Un dans cu Diavolul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

“Say goodbye,
As we dance with the devil tonight.
Don’t you dare look at him in the eye
As we dance with the devil tonight…”
(Breaking Benjamin – „Dance with the devil”)

1

Se uita la el cu o oarecare mirare şi nedumerire. Habar nu avea de ce o luase din casa ei, de lângă familia şi prietenii ei, de lângă iubitul ei şi de ce o obliga să stea închisă în acea „cuşcă”. O cameră de patru pe patru metri, fără ferestre, însă destul de aerisită, unde putea obţine tot ce voia, mai puţin libertatea. Nu ştia de când era acolo şi nici dacă era zi sau noapte.

Ştia doar un lucru: începea să o ia razna. Şi nu din cauza locului aceluia, ci a celui care îl conducea. La început îl urâse din tot sufletul şi era atât de înspăimântată, încât nu putea să scoată un cuvânt.

Urmase apoi o perioadă în care lucrurile decurseseră liniştit. El nu-i vorbea, ea nu-i vorbea. Se gândea la ai ei, cât de teribil de îngrijoraţi trebuiau să fie. Şi la Joey, care o iubea atât. Da, categoric îl ura pe tip pentru că-i luase toate astea. Se temea totodată să nu ajungă să facă parte din vreuna dintre reţelele de prostituţie de care auzea vorbindu-se pe la televizor. Îşi şi imagina prezentatorul cu vocea lui groasă, antrenată special astfel încât să pară afectată: „Emma Dinkell, fata de nouăsprezece ani răpită în decembrie 2010 în timp ce se îndrepta spre apartamentul părinţilor ei din Chicago, Illinois, a fost descoperită moartă într-un depozit, după ce fusese violată şi torturată cu bestialitate.”

Dar apoi se întâmplase ceva… ceva neaşteptat. El începuse s-o întrebe diverse lucruri; lucruri total neobişnuite. Ca de exemplu, care era relaţia ei cu părinţii. Bineînţeles că-i răspunsese evaziv: „Ne înţelegem bine”. Deşi nu era tocmai adevărat. Iar adolescentul (căci nu părea să fie cu mult mai mare decât ea) părea să ştie acest lucru, pentru că o privea cu ochii lui verzi, parcă râzând de ea: Ştiu că mă minţi. Ştiu că mama ta îţi face zile fripte şi-o dispreţuieşti şi că tatăl tău te ţine mai degrabă din obligaţie în casă, doar pentru a nu-şi pierde statutul social… Şi într-adevăr ştia.

Iar ea se tot întreba de ce acei ochi îi păreau atât de cunoscuţi. Deşi nu ar fi recunoscut în vecii vecilor, ar fi dat orice ca el să-şi dea jos masca pe jumătate tristă, pe jumătate veselă, desenată în alb şi negru, sub care-şi ţinea mereu ascuns chipul când vorbea cu ea. Şi mai era ceva… de fapt, mai multe lucruri. Primul: în afară de faptul că tipul părea că-i cunoaşte bine viaţa familială mai ştia, de asemenea, multe alte lucruri: ce-i plăcea să mănânce, care erau filmele (avea un televizor cu mai multe filme înregistrate pe DVD-uri în „camera ei”) şi melodiile ei preferate, şi lista continua. Iar vocea lui… era inconfundabilă. O voce rece… de plastic… Şi atunci şi-a amintit.

A urmat un timp în care nehotărârea şi altceva (poate regretul?) au pus stăpânire pe ea. Nu îi mai răspundea la întrebări, nici chiar când el o ameninţa. Toată frica dispăruse şi nu mai rămăsese decât… nu ştia exact ce, dar ştia cu siguranţă că, oricum s-ar comporta, nu o va răni. Nu el…

Dar trecuse şi asta. Şi începuse iar să discute cu răpitorul ei, să-i povestească despre sine, lucruri pe care ştia că el le cunoştea deja. Dar părea atât de interesat şi de dornic să cunoască totul, aproape ca un căţeluş. Şi, în urmă cu o zi (sau pe acolo), se produsese dezastrul.

Venea la ea de două ori pe zi. Descoperise asta destul de târziu. Prima oară venea probabil dimineaţa, pe când ea dormea; se aşeza pe fotoliul de lângă pat şi o privea. Făcea asta zilnic, cu o precizie uluitoare, iar ea aflase despre aceste vizite doar într-o dimineaţă. Visase urât şi se trezise mai devreme, chiar la fix pentru a-l auzi venind. Închisese ochii şi aşteptase. De atunci descoperise că „incidentul” se repeta. Nu-i spusese nimic despre asta. Era mai bine să nu ştie…

A doua vizită avea loc după aproximativ jumătate de zi şi era mai lungă. Atunci el îi aducea mâncare (de ajuns şi pentru a doua zi, cât era plecat) şi aproape tot ce îi cerea ea (deşi nu obişnuia să facă asta prea des).

Exact aşa fusese şi atunci. El coborâse scările, ţinând în mână o tavă pe care se afla un pachet de cereale integrale, lapte, un coş cu fructe şi câteva alte alimente. Iar în cealaltă mână avea ceva. Îl văzu sclipind şi ştiu imediat ce era. Un lăcăţel frumos lucrat, din argint. Acelaşi pe care ea îl purtase la gât cândva…

2

Christopher Lyam îşi scărpină bărbia. Era un tic pe care îl deprinsese de la tatăl său. Se gândea la cazul care îi fusese dat (şi rămas nerezolvat până acum), în timp ce SUV-ul negru rula în viteză pe South Michigan Avenue, urmat de alte câteva maşini de poliţie. După aproape şase luni îl găsiseră pe cel care o răpise pe Emma Dinkell. Sau mai bine zis el îi găsise pe ei.

Părinţii fuseseră atât de surprinşi când îi sunase să-i anunţe că este posibil ca fiica lor să fie încă în viaţă. Şi era şi normal să fie aşa. Doar de-ar merge totul bine… Nu-şi putea imagina ce ar fi fost pentru familia fetei pierderea ei pentru a doua oară.

3

― Ţi-am adus ceva, îi spusese, aşezând tava lângă ea, pe măsuţa din sticlă, ciobită în cea de-a treia şi ultima ei tentativă de evadare. Părul lui de un negru-cărbune îi cădea peste masca zgâriată, aproape acoperindu-i un ochi. Era îmbrăcat într-o cămaşă cenuşie, în carouri, pe sub care se vedea un tricou negru şi cu blugi, puţin rupţi în dreptul genunchilor. Şi miroase a afteshave, se gândise ea.

După ce scăpase de tavă, se aşezase pe pat, lângă ea, şi rămăsese aşa, holbat, pentru câteva clipe, apoi îi luase mâna într-a lui şi îi pusese ceva în căuşul palmei, după care i-o închisese la loc. Se ridicase şi plecase.

― Jesse, stai! Îşi amintea perfect cum cuvintele îi părăsiseră buzele, total involuntar, făcându-l pe băiat să împietrească, cu un picior pe prima treaptă. O vreme, niciunul dintre ei nu scosese niciun cuvânt, apoi el întrebase, aproape în şoaptă:

― Deci ţi-ai dat seama…

― De ceva vreme…

Se întorsese să o privească. Ochii îi străluceau de dincolo de mască.

― De ce nu mi-ai spus?

Nu-i răspunsese imediat, începând să se joace cu micul medalion în formă de lacăt, pe i-l dăduse cu trei ani în urmă, când îl părăsise.

― Ce rost ar fi avut?

― Cum adică…

― M-ai răpit, Jesse, i-o tăiase ea. Mi-ai luat totul! Şi de ce? Ca să te joci cu mine din nou?

― Ce…

― Vreau să merg acasă! Acum!

― Şi…

― ACUM, FUTU-TE-N GURĂ! urlase ea, toate resentimentele izbcnind dintr-odată. Şi după aceea, deşi se controlase cât putuse, începuse să plângă. Aproape imediat, auzise uşa trântindu-se.

4

― Ne apropiem, comunică el celorlalte echipaje de poliţie. Pregătiţi-vă! Christopher Lyam, membru al CPD[1] de aproape douăzeci de ani, era îngrijorat, un sentiment cu care nu mai avusese de-a face de multă vreme. Slujba îi cerea să gândească cât mai raţional şi calculat de fiecare dată, astfel încât sentimentele nu-şi aveau locul. Dar acum pur si simplu nu le putea reprima. Nu trebuia să dea greş. Nu avea voie.

5

Trecuseră cinci zile (sau cel puţin aşa credea ea) în care o ignorase total. Îi lăsa mâncarea pe trepte şi pleca imediat. Nici dimineaţa nu mai venea. Şi, inexplicabil, o durea indiferenţa lui. Lăsa intenţionat tava de mâncare goala pe pat, sperând că el va veni să o recupereze. Dar nu se întâmpla. De fiecare dată aducea alta, astfel că într-un colţ al camerei se formase un turn de tăvi şi alte vase, cutii de lapte şi coji de fructe.

În acea dimineaţă îi era frig, deşi probabil în cameră erau cel puţin douăzeci de grade. Purta doar cămăşuţa albă de noapte pe care i-o dăduse el. De abia terminase de mâncat o banană şi aruncase coaja în maldărul de gunoi din colţ, când auzi declicul uşii. Curând, îl văzu şi pe el apărând de după colţ. Nu mai purta masca, astfel că acum îi putea vedea faţa albă, puţin suptă, pe care o cunoştea atât de bine. Ochii verzi îi străluceau uşor în lumina slabă, brăzdaţi de şuviţe de păr brunet. Brunetul ei cu ochi verzi… Aşa îi spusese mereu.

― Bună… Se apropie şi se aşeză lângă ea. Dintr-un motiv anume, încetă să-i mai fie frig.

― Bună… îmi pare rău, am reacţionat…

― Nu, e în regulă. Aveai dreptate… aveai…

Se lăsă tăcerea.

― De ce nu ai venit niciodată să mă cauţi? Am fi putut vorbi…

Băiatul rânji.

― Şi ce aş fi obţinut? Poate un refuz politicos, în cel mai bun caz. Cel puţin aşa ai fost doar a mea…

Fata nu zise nimic. Îşi aşeză bărbia pe genunchi şi îl privi. El se uita în altă parte.

― Voiam să te fac să suferi… Voiam să te…

― Şi de ce nu ai făcut-o? întrebă ea cutremurându-se.

El zâmbi melancolic.

― De parca n-ai şti…

Jesse Unwin îşi trecu mâna prin păr, oftând.

― Ce e aia?! exclamă fata şocată, privind o cicatrice ce se întindea de la un capăt la altul al frunţii, pierzându-se în părul des.

― Ce?… A, aia. Se întâmplă multe în trei ani. Oricum, nu-ţi face griji, o sa se termine în curând.

― Ce vrei să spui? Pentru prima oară de când ştia cine e răpitorul ei, îi era teamă. Trebuie să se fi citit asta şi în glasul ei, pentru că fostul ei prieten zâmbi.

― Calmează-te, frumoaso, o sa fie bine. O să te întorci la ai tăi. Poliţia va veni şi te va lua mâine. O să mă asigur eu de asta.

El o privi amuzat, iar ea îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată.

― Eşti minunabil de adorabil, râse el. Era o veche poantă între ei şi se părea că ea şi-o amintea, pentru că îi zâmbit larg. Îi fusese dor de zâmbetul acela. Chiar dacă amintirea ei îl doborâse de nenumărate ori, până la urmă tot ea îl pusese din nou pe picioare.

― A fost frumos cât a durat… cel puţin pentru mine, vorbi calm, privind în ochii ei albaştri, mângâiaţi de o perdea de păr de un roşcat întunecat. Acum scuză-mă, dar trebuie să-mi pregătesc ieşirea din scenă.

― Nu… Îşi dădu seama imediat că sunase ciudat.

― Hă? Doar nu te aştepţi să mă las închis, râse el. În plus, nu am niciun regret pentru ce-am făcut. A fost distractiv!

― Nu… nu pleca…

Fu rândul lui să rămână cu gura căscată.

― Vorbesc serios, continuă fata. Mai stai puţin.

― Ha! Foarte amuzant, dar acum serios, am un program de respectat dacă vreau… Dar nu mai apucă să spună nimic. Ea îl trăsese în pat, iar buzele lor se atingeau acum. Era ca într-o poveste dintr-aceea tâmpită, în care totul se întâmpla pe dos. Şi cu toate acestea… era perfect.

― Ce faci?

― Nu-ţi place? întrebă ea cu respiraţia întretăiată, sărutându-l din nou.

― Tu ce crezi? îi răspunse, trecându-şi mâinile prin părul ei. Trecuse atâta timp de când simţise acea senzaţie fluidă… şi respiraţia ei, cu gust de căpşuni. Ţinea minte că-i adusese câteva de dimineaţă.

― Trebuie să plec…, continuă el, uitându-se în ochii ei clari, electrici.

― De ce? Nu mai simţi nimic…

― Ştii că e exact invers. Nu vreau să o faci cu mine doar pentru că ţi-e milă.

Fata se încruntă.

― Eşti prost. Nu o fac din milă!

― Atunci?

Ea chicoti.

― O fac pentru că ştiu că pentru o vreme nu vei mai fi lângă mine.

El rămase mirat.

― Pentru o vreme?! Îşi apropie din nou faţa de a lui.

― Nu-ţi dau voie să dispari iar. O să te întorci…

― Da?

― Jesse, eşti un idiot! Da, o sa te întorci! Că dacă nu….

Îl sărută.

― Dacă nu…

― Dacă nu ce?

― Dacă nu, te urmăresc şi te răpesc, glumi ea, înconjurându-i gâtul cu braţele.

― Nu am şanse să mai scap, nu? şopti el amuzat.

― Nu, nu mai ai… Acum taci!

6

Pe data de 23 august, detectivul Christopher Lyam, de la poliţia din Chicago, primise un telefon.

― Christopeher Lyam. Cu ce vă pot ajuta?

― Ascultă cu atenţie, spusese o voce prea groasă pentru a fi naturală. Apoi îi dăduse o adresă şi îi spusese: Aici o vei găsi pe Emma Dinkell, fata care a dispărut din Chicago, în decembrie, anul trecut. După care tot ce mai auzise poliţistul fusese acel ţiuit enervant, în timp ce se holba absent la foaia de hârtie pe care scrisese adresa.

7

Auzi soneria telefonului (“Wind of change”[2]) şi răspunse imediat.

― Chris, am datele pe care mi le-ai cerut. Am dat de proprietarul casei de la adresa pe care mi-ai dat-o şi se pare că nu mai locuieşte acolo. În schimb, are un chiriaş, un oarecare Alexander Winston, însă despre el nu am nimic. Nu are cazier, nici amenzi de circulaţie, avertismente, nimic. E curat.

― Ok, mersi Martha.

― Încerc să mai găsesc câteva ceva, deşi nu cred că am prea multe şanse.

― În ordine, pa.

8

Îşi deschise ochii şi primul lucru pe care îl văzu era ea. Dormea în braţele lui, iar sentimentul pe care i-l dădea era inefabil. Nu mai avea nevoie de nimic altceva. Rămase aşa, holbându-se nehotărât, până ce ea se mişcă uşor, fără a se trezi.

Zâmbi şi se ridică încet din pat.

9

Frumoaso,

Când vei citi asta eu voi fi plecat. În curând poliţia te va găsi. Or să-ţi pună multe întrebări şi poţi răspunde cum vrei, deşi aş aprecia daca nu mi-ai menţiona numele. De fapt, ar fi bine să te prefaci că nu ştii nimic despre mine.

Cred că „acţiunile mele criminale”  vor ajuta şi relaţia cu ai tăi. Orice ai zice, sunt sigur că ţi-au simţit lipsa.

În final, frumoaso, ai dansat cu diavolul şi ai câştigat… Dar şi diavolul si-a luat partea.

De-abia aştept să ne revedem!

Te iubesc,

J.

P.S. – Te rog, după ce termini de citit, să mănânci biletul ăsta… Vorbesc serios! Nu trebuie să lăsăm urme.

P.P.S. – La mulţi ani, prăjiturică!

*

Reciti scrisoarea de câteva ori, zâmbind la partea cu diavolul. Era dintr-o melodie… melodia lor; după aceea îi sări în ochi acel „la mulţi ani”, aruncat la întâmplare. Nu, nu era posibil… ziua ei?! Aşadar trecuseră şase luni?!! Nu era o coincidenţă. Nu putea fi. Nu când era vorba de el. Cadoul lui pentru ea fusese libertatea… doar că, într-un fel, acel cadou avea un gust amar.

După cum i se ceruse, mototoli hârtia şi o aruncă în gură. Nu se simţea în apele ei. Îl ştia pe Jesse mult prea bine şi la fel de bine ştia şi că nu avea să-l mai vadă vreodată. De asemenea mai ştia că nimic nu avea să mai fie la fel vreodată…

Şi atunci o observă. O cheiţă mică, de argint, strălucind palid. Cheiţa ce deschidea  lacătul ei. Trecuseră trei ani, dar el încă o avea. Doar pentru ea…

10

Emma Dinkell fusese găsită într-o casă de la periferia oraşului Chicago, pe data de 17 iunie, chiar de ziua sa de naştere, încuiată într-o pivniţă. Conform declaraţiei ei, nu-şi amintea prea multe lucruri din timpul captivităţii, doar că fusese tratată bine şi nu văzuse niciodată faţa răpitorului ei. Nici vecinii nu ajutaseră mai mult la identificarea acestuia, afirmând că-l vedeau foarte rar pe tânăr şi întotdeauna acesta avea trasă pe cap o glugă. Proprietarul casei declarase că primea chiria la fiecare trei luni şi mereu în bani gheaţă. În privinţa portretului, afirmase că individul pe care îl găzduise era înalt, blond, cu ochii albaştri şi cu o aluniţă pe bărbie, lucru care intrase în contradicţie cu declaraţia victimei, ce îl descrisese ca fiind brunet, cu ochii negri.

Poliţia a descoperit nu mult după aceea că „răufăcătorul” se folosise de o identitate falsă. Câţiva suspecţi au fost reţinuţi, însă nu s-a putut dovedi vinovăţia niciunuia dintre ei.

Răpitorul şi motivele lui, ca şi cazul în sine, au rămas pentru toată lumea un mister. Pentru toţi, mai puţin pentru Emma Dinkell…


[1] Chicago Police Department
[2] Melodie aparţinând trupei Scorpions

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

8 comentarii »

  • Aurelia Chircu said:

    Felicitari! Mi-a placut foarte mult aceasta povestire, atat stilul, cat si tema aleasa. Ma bucur ca am avut ocazia sa lecturez un text de-al tau. Inca o data, felicitari si bafta in continuarea!

  • James (author) said:

    Multumesc mult pentru urare!

  • Lavinia said:

    Desi de obicei nu citesc asa ceva, povestea m-a captivat; mi s-a părut scrisa foarte bine pentru cineva atat de tanar. Felicitari! Sper sa mai vad povestiri scrise de tine!

  • Ada Pavel said:

    Felicitațiuni 😛

  • Blui said:

    Prima data cand ma incanta un autor cu putin mai mare decat mine. Intr-adevar o opera literara… Cu toate ca nu pare, acest James este un romantic incurabil . Deci, toate felicitarile mele.

  • James (author) said:

    Blui, am impresia ca faci misto de mine:))… Oricum, mersi mult!

  • Aurelia Chircu said:

    Revista Suspans nr 17

  • Radu Patrascu said:

    Felicitari autorului! Mi-a placut foarte mult si cum este scris textul si ideea pe baza careia a fost construit. Cred totodata ca exista si o morala. Sper sincer sa mai citesc lucrari scrise de tine!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.