Un detectiv cu ușoare dureri de cap

Articol publicat in:Proza | 18 octombrie 2012
Autor:

Este un roman poliţist lejer umoristic din seria “Aventurile detectivului Goldon”.

Personajele şi situaţiile din aceast roman sunt complet imaginare. Cei ce vor căuta să găsească asemănări cu realitatea sunt fraieri şi-i declar nuli.

Rezumat

Eroul principal al romanului este detectivul particular Goldon Papa, care locuieşte pe coasta de vest a Statelor Unite (în apropiere de Los Angeles) şi care bea whisky dar şi ţuică românească.

Detectivul nostru are de rezolvat pe parcursul romanului trei cazuri: găsirea unui prieten dispărut, cercetarea condiţiilor în care a murit un banker(soţia acestuia nu crede că a murit într-un accident, aşa cum e varianta oficială) şi identificarea criminalului care a omorât câinele unei doamne în vârstă.

Romanul se doreşte a fi o parodie a romanelor poliţiste clasice americane (din anii 60-70), de aici şi aerul retro. Nu lipseşte umorul, ba chiar aş zice că e din belşug.

PRIMA PARTE

SECRETUL CARE UCIDE

CAPITOLUL 1

Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri destul de dure ca să nu mai aibă nevoie de pistoalele ce le ţin îndreptate spre mine.
– Papa, ţi-a sunat ceasul! zice unul dintre ei băgându-mi pistolul sub nas.

Ei, fraţilor, situaţia e albastră. Şi ce-i mai grav e că nu pot să mişc nici măcar un deget, sunt complet paralizat. E tare nasoală senzaţia asta!

Amicul nu-şi face probleme de conştiinţă şi apasă pe trăgaci. Închid ochii dar în loc de împuşcătură se aude un ţârâit. Nu pistolul ţârâie însă, ci telefonul de pe noptieră.

Aiureala de mai înainte n-a fost decât un vis, măi baieţi!
Scutur din cap să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă şi ridic receptorul.

-Alo, domnu’ Goldon? aud în receptor.
-Da,chiar el, zic uitându-mă la ceasul de pe noptieră.
-Sunt Jeff, Jeff Delmote!
-Ce dracu’ ai înebunit Jeff, mă trezeşti cu noaptea în cap? zic supărat căci ceasul arată mai puţin de cinci dimineaţa.
-Iertaţi-mă domnu’ Goldon, dar sunt în mare încurcătură. Nu pot să vă spun mai mult la telefon. Vă rog să veniţi la barul “Three Stars”, ştiţi unde este.
-Da, ştiu! În cinci minute sunt acolo, îi spun punând receptorul în furcă.

Pe Jeff îl cunosc de vreo cinci ani , dar niciodată nu l-am văzut (auzit de fapt) aşa de speriat. Mai speriat decât unul pe care l-a călcat trenul fără să-l anunţe mai întâi.

Şi dacă Jeff, care-i uns cu toate alifiile, e aşa speriat înseamnă că e groasă, fraţilor!

Aşa că nu mai stau pe gânduri şi îmi trag la repezeală nişte ţoale pe mine. Scot un pistol din sertar, îi verific încărcătura şi-l bag la centură. Nu închid bine uşa de la apartament c-am şi ajuns jos. Nu ridic bine piciorul de pe ambreiaj că am şi prins o sută la oră.

Îmi înfing piciorul drept în acceleraţie. Sper să nu treacă prin podea. Piciorul…

Acul vitezometrului ar vrea să se mai mişte, dar nu mai are unde. A ajuns la maxim. Gonesc. Gonesc nu glumă, fraţilor! Nu mă mai opresc la stopuri. O să le cer scuze la întoarcere.

În trei minute plus ceva măruntiş ajung în parcarea de lângă barul “3 Stars”. Nici n-am închis bine portiera c-am şi intrat în bar.
Arunc o privire în dreapta. Nimeni.
Privesc şi la stânga. Tot nimeni.

În faţă, la bar, doar barmanul cu o figură de om pe care-l dor toate măselele în acelaşi timp. Unde naiba o fi Jeff?

Mă proptesc pe un scaun în faţa barmanului şi comand un whisky . Dublu. Sincer să fiu chiar aveam nevoie de ceva lichid, colorat şi tare. Foarte tare. Băutura alunecă pe gâtlejul meu mai repede decât apa din cascada Niagara.

Îl întreb pe barman de Jeff, dar el îmi spune ca n-a văzut în viaţa lui o persoană cu semnalmentele date de mine. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place figura barmanului. Poate din cauza urechilor ca două foi de varză.

În dreapta mea, la capătul tejghelei, observ un telefon. Pot pune pariu că de la el m-a sunat Jeff. Deci barmanul mi-a servit gogoşi. Gogoşile nu prea merg cu whisky (cel puţin nu în cazul meu), aşa că-mi strecor mâna dreaptă după pistol. Mă răzgândesc însă şi o bag în buzunarul de la pantaloni de unde scot portofelul. Achit paharul cu whisky şi mai scot o hârtie de 5 $ şi o pun pe tejghea şi, fără să ridic mâna de pe ea, îi zic barmanului:
– Întrebarea rămâne aceeaşi. Răspunsul sper să fie altul acum.

Barmanul îmi arunca o privire şireată, dar şi speriată în acelaşi timp. Dupa ce s-a convins că nu ne aude nimeni pe o rază de cincizeci de mile, îmi spune:
– V-am minţit adineaori, dar m-au ameninţat cu pistoalele şi cuţitele. Au zis că-mi taie urechile dacă spun ceva.

Nu-i mare pierdere îmi zic în sinea mea, uitându-mă la urechile hidoase din proprietatea insului cel aveam în faţă.
– Ei erau trei-continuă el povestea – şi eu eram singur cu prietenul dumneavoastră. După ce m-au ameninţat l-au luat pe sus şi s-au cărat rapid. N-am putut face nimic.

Îmi aduc aminte de visul meu. A dracului potrivire şi acolo erau tot trei tipi!
– Poţi să mi-i descrii puţin pe cei trei? îl chestionez eu fară prea multe speranţe.

Amicul se gândeşte puţin, timp în care se trage de urechea stângă cu mâna dreaptă.
– Tipii erau îmbrăcaţi toţi trei la fel, cu impermeabile negre şi cu pălării cu boruri mari tot negre şi alea, ceva în genul mexican.

Cam ciudată îmbrăcăminte având în vedere că ne aflăm în plină vară, îmi spun în gând.
– Şi altceva, mai deosebit, n-ai observat la ei ? întreb .
– N-am reuşit să le văd feţele din cauza pălăriilor pe care le ţineau pe ochi.

Fac o mutră dezamăgită . Se pare că mare lucru n-am aflat de la el. Aud un pocnet sec. Mă uit mirat la barman. El pocnise. Din degete.
– Ar mai fi un amănunt, zice .
– Care? întreb eu.
– Unul dintre cei trei a făcut o mişcare bruscă la plecare şi i-a alunecat pălăria de pe cap.Aşa am observat că pe obrazul stâng avea o cicatrice oblică.
– E ceva, îi zic, mai mult ca să-l încurajez, căci deocamdată nu văd la ce să-mi folosească cicatricea tipului.
– Şi încă o chestie domnule, mai zice barmanul.
– Da, îi zic privindu-l întrebător.
– Prietenul dumneavoastră…ăă…am uitat cum îl cheamă…
– Jeff, Jeff Delmote, îl ajut eu.
– Aşa, Jeff. Când l-au luat tipii pe sus a rostit un nume, un nume de femeie. Parcă Lola, dacă am auzit eu bine.
Sar de pe scaun lejer agitat.
– Eşti sigur, Lola a spus ? îl întreb eu holbând ochii.
– Da,da, acum când mă gândesc mai bine, pot să pun mâna-n foc că aşa a zis!

Ei, băieţi, se pare că am pus mâna pe un fir! De acum rămâne să descâlcesc ghemul. Deja creierul meu începe să fiarbă sub efortul gândirii intense. Lola este prietena lui Jeff. Dacă el i-a rostit numele, înseamnă că ea e la curent cu încurcăturile lui Jeff. Sau cel puţin aşa sper eu.
– Ăia trei l-au auzit pe Jeff? îl întreb pe barman.
– Nu , nu cred. De altfel a vorbit foarte încet. Chiar dacă l-au auzit n-au înţeles nimic. Jeff era cu capul întors spre mine.
– E clar ! zic şi împing bacnota de 5 $ spre barman. O merită.

El o culege cu dexteritate , deschide un sertar, dar când să-i dea drumu’ îşi aduce aminte de ceva şi rămâne cu bacnota suspendată deasupra sertarului.
– Domnule, ar mai fi încă o chestie, zice el.
– Ce chestie?
– Vă rog să nu spuneţi la nimeni că ştiţi de la mine.

După ce-l asigur de discreţia mea, lasă să cadă bacnota în sertar şi-mi serveşte un rânjet de mulţumire. Îmi scot portofelul şi mai achit o sticlă de jumatate de whisky. O bag în buzunarul de la haină şi plec condus de barman până la uşa.

Mă urc în Chrysler-ul meu nici prea vechi nici prea nou. Scot sticla de whisky din buzunar şi o pun în torpedou. E bine să am o rezervă pentru vremuri grele. Bag cheia în contact şi-mi fac un mic plan de bătaie. Aşadar trebuie să dau de Lola. Din câte mi-aduc aminte lucrează la expresul “White Horse”, undeva la marginea oraşului. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă să bag ceva solid în mine. Sub plămâni simt un vid mai ceva decât cel din cosmos. Deşi dracu’ ştie cum o fi pe-acolo…

Pornesc motorul, ambreiez, bag în viteză şi decolez mai ceva ca la cursele de formula 1.

Nici n-am parcat bine maşina pe alee c-am şi deschis uşa de la frigider (mă rog, asta după ce-am deschis şi uşa de la casă ). Mă înarmez cu tot ce mai găsesc comestibil prin frigider. Scot şi sticla de ţuică din dulap. În timp ce mă îndop cu tot felul de bunătăţi, bine stropite cu ţuică, caut în cartea de telefon numărul de la “White Horse”. Aduc telefonul de pe hol în bucătărie şi îl bag în priză . Am prize de astea pentru telefon în toată casa. Inclusiv în baie şi pe terasă.

Dar văd că unii dintre voi sunt nedumeriţi în legătură cu băutura mea. Este un fel de vodkă adusă de nişte prieteni de ai mei de departe, tocmai din ţara lor de origine. România se cheamă ţara asta. Din când în când mă aprovizionează cu apa asta de foc, care e mult mai tare ca whisky-ul, şi cu mâncăruri făcute de ei în casă după reţete tradiţionale. Dar despre toate astea am să vă povestesc altă dată, când o să avem mai mult timp.

Salvez cafeaua în ultima clipă şi o torn în ceaşcă. Mă întorc lângă telefon şi formez numărul uitându-mă în cartea de telefon. Îmi răspunde o voce feminină căreia îi fac imediat portretul în minte. Blondă, 1,65-1,70 m, corp bine confecţionat. Vârsta corespunzătoare. Oricum nu mai mult de 26 de ani 3 luni 2 săptămâni şi 4 zile. Rămâne să mă conving dacă am ghicit când o să am timp.
– Alo, papuşă, dămi-o te rog pe Lola la telefon, intru eu direct în subiect.
– Îmi pare rău dar nu-i aici. Astăzi are zi liberă. Cine o caută, vă rog?
– Un tip foarte bine, cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri cu ceva creier în el, dacă ai mai auzit de aşa ceva.

Tipa se pune pe râs. Şi râde, măi băieţi, râde fără să se mai oprească. Când s-a mai liniştit puţin, o abordez din nou.
– Alo, baby, spune-mi te rog adresa ei. Eu nu mi-o mai aduc aminte.
Puicuţa întreabă pe cineva din apropiere apoi îmi spune adresa pe care o notez pe marginea cărţii de telefon. Mai aflu c-o cheamă Jenny. Nu pe cartea de telefon. Pe tipă. Închid telefonul dându-i întâlnire la o dată cât mai apropiată. Nu telefonului, fraţilor! Tipei. Răi mai sunteţi!

Mă uit la ceas şi constat că arată şase jumătate. E încă devreme, dar pentru Jeff mi-e teamă să nu fie târziu. Sper că nu prea târziu.

CAPITOLUL 2

Acum îmi dau seama că furat de acţiune nu m-am prezentat. Urât din partea mea, trebuie să mă iertaţi, aşa sunt eu mai dintr-o bucată.
Mă numesc Papa Goldon, am 1,85 m înalţime, ochii verzi şi părul roşu.Sunt detectiv particular (băgăreţ ar spune unii, cu răutate desigur) şi dacă aveţi nevoie de mine adresaţi-vă domnişoarei Hilma, secretara mea, în Kinsella street 10, Doge City.

Dar să ne întoarcem la oile noastre, mă rog la cazul în desfăşurare adică. Până în Sutton street, unde stă Lola, fac un sfert de oră. Clădirea cu numărul 34 are trei etaje şi e lungă cât jumătate de stradă (în lung). Cobor din maşină având grijă să încui toate portierele. În cartierul ăsta nicio precauţie nu-i exagerată.

La intrarea în hol mă întâmpină zâmbind o matroană ce seamănă cu un pachebot. E atât de grasă încât mă întreb uimit cum a încăput în cuşca de la poartă. Probabil că o îmbracă ca pe-o rochie.
– Bună frumosule! zice ea. Cu ce ocazie pe la noi?
Mă uit în spate dar nu-i nimeni. Trag concluzia că eu sunt “frumosul” , deşi nu s-ar spune.

Scot un dolar şi aflu imediat ceea ce mă interesează. La etajul trei mă trezesc în faţa unui coridor scufundat în bezna cea mai adâncă. Se vede că locatarii au memorie bună şi ştiu cum să-şi nimerească uşa de la apartament şi pe întuneric.Totuşi eu am nevoie de un pic de lumină aşa că îmi aprind bricheta. Pe la mijlocul coridorului găsesc apartamentul 10 C şi bat la uşă. Tocmai când mă pregătesc să repet operaţia de mai-nainte, uşa se deschide doar câteva degete, atât cât îi permite un lanţ gros ce-ar ţine în frâu şi-un taur. Lola mă recunoaşte şi mă pofteşte înauntru. Interiorul apartamentului este aranjat cu gust contrastând cu înfăţişarea exterioară a clădirii. Dar n-am timp de alte observaţii estetice pentru că Lola mă întreabă cu îngrijorare:
– S-a întamplat ceva cu Jeff?

Îi povestesc ceea ce ştiu, exprimându-mi părerea că Jeff e în mare pericol. Am plăcerea să constat că nu leşină , ceea ce îmi convine. N-am chef acum să acord primul ajutor, chiar dacă respiraţia gură la gură ar părea tentantă.
– Cred ca Jeff ţi-a vorbit despre ultimele lui afaceri? îi spun eu întrebător.
– Să ştiţi că Jeff nu prea discută despre afacerile lui, îmi spune ea.

Mă uit după o oglindă, dar nu zăresc niciuna prin preajmă. Aşa că vă întreb pe voi: fraţilor, am mutră de fraier sau ce, de mă mint toţi în halul ăsta?
– Uite ce-i dragă, îi spun eu lejer nervos, n-am timp şi nici chef să te trag de limbă. Jeff e vârât în rahat până la gât, dacă nu şi mai mult. Cred că la ora asta eu sunt singurul tâmpit care se încăpăţânează să-l salveze. Doar mă cunoşti , ce dracu’, ştii că–i sunt prieten.

Lola priveşte jenată mocheta ce se află sub picioarele noastre.
– Vă rog să mă scuzaţi, domnule Goldon.
– Ei, lasă scuzele şi intră direct în subiect, că n-avem timp.
– Bine. Acum o săptămână Jeff mi-a spus că a pus mâna pe o afacere care o să ne umple de bani. Eu am încercat să aflu despre ce-i vorba, dar el n-a vrut să-mi spună nimic. Am înţeles însă că-i vorba de o treabă periculoasă şi l-am rugat să renunţe. Jeff mi-a zis că şi-a luat măsuri de siguranţă şi că dacă i se întâmplă ceva să-l caut pe avocatul Palmer din Ely City.

În timp ce vorbeşte cu mine, Lola deschide un sertar de unde scoate o jumătate de monedă pe care mi-o arată spunându-mi:
– Iată semnul de recunoaştere!

Iau moneda în mână şi-o cercetez, gândidu-mă că mare aiurit mai e şi Jeff.
– Ai o prietenă de încredere? o întreb pe Lola.
– Da, sigur.
– Bine. Îţi faci bagajul şi mergi cu mine. Te duc imediat la prietena asta. Oricum aici nu mai poţi rămâne , băieţii care l-au răpit pe Jeff te vor căuta sigur.

O găsim acasă pe Ann (prietena Lolei) şi, după ce o sfătuiesc să nu-şi scoată nasul pe afară, demarez spre locuiţa lui Jeff.

Ajuns la faţa locului încerc să descui uşa, nu cu o sârmă cum v-aţi aştepta voi, ci cu cheia dată de Lola. În zadar însă. Mă gândesc să sparg uşa dar mai fac o încercare înainte de asta. Apuc mânerul şi-l rotesc. Logic, uşa era descuiată! Scot pistolul şi deschid uşa larg. Pentru orice eventualitate mă trântesc cu burta de podea, rostogolindu-mă într-un colţ al holului.Puteam să renunţ la numărul de acrobaţie etalat mai-nainte, căci nu mă atacă nimeni. Mă ridic cu oarecare dificultate de jos (ei, ce vreţi? vârsta!) şi-mi pun pistolul la loc.

Priveliştea din apartamentul lui Jeff e terifiantă. Parcă ar fi trecut pe aici o turmă de elefanţi. Totul e întors cu fundul în sus. Cei ce au scotocit pe aici n-au scăpat nimic din vedere, nici chiar pasta de dinţi de la baie pe care au înşirat-o pe lavoar.

Chiar sunt curios ce-or fi căutat? Oricum după furia cu care au distrus tot îmi dau seama că n-au găsit nimic. Mă uit şi eu în jur fără să-mi fac mari speranţe. Îmi atrage atenţia singurul lucru ce-şi mai păstrează poziţia verticală: coşul de gunoi.

Îl răstorn şi caut printre hârtiile împrăştiate. Îmi atrage atenţia un plic cam şifonat. Îl iau şi-l desfac. Înăuntru găsesc două fotografii. Una dintre ele înfăţişează un tip cu barbă iar cealaltă unul fără. Barbă. Niciuna din fotografii nu-mi spune nimic. Mă uit şi pe verso şi observ nişte iniţiale:G.G.B. citesc pe una şi G.P. pe cealaltă. Asta tot nu-mi spune mare lucru dar, pentru orice eventualitate, pun fotografiile în buzunarul de la haină. Dintr-o poză aflată pe o comodă îmi zâmbeşte Jeff. Îi zâmbesc şi eu înapoi şi bag poza în buzunar alături de celelalte două. Nu se ştie, poate am nevoie de ea.

CAPITOLUL 3

Cryslerul meu goneşte pe autostrada spre Ely City. La radio tocmai se transmite melodia de mare succes „Strânge-mă iubito până îţi voi simţi strânsoarea în rinichi”. Circulaţia este destul de aerisită la ora asta, aşa că apăs acceleraţia până la fund. Când mă apropii de Ely City o pancartă de pe marginea autostrăzii mă face să ridic piciorul de pe acceleraţie.

În acest moment intraţi în ELY CITY. Reduceţi viteza sau veţi vizita închisoarea noastră!- scrie pe pancarta cu pricina.
Originală urare de bun venit, măi băieţi!

În orice caz asupra mea are efect. Conduc cu viteza melcului până la cea mai apropiată staţie de benzină. Furat de evenimente am uitat să mai verific stocul de combustibil din rezervor. Aşa că pentru a trage maşina la pompă trebuie să storc rezervorul de ultimii stropi de benzină.

După ce-mi fac plinul, demarez în trombă spre centru. Reduc însă imediat viteza amintindu-mi de pancartă.

Biroul avocatului Palmer se află chiar în centrul oraşului. Intru în hol şi mă scufund până la genunchi în covorul gros de pe jos. Se pare că avocatul nostru nu duce lipsă de clienţi. Dar n-am timp de alte observaţii pentru că ochii îmi rămân lipiţi pe trupul secretarei lui Palmer. Şi ce trup, fraţilor! Dacă doriţi amănunte imaginaţi-vă cea mai grozavă secretară . Ei, aţi reuşit să vă fixaţi imaginea? Bine, atunci daţi-o deoparte! Oricâtă imaginaţie aveţi, nu cred că vă apropiaţi de modelul din faţa mea.

Salut, sunt Goldon Papa. Vreau să vorbesc cu domnul Palmer.
Bună ziua, domnule Goldon. Sunteţi programat pentru astăzi?
Nu, nu sunt programat. Spuneţi-i domnului avocat că vin din partea lui Jeff Delmote. Sunt convins că o să mă primească şi fără programare.

Să ştiţi că domnul Palmer nu primeşte pe nimeni fără să fie programat din timp.

Cred că de data asta o să facă o excepţie. Este o chestiune de viaţă şi de moarte.

Se pare că am reuşit să o conving în sfârşit. După ce lipseşte câteva momente, secretara revine din biroul lui Palmer şi mă pofteşte înăuntru. Mă scufund în alt covor, parcă şi mai gros decât cel din biroul secretarei. Biroul la care stă Palmer se zăreşte departe în zare. Este cea mai mare încăpere pe care am văzut-o până acum (mă refer ca birou). Avocatul îmi face semn să iau loc. Îşi dă seama şi el că am obosit parcurgând distanţa enormă de la uşă la fotoliul din faţa lui.
– Cu ce vă pot fi de folos, domnule Goldon? mă chestionează Palmer abordând un zâmbet care nu-mi place deloc.

Sunt prieten cu Jeff Delmote. El a intrat într-o încurcătură şi am venit la dumneavostră să-mi daţi documentele ce vi le-a lăsat în păstrare.

Şi de unde ştiu eu că sunteţi într-adevăr prietenul lui Jeff? Sper că mă-nţelegeţi că trebuie să-mi iau anumite măsuri de siguranţă.

Desigur, domnule avocat. Iată dovada! spun eu punând moneda pe birou. Mai bine zis jumătatea de monedă.

Palmer scoate şi el dintr-un sertar o jumătate de monedă pe care o pune lângă a mea. Cele două jumătăţi se potrivesc perfect.
Totul este în regulă, domnule Goldon. Din păcate documentele de care aveţi nevoie… nu pot să vi le dau.
Cum aşa? exclam eu surprins.

Vă rog să nu mă-nţelegeţi greşit! Nu vi le pot da, nu pentru ca n-aş vrea, ci pentru că nu mai sunt în posesia lor. Am lipsit câteva zile din oraş şi ieri când m-am întors acasă am descoperit că primisem o vizită neanunţată şi nedorită. Cu alte cuvinte am fost victima unei spargeri. Printre altele hoţii au luat şi plicul cu documentele de la Jeff. Acuma nu ştiu de ce au luat plicul respectiv însă presupun că au crezut că este ceva de valoare înăuntru…

Domnule avocat, mă scuzaţi că vă întrerup, dar nu prea am mult timp de pierdut. O întrebare aş vrea să vă pun.
Vă rog.
Ştiţi ce conţinea plicul?

Domnule Goldon, sincer să vă spun l-am întrebat şi eu pe Jeff când a venit cu plicul la mine. Ceea ce am putut scoate de la el a fost informaţia că în plic se află documente foarte importante referitoare la o persoană însemnată din Los Angeles. Atât am putut să aflu. Consemnul stabilit cu Jeff era să deschid plicul de faţă cu persoana ce va prezenta jumătatea de monedă care se va potrivi cu cea pe care o aveam eu. Din păcate, având în vedere situaţia actuală, sunt în imposibilitate să vă pun la dispoziţie documentele. Bine-nţeles că poliţia este la curent cu spargerea de la locuinţa mea. Dar nu-mi fac mari speranţe…

Domnule Palmer, îmi pare rău pentru pierderile suferite! Din păcate vizita la dumneavoastră nu mi-a fost de mare folos .
Domnule Goldon, pot să ştiu şi eu ce probleme are Jeff? Poate vă pot ajuta totuşi .

Deocamdată nu pot să vă spun nimic. Chestia este că aveam mare nevoie de acele documente. Dar am să încerc să mă descurc şi fără. Oricum mulţumesc mult, domnule avocat, aţi fost foarte amabil . Dacă cumva reuşiţi să recuperaţi documentele vă rog să mă anunţaţi. Iată cartea mea de vizită.

Desigur, domnule Goldon. Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta. Transmiteţi-i multe salutări lui Jeff din partea mea!
Da, am să-i transmit, zic eu.

Dar oare voi mai reuşi să-l întâlnesc pe Jeff în stare de funcţionare?mă întreb eu în sinea mea.

Îi fac din ochi secretarei, ceea ce pare să-i displacă , şi ies în stradă.

Măi băieţi, drept să vă spun, nu prea îmi place avocatul ăsta. Ceva îmi spune că mi-a îndrugat gogoşi. La chestia cu spargerea mă refer.

Mă urc în maşina pe care am parcat-o la oarecare distanţă. Bag cheia în contact , dar îmi vine o idee, aşa că nu pornesc motorul deocamdată. Ce-ar fi să mai stau puţin să văd ce mişcări mai face acest domn Palmer? Şi aşa nu mai am niciun fir la îndemână pentru a-mi continua cercetările.

Trece un sfert de oră şi nu semnalez nicio mişcare . În orice caz biroul lui Palmer nu are decât o singură ieşire. Sau intrare, dacă vreţi voi aşa. Iar eu sunt cu ochii pe ea. Mai stau încă un sfert de oră şi rezultatul e negativ. Cred că nu are rost să mai stau. Pornesc motorul şi dau să plec dar îmi atrage atenţia un Ford negru ce parchează în faţa mea.

Când mă uit la tipul ce coboară din maşină mă prinde ameţeala, fraţilor!Şi ştiţi de ce? Ei , ţineţi-vă bine! Pe obrazul stâng al individului observ o cicatrice oblică . Cred că voi, ca nişte băieţi deştepţi ce sunteţi, aţi şi făcut legătura cu răpirea lui Jeff.

Treaba devine interesantă. Ia să vedem ce mai urmează? Memorez pentru orice eventualitate numărul maşinii. Tipul nu zăboveşte prea mult în biroul lui Palmer. Revine după câteva minute şi se urcă în maşină. Demarează în forţă. Mă iau după el. Conduce în stil sportiv strecurându-se cu abilitate printre maşini. Dar de mine nu se scapă aşa uşor. Ajungem în cartierul grangurilor din Ely City. De o parte şi de alta a străzii se ridică adevărate palate pierdute într-o vegetaţie luxuriantă. Pe aici circulaţia este foarte redusă, aşa că măresc distanţa faţă de maşina tipului. Individul opreşte în faţa unei vile şi intră înăuntru. Parchez şi eu maşina la oarecare distanţă în faţa altei vile. Aştept în maşină să văd ce se mai întamplă.

Deşurubez dopul de la sticla de whisky şi trag un gât. Îmi este cam foame, dar n-am timp acum de asta. Tocmai când mă gândesc să cobor din maşină să cercetez puţin zona, îşi face apariţia tipul cu cicatrice însoţit de încă trei tipi. Se urcă toţi în maşină şi demarează în viteză.

Pornesc în urmărirea lor. La fel ca mai-nainte este dificil să mă ţin după Fordul din faţă, dar totuşi reuşesc. Ne îndreptăm spre centru. Maşina ce-o urmăresc se distanţează, iar aglomeraţie e tot mai mare. Pe toţi dracii! Sunt blocat la semafor şi mă uit cu jale cum Fordul dispare printre maşini. Îmi vine să turbez de necaz. Staţi liniştiţi că nu fac o criză chiar în momentul ăsta! Mă păstrez pentru mai târziu.

Mă hotărăsc să mă întorc la vila de unde au plecat cei patru. Parchez maşina la distanţă suficientă pentru a nu atrage atenţia. Cobor şi mă deplasez încet spre vilă, studiind totodată împrejurimile. Pe poarta de la intrare este o tăbliţă din inox pe care este gravat un nume: G.G. Bretnor. Parcă mi-ar fi cunoscut numele. Dar nu reuşesc să-mi amintesc de unde.

Mă plimb de câteva ori prin faţa vilei prefăcându-mă că sunt în căutarea unei adrese. După ce-mi întipăresc în minte detaliile terenului, mă întorc la maşină.

Şi totuşi îmi este al naibii de cunoscut numele ăsta: G.G. Bretnor. Însă se pare că am un lapsus teribil. Poate am citit într-un ziar ceva. Dar apropo de ziar, cred că ştiu cine mă poate ajuta. Trebuie să-l caut pe prietenul meu Willy „Ştietot” care e jurnalist în Doge City. Mă uit la ceas. Cred că ştiu unde poate fi la ora asta. Pe cai fraţilor, adică pe maşină…de fapt în, că n-avem timp!

Capitolul 4

Când ajung în Doge City caut un telefon public şi dau un telefon la birou. Cum nu m-a căutat niciun client, pot să-mi continui cercetările în cazul lui Jeff. Mă urc în maşină şi demarez către centru. Fac eforturi deosebite să găsesc un loc de parcare în apropierea restaurantului „La Joe”. Este ora prânzului şi toată lumea a ieşit în pauză de masă. Sper că nu s-au dus toţi la restaurantul cu pricina. Reuşesc să-mi parchez maşina fără pierderi prea mari. Doar două zgârieturi.Până la restaurant nu fac decât zece minute. La ora asta ar trebui să-l găsesc pe Willy înăuntru.

Într-adevăr este aici. Instalat în faţa unei mese pline de bunătăţi, înfulecă de zor. Cum mă vede, începe să turuie ca o mitralieră.

Salut, Papa! Ce faci, omule? Nu te-am mai văzut de un veac. Ia un loc aici lângă mine, eşti invitatul meu. Ce serveşti?
Un whisky dublu, pentru început! Cu multă gheaţă!

Timp de patruzeci de minute mă întreţin cu Willy care este un partener de discuţie foarte agreabil. Cu o condiţie. Să nu-l întrerupi. La sugestia lui Willy mă delectez cu specialitatea casei, o mâncare mexicană al dracului de condimentată. Simt că scot flăcări pe nas.

După ce-mi potolesc foamea şi arsura de pe limbă, mă gândesc că a sosit timpul să abordez chestiunea care mă interesează.
Willy, ce-ţi spune numele G.G. Bretnor?

G.G. Bretnor? Păi ăsta-i unul dintre cei mai mari bogătaşi din Los Angeles!
Din Los Angeles? îl întreb eu mirat. Dar i-am văzut numele pe o tăbliţă de la poarta unei vile din Ely City?
Da, ce te miri. Este chiar vila lui. Dacă te interesează pot să-ţi dau amănunte despre acest domn.
Te rog, Willy. Dă-i drumu’, că mă interesează!
Bine, îi dau drumu’ imediat. Deci, Bretnor este patronul corporaţiei A.C.B. din Los Angeles. În urmă cu un an a suferit un accident de automobil. În acest accident i-a murit soţia. El n-a avut mare lucru , fizic vorbind, dar psihic a fost foarte afectat. De aceea s-a mutat din locuinţa pe care o avea în Los Angeles. S-a stabilit în Ely City, după cum ai observat şi tu. Duce o viaţă retrasă şi se pare că a fost foarte afectat de moartea soţiei. De altfel s-a schimbat foarte mult după această întâmplare nefericită.
Mulţumesc pentru informaţii, Willy! Vreau însă să-ţi mai arăt ceva, spun eu scoţând cele două fotografii găsite acasă la Jeff în coşul de gunoi.

Ei, dar ăsta-i chiar domnul Bretnor, exclamă Willy când îi arăt fotografia individului cu barbă.

De fapt aşa gândeam şi eu, măi băieţi. Cred că vă mai amintiţi ce scria pe spatele pozei: G.G.B. adică G.G. Bretnor!
– Mai am o poză pentru tine, Willy!
– Ăsta-i Pagetti, spune Willy după ce studiază puţin poza. Da, el este, Giovani Pagetti. E căutat de poliţia din mai multe state. Acum un an a evadat din închisoare şi de atunci nimeni nu a mai auzit nimic despre el, deşi a fost căutat intens de poliţie. Este unul dintre cei mai periculoşi gangsteri din U.S. Dar ia spune-mi, de unde ai fotografiile astea?
– Deocamdată nu pot să-ţi spun nimic.
Cu greu reuşesc să mă desprind de Willy pe care l-am făcut foarte curios cu fotografiile mele. Mă hotărăsc să trec pe la birou, să văd ce mai este pe acolo. Când ajung la maşină o găsesc blocată între alte două. Automobile, desigur…doar n-aţi vrea între două gagici? Sau poate că aţi vrea voi, dar mai puneţi-vă pofta-n cui! Problema e cum dracu’ ies eu de aici? Ei, dar trebuie să mă descurc eu cumva…Şi chiar mă descurc. Pornesc motorul, bag în viteză şi împing maşina din faţă cu botul după care o împing şi pe cea din spate. Acum pot să plec.

Ajung la birou unde e linişte deplină. Telefoanele nu sună, iar clienţii nu se înghesuie la uşă. Asta nu prea e bine pentru afacere, dar sincer să fiu nu prea am chef acum de clienţi.
– Papa, te-a căutat domnul Harisson, îmi spune Hilma cum mă vede.
– Bănuiesc că iar i-a dispărut căţelul.
– Da. I-am zis că o să te ocupi de cazul lui imediat cum apari.
– Bine, caută-l pe Peter!
Peter este ajutorul meu. Învârte tot felul de afaceri dubioase, cam la limita legii, dar când am câte un caz mai uşor i-l pasez lui.
– L-am şi căutat. A spus că se ocupă el de căţelul domnului Harisson.
– Bine! zic eu luând corespondenţa de pe biroul secretarei. Când termini treaba poţi să pleci.

Mă instalez la biroul meu şi citesc corespondenţa: multe facturi şi în rest nimic interesant. Când termin întind mâna, deschid frigiderul şi iau o cola. În timp ce beau mă gândesc la cazul lui Jeff. De fapt nu-i niciun caz, pentru că nu voi fi plătit pentru asta, dar ce să-i fac, aşa sunt eu, pentru prieteni sunt gata să prestez muncă voluntară.

Dar ia să vedem cum stăm. Ceea ce îmi este clar e că G.G.Bretnor este implicat în răpirea lui Jeff. Dar nu pricep ce legătură poate fi între marele şi puternicul G.G.B. şi prăpăditul de Jeff, care învârte afaceri de nimic. Şi mai e o chestie: se pare că este o legătură între G.G.Bretnor şi Giovani Pagetti având în vedere că fotografiile lor se aflau la un loc în plicul de la Jeff. Treaba e destul de complicată. Poate că ar fi trebuit să anunţ poliţia despre dispariţia lui Jeff. Dar simt ca eu pot fi mai eficient.

În orice caz se pare că Jeff a descoperit ceva compromiţător la adresa domnului Bretnor. Cred că trebuie să fac o cercetare la faţa locului, adică la vila lui G.G.B. Şi asta chiar la noapte.

Încui biroul, mă arunc în maşină şi decolez spre casă . Ajuns acasă pun ceasul să sune şi mă întind în pat. Adorm imediat. La revedere, băieţi!

 

În imagine: autorul textului literar, Iulian Sîrbu

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.