Un detectiv cu uşoare dureri de cap (fragment de roman)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Capitolul 1

Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri destul de dure ca să nu mai aibă nevoie de pistoalele pe care le ţin îndreptate spre mine.

― Papa, ţi-a sunat ceasul! zice unul dintre ei, băgându-mi pistolul sub nas.

Ei, fraţilor, situaţia e albastră. Şi ce-i mai grav e că nu pot să mişc nici măcar un deget, sunt complet paralizat. E tare nasoală senzaţia asta !

Amicul nu-şi face probleme de conştiinţă şi apasă pe trăgaci. Închid ochii, dar în loc de împuşcătură se aude un ţârâit. Nu pistolul ţârâie însă, ci telefonul de pe noptieră.

Aiureala de mai înainte n-a fost decât un vis, măi băieţi!

Scutur din cap ca să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă şi ridic receptorul.

― Alo, domnu’ Goldon? aud în receptor.

― Da, chiar el, zic uitându-mă la ceasul de pe noptieră.

― Sunt Jeff, Jeff Delmote!

― Ce dracu’ ai înnebunit, Jeff? Mă trezeşti cu noaptea în cap! zic supărat, căci ceasul arată mai puţin de cinci dimineaţa.

― Iertaţi-mă, domnu’ Goldon, dar sunt în mare încurcătură. Nu pot să vă spun mai mult la telefon. Vă rog să veniţi la barul „Three  Stars”, ştiţi unde este.

― Da, ştiu! În cinci minute sunt acolo, îi spun, punând receptorul în furcă.

Pe Jeff îl cunosc de vreo cinci ani, dar niciodată nu l-am văzut (auzit, de fapt) aşa de speriat. Mai speriat decât unul pe care l-a călcat trenul fără să-l anunţe mai întâi.

Şi dacă Jeff, care-i uns cu toate alifiile, e aşa speriat, înseamnă că e groasă, fraţilor!

Aşa că nu mai stau pe gânduri şi îmi trag la repezeală nişte ţoale pe mine. Scot un pistol din sertar, îi verific încărcătura şi-l bag la centură. Nu închid bine uşa de la apartament, c-am şi ajuns jos. Nu ridic bine piciorul de pe ambreia,j că am şi prins o sută la oră.

Îmi înfig piciorul drept în acceleraţie. Sper să nu treacă prin podea. Piciorul…

Acul vitezometrului ar vrea să se mai mişte, dar nu mai are unde. A ajuns la maximum. Gonesc. Gonesc, nu glumă, fraţilor! Nu mă mai opresc la stopuri. O să le cer scuze la întoarcere.

În trei minute plus ceva mărunţiş ajung în parcarea de lângă barul „3 Stars”. Nici n-am închis bine portiera, c-am şi intrat în bar.

Arunc o privire în dreapta. Nimeni.

Privesc şi la stânga. Tot nimeni.

În faţă, la bar, doar barmanul cu o figură de om pe care-l dor toate măselele în acelaşi timp. Unde naiba o fi Jeff?

Mă proptesc pe un scaun în faţa barmanului şi comand un whisky. Dublu. Sincer să fiu, chiar aveam nevoie de ceva lichid, colorat şi tare. Foarte tare. Băutura alunecă pe gâtlejul meu mai repede decât apa din cascada Niagara.

Îl întreb pe barman de Jeff, dar el îmi spune ca n-a văzut în viaţa lui o persoană cu semnalmentele date de mine. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place figura barmanului. Poate din cauza urechilor ca două foi de varza.

În dreapta mea, la capătul tejghelei, observ un telefon. Pot pune pariu că de la el m-a sunat Jeff. Deci barmanul mi-a servit gogoşi. Gogoşile nu prea merg cu whisky (cel puţin, nu în cazul meu), aşa că-mi strecor mana dreaptă după pistol. Mă răzgândesc însă şi o bag în buzunarul de la pantaloni de unde scot portofelul. Achit paharul cu whisky şi mai scot o hârtie de 5 $ şi o pun pe tejghea şi, fără să ridic mana de pe ea, îi zic barmanului:

― Întrebarea rămâne aceeaşi. Răspunsul sper să fie altul acum.

Barmanul îmi aruncă o privire şireată, dar şi speriată în acelaşi timp. După ce s-a convins că nu ne aude nimeni pe o rază de cincizeci de mile, îmi spune:

― V-am minţit adineaori, dar m-au ameninţat cu pistoalele şi cuţitele. Au zis că-mi taie urechile dacă spun ceva.

Nu-i mare pierdere, îmi zic în sinea mea, uitându-mă la urechile hidoase din proprietatea insului pe care-l aveam în faţă.

― Ei erau trei – continuă el povestea – şi eu eram singur cu prietenul dumneavoastră. După ce m-au ameninţat, l-au luat pe sus şi s-au cărat rapid. N-am putut face nimic.

Îmi aduc aminte de visul meu. A dracului potrivire, şi acolo erau tot trei tipi!

― Poţi să mi-i descrii puţin pe cei trei? îl chestionez eu fără prea multe speranţe.

Amicul se gândeşte puţin, timp în care se trage de urechea stângă cu mâna dreaptă.

― Tipii erau îmbrăcaţi toţi trei la fel, cu impermeabile negre şi cu pălării cu boruri mari, tot negre şi alea, ceva în genul mexican.

Cam ciudată îmbrăcăminte, având în vedere că ne aflăm în plină vară, îmi spun în gând.

― Şi altceva, mai deosebit, n-ai observat la ei? întreb.

― N-am reuşit să le văd feţele din cauza pălăriilor pe care le ţineau pe ochi.

Fac o mutră dezamăgită. Se pare că mare lucru n-am aflat de la el. Aud un pocnet sec. Mă uit mirat la barman. El pocnise. Din degete.

― Ar mai fi un amănunt, zice.

― Care? întreb eu.

― Unul dintre cei trei a făcut o mişcare bruscă la plecare şi i-a alunecat pălăria de pe cap. Aşa am observat că pe obrazul stâng avea o cicatrice oblică.

― E ceva, îi zic, mai mult ca să-l încurajez, căci deocamdată nu văd la ce să-mi folosească cicatricea tipului.

― Şi încă o chestie, domnule, mai zice barmanul.

― Da, îi zic, privindu-l întrebător.

― Prietenul dumneavoastră… ăă… am uitat cum îl cheamă…

― Jeff, Jeff Delmote, îl ajut eu.

― Aşa, Jeff. Când l-au luat tipii pe sus a rostit un nume, un nume de femeie. Parcă Lola, dacă am auzit eu bine.

Sar de pe scaun lejer agitat.

― Eşti sigur că Lola a spus? îl întreb eu holbând ochii.

― Da, da, acum când mă gândesc mai bine, pot să pun mâna-n foc că aşa a zis!

Ei, băieţi, se pare că am pus mâna pe un fir! De acum rămâne să descâlcesc ghemul. Deja creierul meu începe să fiarbă sub efortul gândirii intense. Lola este prietena lui Jeff. Dacă el i-a rostit numele, înseamnă că ea e la curent cu încurcăturile lui Jeff. Sau cel puţin aşa sper eu.

― Ăia trei l-au auzit pe Jeff? îl întreb pe barman.

― Nu, nu cred. De altfel, a vorbit foarte încet. Chiar dacă l-au auzit, n-au înţeles nimic. Jeff era cu capul întors spre mine.

― E clar! zic şi împing bancnota de 5 $ spre barman. O merită.

El o culege cu dexteritate, deschide un sertar, dar când să-i dea drumu’, îşi aduce aminte de ceva şi rămâne cu bancnota suspendată deasupra sertarului.

― Domnule, ar mai fi încă o chestie, zice el.

― Ce chestie?

― Vă rog să nu spuneţi la nimeni că ştiţi de la mine.

După ce-l asigur de discreţia mea, lasă să cadă bancnota în sertar şi-mi serveşte un rânjet de mulţumire. Îmi scot portofelul şi mai achit o sticlă de jumătate de whisky. O bag în buzunarul hainei şi plec condus de barman până la uşa.

Mă urc în Chrysler-ul meu nici prea vechi, nici prea nou. Scot sticla de whisky din buzunar şi o pun în torpedo. E bine să am o rezervă pentru vremuri grele. Bag cheia în contact şi-mi fac un mic plan de bătaie. Aşadar, trebuie să dau de Lola. Din câte mi-aduc aminte, lucrează la expresul „White Horse”, undeva la marginea oraşului. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă să bag ceva solid în mine. Sub plămâni simt un vid mai ceva decât cel din cosmos. Deşi dracu’ ştie cum o fi pe-acolo…

Pornesc motorul, ambreiez, bag într-a-ntâia şi decolez mai ceva ca la cursele de Formula 1.

Nici n-am parcat bine maşina pe alee, c-am şi deschis uşa de la frigider (mă rog, asta după ce-am deschis şi uşa de la casă). Mă înarmez cu tot ce mai găsesc comestibil prin frigider. Scot şi sticla de ţuică din dulap. În timp ce mă îndop cu tot felul de bunătăţi, bine stropite cu ţuica, caut în cartea de telefon numărul de la „White Horse”. Aduc telefonul de pe hol în bucătărie şi îl bag în priză. Am prize de astea pentru telefon în toată casa. Inclusiv în baie şi pe terasă.

Dar văd că unii dintre voi sunteţi nedumeriţi în legătură cu băutura mea. Este un fel de vodcă adusă de nişte prieteni de ai mei de departe, tocmai din ţara lor de origine. România se cheamă. Din când în când mă aprovizionează cu apa de asta de foc, care e mult mai tare ca whisky-ul, şi cu mâncăruri făcute de ei în casă după reţete tradiţionale. Dar despre toate astea am să vă povestesc altă dată, când o să avem mai mult timp.

Salvez cafeaua în ultima clipă şi o torn în ceaşcă. Mă întorc lângă telefon şi formez numărul, uitându-mă în cartea de telefon. Îmi răspunde o voce feminină căreia îi fac imediat portretul în minte. Blondă, 1,65-1,70 m, corp bine confecţionat. Vârsta corespunzătoare. Oricum, nu mai mult de 26 de ani, 3 luni, 2 săptămâni şi 4 zile. Rămâne să mă conving dacă am ghicit când o să am timp.

― Alo, păpuşă, dă-mi-o, te rog, pe Lola la telefon, intru eu direct în subiect.

― Îmi pare rău, dar nu-i aici. Astăzi are liber. Cine o caută, vă rog?

― Un tip foarte bine, cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri cu ceva creier în el, dacă ai mai auzit de aşa ceva.

Tipa se pune pe râs. Şi râde, măi băieţi, râde fără să se mai oprească. Când s-a mai liniştit puţin, o abordez din nou.

― Alo, baby, spune-mi, te rog, adresa ei. Eu nu mi-o mai aduc aminte.

Puicuţa întreabă pe cineva din apropiere, apoi îmi spune adresa pe care o notez pe marginea cărţii de telefon. Mai aflu c-o cheamă Jenny. Nu pe cartea de telefon. Pe tipă. Închid telefonul, dându-i întâlnire la o dată cât mai apropiată. Nu telefonului, fraţilor! Tipei. Răi mai sunteţi!

Mă uit la ceas şi constat că arată şase jumătate. E încă devreme, dar pentru Jeff mi-e teamă să nu fie târziu. Sper că nu prea târziu.

Capitolul 2

 Acum îmi dau seama că, furat de acţiune, nu m-am prezentat. Urât din partea mea, trebuie să mă iertaţi, aşa sunt eu, mai dintr-o bucată.

Mă numesc Papa Goldon, am 1,85 m înălţime, ochii verzi şi părul roşcat. Sunt detectiv particular (băgăreţ, ar spune unii – cu răutate, desigur) şi dacă aveţi nevoie de mine, adresaţi-vă domnişoarei Hilma, secretara mea, în Kinsella Street 10, Doge City.

Dar să ne întoarcem la oile noastre. Mă rog, la cazul în desfăşurare, adică. Până în Sutton Street, unde stă Lola, fac un sfert de oră. Clădirea cu numărul 34 are trei etaje şi e lungă cât jumătate de stradă (în lung). Cobor din maşină având grijă să încui toate portierele. În cartierul ăsta nicio precauţie nu-i exagerată.

La intrarea în hol mă întâmpină zâmbind o matroană ce seamănă cu un pachebot. E atât de grasă, încât mă întreb uimit cum a încăput în cuşca de la poartă. Probabil că o trage pe ea ca pe-o rochie.

― Bună, frumosule! zice ea. Cu ce ocazie pe la noi?

Mă uit în spate, dar nu-i nimeni. Trag concluzia că eu sunt „frumosul”, deşi nu s-ar spune.

Scot un dolar şi aflu imediat ce mă interesează. La etajul trei, mă trezesc în faţa unui coridor cufundat în bezna cea mai adâncă. Se vede că locatarii au memorie bună şi ştiu cum să-şi nimerească uşa de la apartament şi pe întuneric. Totuşi, eu am nevoie de un pic de lumină, aşa că îmi aprind bricheta. Pe la mijlocul coridorului găsesc apartamentul 10 C şi bat la uşă. Tocmai când mă pregătesc să repet operaţia de mai-nainte, uşa se deschide doar câteva degete, atât cât îi permite un lanţ gros ce-ar ţine în frâu şi-un taur. Lola mă recunoaşte şi mă pofteşte înăuntru. Interiorul apartamentului este aranjat cu gust contrastând cu înfăţişarea exterioară a clădirii. Dar n-am timp de alte opinii estetice pentru că Lola mă întreabă cu îngrijorare:

― S-a întâmplat ceva cu Jeff?

Îi povestesc ce ştiu, exprimându-mi părerea că Jeff e în mare pericol. Am plăcerea să constat că nu leşină, ceea ce îmi convine. N-am chef acum să acord primul ajutor, chiar dacă respiraţia gură la gură ar părea tentantă.

― Cred ca Jeff ţi-a vorbit despre ultimele lui afaceri? îi spun eu întrebător.

― Să ştiţi că Jeff nu prea discută despre afacerile lui, îmi spune ea.

Mă uit după o oglindă, dar nu zăresc niciuna prin preajmă. Aşa că vă întreb pe voi: fraţilor, am mutră de fraier sau ce, de mă mint toţi în halul ăsta?

― Uite care-i dragă, îi spun eu lejer nervos, n-am timp şi nici chef să te trag de limbă. Jeff e vârât în rahat până la gât, dacă nu şi mai mult. Cred că la ora asta eu sunt singurul tâmpit care se încăpăţânează să-l salveze. Doar mă cunoşti, ce dracu’, ştii că-i sunt prieten.

Lola priveşte jenată mocheta de sub picioarele noastre.

― Vă rog să mă scuzaţi, domnule Goldon.

― Ei, lasă scuzele şi intră direct în subiect, că n-avem timp.

― Bine. Acum o săptămână Jeff mi-a spus că a pus mâna pe o afacere care o să ne umple de bani. Eu am încercat să aflu despre ce-i vorba, dar el n-a vrut să-mi spună nimic. Am înţeles însa că-i vorba de o treabă periculoasă şi l-am rugat să renunţe. Jeff mi-a zis că şi-a luat măsuri de siguranţă şi că dacă i se întâmplă ceva să-l caut pe avocatul Palmer din Ely City.

În timp ce vorbeşte cu mine, Lola deschide un sertar de unde scoate o jumătate de monedă pe care mi-o arată, spunându-mi:

― Iată semnul de recunoaştere!

Iau moneda în mână şi-o cercetez gândindu-mă că mare aiurit mai e şi Jeff.

― Ai o prietenă de încredere? o întreb pe Lola.

― Da, sigur.

― Bine. Îţi faci bagajul şi mergi cu mine. Te duc imediat la prietena asta. Oricum, aici nu mai poţi rămâne, băieţii care l-au răpit pe Jeff te vor căuta sigur.

O găsim acasă pe Ann (prietena Lolei) şi, după ce o sfătuiesc să nu-şi scoată nasul pe afară, demarez spre locuinţa lui Jeff.

Ajuns la faţa locului, încerc să descui uşa, nu cu o sârmă, cum v-aţi aştepta, ci cu cheia dată de Lola. În zadar, însă. Mă gândesc să sparg uşa, dar mai fac o încercare înainte de asta. Apuc mânerul şi-l rotesc. Logic, uşa era descuiată! Scot pistolul şi o deschid larg. Pentru orice eventualitate, mă trântesc cu burta de podea, rostogolindu-mă într-un colţ al holului. Puteam să renunţ la numărul de acrobaţie etalat mai-nainte, căci nu mă atacă nimeni. Mă ridic cu oarecare dificultate de jos (ei, ce vreţi? vârsta!) şi-mi pun pistolul la loc.

Priveliştea din apartamentul lui Jeff e terifiantă. Parcă ar fi trecut pe aici o turmă de elefanţi. Totul e întors cu fundul în sus. Cei ce au scotocit pe aici n-au scăpat nimic din vedere, nici chiar pasta de dinţi de la baie pe care au înşirat-o pe lavoar.

Chiar sunt curios ce-or fi căutat? Oricum după furia cu care au distrus tot îmi dau seama că n-au găsit nimic. Mă uit şi eu în jur fără să-mi fac mari speranţe. Îmi atrage atenţia singurul lucru care-şi mai păstrează poziţia verticală: coşul de gunoi.

Îl răstorn şi caut printre hârtiile împrăştiate. Îmi atrage atenţia un plic cam şifonat. Îl iau şi-l desfac. Înăuntru găsesc două fotografii. Una dintre ele înfăţişează un tip cu barbă, iar cealaltă unul fără. Barbă. Niciuna din fotografii nu-mi spune nimic. Mă uit şi pe verso şi observ nişte iniţiale: G.G.B., citesc pe una, şi G.P. pe cealaltă. Asta tot nu-mi spune mare lucru, dar pentru orice eventualitate pun fotografiile în buzunarul de la haină. Dintr-o poză aflată pe o comodă îmi zâmbeşte Jeff. Îi zâmbesc şi eu înapoi şi bag poza în buzunar alături de celelalte două. Nu se ştie, poate am nevoie de ea.

*

Romanul Un detectiv cu uşoare dureri de cap
face parte din seria „Aventurile detectivului Goldon”

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Suspans, nr 27 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] domnului Iulian Sârbu deja mă intrigă, abia aştept s-o citesc, Un detectiv cu uşoare dureri de cap. (Sper, sincer, ca detectivul din fragmentul de roman să se simtă mai bine cu migrenele decât […]

  • aurelia chircu said:

    Mi/au placut mult subiectul si umorul din acest fragment.

  • Cristian LISANDRU said:

    Îmi plac textele scrise la persoana întâi, au de fiecare dată un farmec aparte, iar cititorul se simte „în acţiune”, dacă pot spune aşa. Atrage lejeritatea (în sensul bun al cuvântului) prin care autorul îşi conduce acţiunea, din punctul meu de vedere.
    Spor în continuare, domnule Sârbu.

  • Iulian Sirbu (author) said:

    Va multumesc mult pentru incurajari!

  • carola said:

    O anumita personalizare a volumului este de dorit. Totul este occidental, aseptic de depersonalizat. O usoara punctare a descrierii locului, specificului, anumite elemente care sa confere ceva propriu…

  • Iulian Sirbu (author) said:

    @ carola: Mi-am notat observatiile si am sa tin cont de ele. Multumesc mult!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.