară scoţând sunete dezarticulate. Nu m-am uitat la el. Spaima care îmi invadase şi ultima fibră a făpturii mele nu lăsa nici o şansă altruismului.

— Gringo!…

Şoapta aspră a gardianului mi-a biciuit urechile şi, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, am fost îmbrâncit dincolo de gratii. Scârţâind, uşa s-a închis. Din reflex, m-am aruncat spre gratii, încercând să ies. Ca şi cum o asemenea încercare disperată ar fi avut vreo şansă de reuşită…

— Adios, gringo, mi-a urat unul dintre gardieni, în timp ce ceilalţi doi, în bătaie de joc, mânuiau câte o chitară imaginară.

Apoi au chicotit pe înfundate şi au plecat, nu înainte de a-mi face semn cu palma în dreptul gâtului. Ca şi cum nu aş fi înţeles mai devreme că, pentru mine, totul se terminase…

Nu mai ţin minte cât timp am stat lipit de gratiile reci, urlând şi implorându-i să se întoarcă. Dintr-o dată, liniştea, singurătatea după care tânjisem şi pe care le descoperisem în coridorul de deasupra deveniseră, dintr-o alinare nepreţuită, o povară îngrijorătoare. De ce mă aduseseră aici? Cât timp urma să rămân aici, jos? Nu a binevoit să-mi răspundă nimeni şi, treptat, mi-am mai revenit, deşi gheara spaimei continua să-mi cotrobăie prin viscere.

Mă aflam într-un fel de pivniţă boltită, înaltă de vreo şase metri şi largă de cel puţin zece. Becuri colorate filtrau totul într-o lumină verzuie, o nuanţă ireală. Categoric, nu eram într-o carceră. La Tapiolocas, carcerele erau doar cu puţin mai mizere decât celulele în care ne duceam zilele. Lipsite de ferestre şi mobilier, atât de strâmte încât nu te puteai întinde pe pardoseala de beton şi nici nu puteai sta în picioare fără să loveşti tavanul, carcerele din Tapiolocas nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu locul în care fusesem alungat. Şi m-aş fi simţit mai bine într-o carceră decât în pivniţa aceea luminată în verde.

Încă nu-mi dădeam seama cât de lungă este pivniţa. Lumina ceţoasă şi verde, la care se adăuga imaginaţia supraexcitată de spaimă, umpleau subsolul cu umbre şi jocuri de lumini stranii. Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, a început să mă bântuie sentimentul că nu eram singur acolo, jos.

— E cineva, acolo? am strigat, strângând la piept chitara.

Nu mi-a răspuns nimeni, şi, indiferent cât de mult mi-am încordat privirea, nu am reuşit să disting nimic altceva decât pereţii goi, din piatră cioplită, bolta verzuie şi o grămadă de excremente. Nu eram singurul care trecuse pe aici.

— E cineva aici?

Nici un răspuns, dar senzaţia că ceva mă urmărea era din ce în ce mai supărătoare. Ceva, nu cineva.

Mă simţeam ca un iepure încolţit de toate animalele de pradă din pădure.

Încă nu adunasem suficient curaj să pornesc în explorarea pivniţei. Iar avertismentul lui Pedro, referitor la faptul că voi afla răspunsurile pe care le căutam mi-a revenit în minte atât de agresiv încât, brusc, nu am mai avut nici un chef de rezolvat enigme.

Lipsit de orice altă perspectivă, mi-am luat chitara şi am început să-i mângâi corzile. Da, chitara era cel mai de preţ lucru de pe lumea asta, chiar mai de preţ decât dragostea pe care i-o purtam Joannei. Pentru Joanna mă înhăitasem cu un traficant de droguri. Nu pentru că mi-ar fi cerut-o ea, Joanna habar nu avusese măcar o clipă despre planul meu de a aduce prosperitatea într-un cămin care abia se ţinea pe linia de plitire din punct de vedere economic. Joanna mă iubise, aşa sărac şi lipsit de perspective cum eram. Chitara făcuse ceva mai mult pentru mine; îmi dăruise câteva zile de viaţă în plus. Acolo, pe aeroport, când vameşul cel vigilent descoperise cocaina ascunsă în geamantanul cu fund dublu, aş fi dat jumătate din viaţă pentru o chitară. O chitară cu care să-mi alin sufletul şi să-mi calmez nervii zdrobiţi. Indiferent ce soartă mă aştepta aici, în subterane, le eram recunoscător călăilor mei că-mi lăsaseră chitara. Aş fi preferat să-mi scoată ochii decât să mă despartă de scumpa mea chitară.

Pe măsură ce sunetele curgeau din corzile întinse deasupra cutiei de rezonanţă, începeam să mă simt alt om. Singur, doar eu şi chitara mea…

Fără să-mi dau seama, am cântat Cielito lindo, un cântec drag lui Fernandez, ucigaşul cu suflet de meloman. Fernandez, cel care-mi oferise sprijinul său precar în schimbul talentului meu muzical. Poate că, dacă societatea i-ar fi oferit mediul corespunzător, Fernandez ar fi devenit un bun cetăţean, un bun soţ şi tată de familie. Dar nu i se oferise decât o junglă în care încercase să fie leul, iar acum Fernandez era, foarte probabil, în drum spre groapa comună, alături de foştii săi camarazi, iar eu, menestrelul, îi cântam ultimul cântec undeva, de sub pământ.

Când am terminat de cântat, am simţit cum pământul începe să vibreze sub picioarele mele, ca şi cum ar fi trecut prin zonă un camion de mare tonaj. Vibraţii pe care le mai simţisem şi până atunci, în celula mea. Mici cutremure, dar care se desfăşurau cu o oarecare regularitate. Poate că închisoarea era construită pe o falie tectonică, dar cutremurele aveau o intensitate prea redusă pentru a pune probleme zidurilor din beton armat. Cine mai avea timp să se gândească la cutremure într-un loc ca acesta?

Instinctiv, m-am oprit din cântat. Ceva se petrecea în faţă…

Ceva se întâmpla, dar, în clipa în care mi-am dat seama despre ce anume era vorba, mi-a îngheţat sângele din vene.

Din fundul pivniţei se târa către mine o fiinţă ciudată, o fiinţă ciudată şi îngrozitoare, ale cărei detalii deveneau din ce în ce mai clare pe măsură ce se apropia. Am urlat de groază şi am încercat să ă retrag dar m-am lovit de gratii.

Şi se apropia…

Îi miroseam răsuflarea puturoasă, îi auzeam trupul hidos târându-se pe lespezile de piatră. îi puteam, îi simţeam foamea.

Am lovit barele cu pumnii şi picioarele. Nu-mi doream decât să scap, dar barele de oţel erau mult prea puternice pentru mine. Să fi fost de o sută de ori mai puternic şi nu aş fi reuşit să fac mare lucru împotriva gratiilor solide. Şi arătarea se apropia.

Am tras de gratii, am urlat dar degeaba. Nimeni nu mă auzea, nimeni nu era interesat să mă audă.

Dintr-o dată, zgomotele din spatele meu au încetat. Devenea înnebunitor. Dacă arătarea, indiferent ce o fi fost, s-ar fi repezit asupra mea, încercând să mă sfâşie, m-aş fi simţit mai bine. Indiferent ce anume urma să mi se întâmple, preferam ca totul să se petreacă repede.

Încet, am întors capul, aşteptându-mă în orice clipă să-mi fie frânt mijlocul. Era acolo, în spatele meu. Suficient de aproape încât să-l pot studia în întreaga sa hidoşenie.

Nu-mi imaginasem vreodată că poate exista aşa ceva, cel puţin pe pământ. Era monstruos, din toate punctele de vedere.

Semăna cu un şarpe uriaş, cu trunchiul gros cât o camionetă. Era încolăcit dar cred că încă o mare parte a corpului său hidos se întindea departe, în pivniţă. Luminile verzui împrăştiau reflexe de smarald pe solzii uriaşi.

Nu pot spune că avea cap. Sau, cel puţin, nu astfel de cap…

Acolo unde ar fi trebuit să se afle capul se împleteau o mulţime de tentacule. Câteva zeci? Peste o sută? Aflându-se în continuă mişcare erau imposibil de numărat. Cele mai multe aveau peste doi metri lungime, dar patru dintre ele erau de două ori mai lungi.

— Joanna!…

Da, am strigat-o pe Joanna.

Tentaculele lungi s-au apropiat de mine, abordându-mă din unghiuri cât mai largi, ca şi cum ar fi vrut să mă înconjure, să-mi taie orice posibilitate de a fugi.

Am icnit, îngrozit. Ce voia să-mi facă?

Tentaculele s-au apropiat de mine şi am observat că vârful lor era câte o gură cu dinţi ascuţiţi. Două dintre ele au început să mi se caţere pe piept, către gât, iar celelalte două au început să-mi pipăie antebraţele. Paralizat de frică, nu am încercat nici să-mi retrag braţele de sub atingerea cleioasă.

Gurile ascuţite se plimbau acum pe gâtul meu, pe antebraţe. Fiara scotea un fel se zgomote înăbuşite, ca şi cum ar fi icnit. Urma să mă devoreze… Sau, în cel mai bun caz, urma să-mi sugă sângele din antebraţe. Deci aşa se explicau numeroasele răni de pe antebraţele celor mai mulţi dintre deţinuţi. Aşa se explica groaza lui Pedro şi refuzul lui de a vorbi cu mine despre cea mai înfricoşătoare parte a închisorii Tapiolocas. Celulele îmbâcsite şi insalubre, lipsa medicilor şi a oricărui confort, moartea care plutea în aer şi putea lovi în orice clipă, toate acestea erau nimicuri pe lângă arătarea din pivniţă.

Dintr-o dată, tentaculele s-au retras. Arătarea a dat puţin înapoi în timp ce eu priveam ca hipnotizat, fără să găsesc puterea de a face vreun gest.

Ce dorea? Ce-mi pregătea?

Dintr-o dată, unul dintre tentaculele mari s-a mişcat brusc, descriind un arc de cerc. Am crezut că se va repezi asupra mea, dar gura cu dinţi ascuţiţi s-a îndreptat către podea şi a prins chitara pe care, în spaima mea, o scăpasem jos. Aş fi fost în stare să-mi dau viaţa pentru chitară, o luasem cu mine riscând să fiu bătut de către învingătorii bandei lui Fernandez sau de către gardieni care, se pare, contribuiseră decisiv la eliminarea uriaşului meloman. Dar nu fusesem pregătit să fac faţă unei asemenea ameninţări.

Creatura a cules chitara de pe jos şi, cu o graţie pe care nu o bănuisem, mi-a lăsat-o în braţe. Dintr-o dată, paralizia datorată groazei a cedat şi am reuşit să prind chitara înainte de a cădea iarăşi pe podea. Cu ocazia asta mi-am dat seama că nu mai respirasem de ceva vreme şi am început să respir sacadat, încercând să recuperez deficitul de oxigen.

Un fel de grohăit mi-a atras atenţia că arătarea aştepta ceva de la mine. Nu-mi oferise chitara pe degeaba.

Tremurând din tot corpul, am început să cercetez instrumentul. Lovitura de mai înainte nu-l avariase prea mult, era bine acordat. Adevărată minune, în starea în care eram nu cred că puteam să fac nişte reglaje satisfăcătoare.

Cu degetele tremurânde, am ciupit strunele. În faţa lui Fernando, avusesem emoţii, dar nu mă temusem pentru viaţa mea. Dar în faţa creaturii pentru care nici măcar nu eram în stare s-o denumesc, era cu totul altceva. Nici măcar nu ştiam dacă-mi înmânase instrumentul pentru că voia să-i cânt sau era o pură întâmplare. Sau poate că descoperise un joc pe care avea de gând să-l ducă până la capăt, indiferent dacă eu doream sau nu. Nimeni nu avea nevoie de părerea mea…

Aproape din reflex, am început să cânt „Country roads”. Înainte, în La Sabaneta, cântasem „Country roads” de mii de ori, de zeci de mii de ori. Îl cântam în fiecare noapte, chiar şi de mai multe ori pe zi. Are ceva magie în el, cântecul ăsta. Foştii deţinuţi îl adorau. Poate pentru că le aducea aminte de revenirea acasă, după o perioadă nefericită, petrecută în spatele gratiilor, sau poate că le întărea speranţa într-un nou început, o nouă viaţă. Poate pentru că le aducea aminte de copilăria petrecută la ferma unchilor de la ţară sau, pur şi simplu, pentru că este un cântec frumos.

Degetele îmi lunecau din ce în ce mai sigure pe corzi. „Country roads”… Aş fi putut cânta cântecul acesta la orice oră din zi şi din noapte, chiar şi în acea stare de spaimă şi confuzie. Creatura din faţa mea se retrăsese câţiva metri, unduindu-se, şi acum asculta, mişcându-şi ritmic tentaculele, asemenea unui pâlc de plante ciudate. Tentaculele mai lungi efectuau un fel de dans în timp ce cele mai scurte, mult mai numeroase, susţineau ritmul. Dacă aş fi văzut asta într-un film, probabil că aş fi râs. Însă cu monstrul aflat la doar doi paşi de mine nu-mi venea deloc să râd.

Am cântat câteva ore, fără să mă opresc, fără să-mi treacă prin cap să schimb melodia. Asemenea unui Orfeu modern încântam auzul nu vreunui Cerber naiv, ci însuşi stăpânului său, mare prezident în Infern. Cântam doar pentru a obţine o scurtă amânare, dar, dacă acestea erau ultimele mele ore de viaţă, atunci probabil erau cele mai ciudate ore pe care le trăise cineva vreodată.

Country roads take me home…”

Glasul meu dogit răsuna sub bolta de piatră în timp ce creatura începuse să execute şi mici răsuciri ale corpului său gigantic.

Când eram gata să mă prăbuşesc de epuizare, uriaşa creatură s-a retras. A început să-şi unduiască corpul plin de solzi şi s-a retras pe drumul pe care venise, cu tentaculele pulsându-i ritmic.

Nu-mi venea să cred ceea ce vedeam şi continuam să cânt, de teamă ca monstrul să nu se întoarcă. Nu s-a întors. Prestaţia mea îl mulţumise. Şi, deşi am cântat încă vreo oră după ce a dispărut în ceaţa verde, am cântat până când mâinile mi-au amorţit şi atingerea corzilor devenise dureroasă, monstrul nu a dat nici un semn că s-ar întoarce.

M-am prăbuşit lângă gratii şi, epuizat de efort, am adormit.

Dimineaţa am fost trezit cu brutalitate de către un gardian. Nu înţelegeam ce spune, dar omul părea foarte afectat şi mă tot cerceta, întorcându-mă pe toate părţile. Mi-am dat seama ce căuta. Rănile făcute de gurile monstruoase din capătul tentaculelor.

În scurt timp am fost tras afară, împreună cu chitara şi târât până în biroul directorului. Încăperea semăna mai degrabă cu magazia unui chioşc, fiind tixită cu tot felul de mărfuri de contrabandă. Directorul ştia puţină engleză şi s-a comportat foarte uman cu mine. Mi-a oferit cafea şi ţigări şi a insistat să le primesc.

I-am povestit pe scurt aventura mea cu monstrul din subteranele închisorii şi s-a mulţumit să-mi pună doar câteva întrebări, pentru amănuntele pe care le socotea cu adevărat importante. Eu nu mi-am permis să cer nici un fel de lămuriri. În ciuda faptului că se purta cu mine mult mai bine decât o făcuse vreunul dintre subordonaţii lui, nu mi-am permis să întreb nimic.

Din biroul lui am fost dus într-o celulă spaţioasă, bine ventilată şi foarte luminoasă. Am fost îmbrăcat, spălat şi hrănit aşa cum nu visasem vreodată. Directorul închisorii a venit personal să mă vadă. Nu a spus nimic.

Un gardian mi-a adus câteva chitare şi m-a întrebat, mai mult prin semne, dacă nu am nevoie şi de altceva. Cum m-am priceput, i-am explicat că am nevoie de Pedro şi, incredibil, acesta mi-a fost adus şi problemele de comunicare au dispărut. Nu mi-a spus nimeni, era ceva ce trebuia să pricep singur, că această atenţie care îmi era acordată cerea un preţ pe măsură.

Spre seară am fost rugat, prin intermediul lui Pedro, să cobor Scara. Nici un cuvânt despre creatura din adâncuri. Doar să cobor scara…

I-am cântat din nou bestiei. Mă aşteptam să mă atace, având în vedere că în ziua precedentă nu se hrănise cu sânge, aşa cum obişnuia, dar nu a făcut-o. S-a mulţumit să asculte şi să danseze din chica de tentacule. S-a retras mai devreme şi un gardian a venit să mă scoată.

Iar lucrurile s-au repetat întocmai şi a treia zi. Şi a patra zi. Pe urmă am încetat să mai număr zilele. Devenise o rutină ca oricare alta. Nu mă mai deranja mirosul cumplit, nu mă mai oripila felul în care creatura se târa pentru a-şi primi porţia zilnică de muzică. Nici dansul hidos al tentaculelor şi nici corpul mătăhălos acoperit de solzi.

Multă vreme Pedro s-a purtat cu mine ca un sclav. În calitate de translator personal, viaţa lui se îmbunătăţise considerabil. Nu l-am considerat niciodată un servitor, deşi el nu voia să accepte în ruptul capului că poate sta la aceeaşi masă cu mine şi eu sunt în stare să-mi fac singur patul sau să-mi curăţ vesela după masă. Am încercat să-i demonstrez că nu voiam de la el nimic mai mult decât să mă ajute să mă înţeleg cu băştinaşii. Greu de cap, Pedro…

În ciuda bunăvoinţei pe care i-o arătam ori de câte ori aveam prilejul, Pedro nu s-a arătat prea darnic în răspunsuri la întrebările mele. Era în stare să-şi dea şi viaţa pentru mine, dar, de fiecare dată când îi pomeneam de fiinţa care sălăşluia sub Scară, se închista într-o muţenie din care nu eram în stare să-l scot nici cu ameninţările cele mai cumplite. Sau poate că ar fi exista una capabilă să-l facă să-şi dea drumul la gură. Sunt sigur că, dacă l-aş fi ameninţat că-l voi trimite în jos, pe Scară, asta ar fi fost suficient să-l facă să devină ceva mai vorbăreţ. Dar îmi era prea milă de el să-i fac una ca asta. Bietul om nu avusese norocul meu. el fusese muşcat de gurile de la capătul tentaculelor, colţii lacomi îi sfâşiaseră pielea şi gurile îl secătuiseră de sânge. Cunoscuse spaima, în adevăratul sens al cuvântului şi probabil că încă nu-şi revenise de pe urma întâlnirii cu monstrul din pivniţă. Nu, nu aş fi fost în stare să ameninţ cu creatura de sub pământ nici pe cel mai mare duşman.

Totuşi, într-o zi, Pedro mi-a vorbit. A fost ziua în care am primit un plic de la Ambasadă. Cei care reprezentau interesele ţării mele în acest colţ de lume mă găsiseră şi mi se promitea că voi fi scos cât mai repede din închisoare pentru a-mi ispăşi pedeapsa într-un penitenciar din Statele Unite. Acorduri juridice între ţări…

— Gringo, (după ce devenise translatorul meu nu-mi mai spusese decât „domnule”). Gringo, se pare că norocul tău se apropie de sfârşit…

— De ce?!…

Sincer, nu-mi prea surâdea ideea de a fi transferat într-un penitenciar american. Nu după ceea ce reuşisem să obţin aici. Celula mea, respectul deţinuţilor şi gardienilor, o mulţime de lucruri pentru care nu plăteam nimic… Nu era deloc îmbucurător să ajung într-o închisoare americană unde, dacă per ansamblu lucrurile se prezentau un pic mai bine, pentru mine personal ar fi însemna un regres greu de recuperat. Da, aici aveam o mulţime de avantaje pe care repatrierea le-ar fi anulat dintr-o semnătură. Faptul că pentru toate avantajele primite trebuia să cânt monstrului din adânc nu mai reprezenta de ceva timp o problemă. Între a fi cântăreţul lui Fernandez şi cântăreţul creaturii, alegeam cu ochii închişi a doua variantă. Fernandez, bietul de el, îmi oferise o protecţie şubredă, în timp ce protecţia creaturii era mai zdravănă decât orice blindaj. Eram protejat de toată lumea, cel care ar fi cutezat să-mi facă vreun rău ar fi fost pedepsit de toţi ceilalţi. Eu eram omul care îmblânzisem creatura sângeroasă care terorizase Tapiolocas, ucigând adesea deţinuţi ori făcându-i să înnebunească. Eu reuşisem să aduc un pic de linişte în acest colţ de infern. Mă simţeam tare mândru cu ceea ce realizasem.

— Gringo, tu nu o să apuci să-ţi vezi casa, gringo…

— Nu spune asta…

Doream să-mi văd casa, nu doream să mă mut într-un penitenciar american, dar asta nu însemna că nu-mi doream să fiu eliberat.

— Nu, gringo, trebuie să o spun. Vezi tu, ai fost norocos. Mult mai norocos decât mulţi alţii care au ajuns în situaţia ta. Ai supravieţuit între cei mai duri puşcăriaşi fără să fii nevoit să tragi un foc de pistol sau să spinteci pe cineva. Ai reuşit să îmblânzeşti Fiara cu cântecul tău şi ţi-ai făcut prieteni pe toţi deţinuţii. Nimeni nu a mai reuşit asta până acum. Dar tu ai pus capăt tributului de sânge şi ai adus pacea printre nefericiţii care trebuiau să coboare Scara. Vezi?!…

Mi-a băgat sub ochi antebraţele, cu rănile cicatrizate urât.

— Astea nu or să-mi treacă toată viaţa, dar, cel puţin, am supravieţuit. Datorită ţie, gringo… Dar pe tine nu te vor lăsa să pleci de aici… Nu te vor lăsa să ieşi viu de aici, să le povesteşti şi altora despre ceea ce se petrece la Tapiolocas. Nimeni nu vrea să se afle despre Fiinţa care bântuie Tapiolocas. Şi de aceea nu te vor lăsa să vorbeşti despre ea. Fă ce vrei, distrează-te cum vrei. Îţi doreşti o femeie sau mai multe? Îţi vor aduce. Vrei să te droghezi sau să bei? Nici o problemă, câtă vreme nu te vei simţi prea dărâmat să îţi faci numărul în pivniţa de sub Scară. Dar când va trebui să pleci de aici te vor ucide. Nimeni nu vrea să se ştie mai departe despre ce se ascunde sub Tapiolocas şi o crimă este un preţ de nimic pentru a păstra secretul.

Era un bun prilej să aflu mai multe, aşa că nu am stat pe gânduri.

— Ce este creatura din pivniţă, Pedro. Ce e monstrul ăla îngrozitor.

— Chiar nu ştii?!…

Bănuiam eu ceva, dar îmi doream să am o confirmare din gura unuia care ştia mult mai multe ca mine. Eu doar ştiam cum să îmblânzesc monstrul. Pedro ştia şi ce anume era.

— Spune-mi tu…

Pedro şi-a aprins un trabuc, unul foarte scump, primit chiar de la directorul închisorii.

— Nimeni nu ştie ce este acea creatură, gringo. Nimeni nu este sigur dacă a venit din iad ori, pur şi simplu, a evoluat ea aşa. Cam astea sunt răspunsurile care or să ţi se ofere, dacă le vei cere. Creatura, aşa cum îi spui tu, e venită din Iad. Ai avut curiozitatea de a cerceta şi restul pivniţei? Bănuiesc că nu… Şi e mai bine să nici nu încerci. Pivniţa asta se intersectează cu un fel de peşteră uriaşă, o peşteră despre care nimeni nu ştie unde anume duce. Nimeni dintre cei care am îndrăznit să o cerceteze nu s-a mai întors să ne spună ce a descoperit, dar eu cred că duce direct în fundul Iadului şi de acolo, din când în când, se târăşte către suprafaţă acest şarpe blestemat. Vine să-şi ai tributul de sânge.

Se povesteşte că, în vechime, peştera se deschidea direct pe pământ şi oamenii, pentru a fi feriţi de nenorociri mai mari, au convenit cu acest monstru să-i ofere tribut de sânge. Timpul a trecut, dar oamenii au continuat să plătească tributul de sânge. De fiecare dată când monstrul urcă din peştera lui, trebuie să găsească sânge. În ciuda dimensiunilor lui, nu se hrăneşte cu carne, dar asta nu înseamnă că nu îi omoară din când în când pe cei care nu înţeleg să-şi ofere sângele de bunăvoie şi se zbat. Vezi mâinile mele? Nu a fost uşor să le ofer monstrului, mă durea numai gândul că m-ar putea atinge, dar după aceea m-am obişnuit. Am coborât de trei ori Scara şi, cât timp vei trăi tu pe aici, nu va mai trebui să refac acel drum îngrozitor. Nu mă gândesc la ce se va întâmpla după ce vei fi ucis, până atunci vreau să mă eliberez de griji.

— Chiar vine din Iad?

— Aşa spune legenda şi, al felul cum arată, cred că nu există nici un fel de dubii asupra locului unde-şi petrece nopţile. Orice ar fi, este plămădit de diavol şi va continua să vină, cât timp i se va oferi ceea ce-şi doreşte.

— Ce se va întâmpla când nu i se va mai oferi sânge?

— Eu ştiu?!… Oricum, nu va renunţa la sângele de om şi ne va forţa să i-l oferim în continuare. Deocamdată, cel mai bine este să stea sub pământ. Un om poate fi sacrificat fără nici un fel de probleme pentru tihna celor mulţi. Voi, americanii, faceţi asta de când v-aţi corcit ca naţiune şi fără nici un fel de probleme. Vezi tu, celulele alea zidite, de pe coridorul unde se află Scara, sunt pline cu osemintele celor care au fost omorâţi în pivniţă. Odată ce ai fost omorât de şarpele ăla, nici pământul nu-ţi mai primeşte oasele, le aruncă înapoi a doua zi. Dar, în ciuda faptului că acolo jos au murit atâţia oameni, este un preţ prea mic pentru a ţine bestia în întuneric. Adevăratele probleme vor începe în clipa în care va dori să iasă la suprafaţă. Nici chiar voi, americanii, cu tehnica voastră, nu-l puteţi dovedi. Vine din Iad şi acolo armele noastre nu au nici o putere.

— Crezi că…

— Nu cred nimic, gringo, şi nici nu vreau să cred. Bucură-te de viaţă, câtă ţi-a mai rămas. Şi nu uita, când te-am cunoscut, mă gândisem că o vei sfârşi mult prea repede. M-am înşelat. M-am înşelat şi atunci când am presupus că vei sfârşi sfârtecat de monstru, dar nu mi se întâmplă să mă înşel de prea multe ori la rând…

Da, Pedro îmi vorbise foarte cinstit şi, la drept vorbind, cea ce-mi spunea el mi se părea foarte logic. Cei din Tapiolocas nu aveau să accepte niciodată ca secretul lor să iasă la iveală. Erau puţine şanse să mă creadă cineva. De ce să mă creadă? Un american ţicnit, care o luase razna din cauza relelor tratamente încasate într-o închisoare din Venezuela. Dar nimeni nu voia să rişte.

Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, deşi cred că Pedro a reuşit să-l creioneze foarte realist. Nu cred că voi scăpa viu din Tapiolocas, dar, nu trebuie uitat, mulţi crezuseră că nu voi reuşi să rezist mai mult de o săptămână şi deja am mai bine de un an. Am primit chiar şi un tort aniversar în ziua în care am împlinit anul de detenţie. Poate că voi reuşi să supravieţuiesc. Deocamdată continui să cobor Scara, să-i cânt creaturii care mă ascultă, dansează în felul ei ciudat şi mătăhălos, apoi se retrage. Muzica o face mai bună şi nu mai are nevoie de sânge.

Într-un fel, pot spune că acesta este colţişorul ei de Paradis.

27 octombrie – 4 noiembrie 2009
Mileanca

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Revista Suspans, nr. 5 « Mircea Pricăjan said:

    […] BOITAN — Negru de fum (fragment de roman) Ciprian MITOCEANU — Un colţişor de paradis PROFIL […]

  • ben ami said:

    o poveste frumoasa. felicitari!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.