Vega Club

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 6 ( noiembrie, 2010 )
Autor:

Fata mînca fără să-l privească. Nu privea pe nimeni, se uita doar în farfuria din faţa ei. Mînca foarte repede, înfigîndu-şi în carne dinţii albi, egali, cu excepţia unui canin crescut strîmb care-i dădea, atunci cînd zîmbea, o expresie ştrengărească. Numai că acum nu zîmbea. Mînca. Mesteca foarte repede, apoi îşi înfigea din nou dinţii în carne. Era evident preocupată de mîncare şi, mai mult ca sigur, lihnită de foame. Tocmai terminase friptura de pui, o pulpă mare, rumenă şi mai cerea una. A patra!

O observa de două zile, de cînd stătea la acest hotel de lux, cinci stele, unde nimerise prin voia întîmplării şi a unei fundaţii care-i finanţa un voiaj prin mai multe ţări europene. Era fascinat de această tînără şi abia aştepta un prilej să intre în vorbă cu ea. Nu mai văzuse, nu mai întîlnise în viaţa lui o fiinţă umană atît de carnivoră. Dimineaţa, la prînz şi seara, mînca numai carne. Dar nu orice fel de carne, ci numai pasăre şi peşte, nu vită, nu porc, nici un fel de tocături sau mezeluri. La micul dejun mîncase un ou fiert. De băut nu bea decît apă. Apă minerală, apă plată, eventual apă tonică. Şi cafea, multă cafea. Deşi părea hămesită şi mînca la fiecare masă cît trei, era manierată, decupa carnea şi peştele cu furculiţa şi cuţitul frumos, de parcă ar fi urmat vreun pension de pe vremuri, dar foarte repede şi fără să dea impresia că-i place mîncarea. Se hrănea, pur şi simplu.

― Nu doriţi o salată? o întrebase chelnerul la prînz.

― Nu! ― venise răspunsul, mai degrabă un mormăit, dar cu o ciudată nuanţă de agresivitate.

Acum chelnerul îi aducea încă o pulpă de pui, frumos rumenită, pe o farfurie mare. Friptura era ornată cu o foaie de salată şi o felie de roşie. Aşeză farfuria în faţa fetei. Aceasta luă furculiţa şi, deodată, începu să ţipe cît o ţinea gura:

― Asasinilor! Canibalilor! Luaţi salata de aici!

„E nebună!” îşi spuse Mark. „Ce-o fi apucat-o?”

Chelnerul voi să ia repede farfuria, dar fata o prinse cu mîna dreaptă, în timp ce cu furculiţa pe care o ţinea, după bunele maniere, cu stînga, luă ornamentele vegetale şi i le aruncă în faţă. Apoi începu să mănînce calmă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Chelnerul, ca într-o comedie, începu să culeagă rămăşiţele bombardamentului de pe bărbie, nas şi de pe plastronul alb, scrobit, pe care-l purta la frac. Era un restaurant elegant şi ţinuta chelnerilor trebuia să fie ireproşabilă.

― A, văd că ţineţi regimul Atkins, i se adresă fetei o doamnă care stătea şi ea în hotel.

― Nu, doamnă, nu ţin nici un regim, răspunse fata cu un efort vizibil de a rămîne politicoasă.

― Dar văd că mîncaţi doar…

― Mănînc doar ce am eu chef. Aveţi ceva împotrivă? se răsti fata, iar doamna se retrase. E drept, curiozitatea ei se dovedise mai mare decît discreţia, dar oroarea de scandal depăşea curiozitatea. Să ridici vocea în public! Unde va ajunge omenirea în felul acesta?

Mark încercă să facă un rezumat al situaţiei, atîta cît putea din puţinele date pe care le deţinea. Primul şi cel mai important fapt, cel care declanşase acţiunea în care se trezise implicat, era dispariţia unor oameni. Desigur, în orice ţară şi întotdeauna au existat cazuri de dispariţie. Uneori, asta însemna dispariţia definitivă, alteori doar fuga de acasă (a soţului, soţiei, a unui copil sau a unui părinte). Existau şi cazuri mai complicate. Dar niciodată nu se aglomeraseră atîtea dispariţii neelucidate într-un timp atît de scurt. În trei ani, dispăruseră fără urmă cîteva mii de persoane şi poliţia nu reuşise să afle mai nimic. Singurul numitor comun, ― se stabilise după un timp – era vîrsta. Toţi erau tineri, aveau maximum douăzeci şi cinci de ani.

Dacă asta s-ar fi întîmplat cu mai mulţi ani în urmă, cînd curentul hippie îi făcea pe tineri să-şi abandoneze nu numai familia, ci şi stilul de viaţă şi să trăiască în comunităţi proprii, dispariţiile ar fi avut, poate, o explicaţie.

Dar nu mai erau acele vremuri şi singura presupunere cît de cît logică era existenţa unei mari reţele de trafic de carne vie, mai ales că majoritatea persoanelor dispărute erau fete. Poate că tinerele dispărute fuseseră răpite şi apoi obligate să se prostitueze. Dar nu existau argumente, informaţii, dovezi concrete. Putea să fie o sectă care racola tineri în cine ştie ce scop. Nici pentru această teorie nu existau dovezi. Sau încă nimeni nu le găsise, ceea ce era aproape acelaşi lucru.

Iar acum trei zile fusese semnalată apariţia uneia din persoanele dispărute. Mai precis, paşaportul uneia dintre tinerele de pe lista de dispariţii fusese prezentat la recepţia unui hotel.

Mark (vom continua să-i spunem astfel, cu toate că, aşa cum a ghicit cititorul, îl chema cu totul altfel) fusese invitat într-un anumit birou şi îi fusese prezentat cazul, ca şi planul pentru dezlegarea misterului. Un bruion, o ciornă, o schiţă de plan. Prea puţine date, zise Mark. Va trebui să improvizeze, era bun la asta. După o oră, se urca în avion.

Mark compară fotografia din paşaport cu cele din dosarul poliţiei. Ea era! Dar fata pe care o vedea de două zile în restaurantul hotelului semăna doar foarte vag cu fotografiile. În primul rînd, era cu cel puţin 30 de kilograme mai grasă. În al doilea rînd, era brunetă, dar asta nu conta prea mult. În al treilea rînd, părea cu zece ani mai în vîrstă decît la data cînd cînd fuseseră făcute fotografiile. Îşi făcuse paşaportul în ziua cînd împlinise 18 ani. O săptămînă mai tîrziu dispăruse. Mai erau o mulţime de rînduri, dar un amănunt care îi scăpase la prima lectură a documentelor îl izbi acum: din relatările părinţilor şi prietenilor reieşea că fata era vegetariană. Cum se potriveşte asta cu apetitul ei exagerat pentru carne, constatat chiar de Mark?

Porni în căutarea fetei. Dispărea între mese, dar nu stătea în cameră, cheia atîrna cuminte în cuiul ei de la recepţie. Pe unde-o fi hoinărind? Mark începu să investigheze sistematic hotelul şi împrejurimile. Mica localitate montană trăia graţie pîrtiei de schi care aducea iarna mii de turişti. Vara însă nu vedeai nimic deosebit, nici măcar peisajul nu-ţi tăia răsuflarea. Un cazino, singurul din regiune, părea, teoretic, un punct de atracţie în orice anotimp. Dar, după două sinucideri, un hold-up, o crimă purtînd semnătura Mafiei şi mai ales după ce managerul fugise cu soţia unui client şi cu numerele de cont, amatorii de cîştiguri la masa verde începură să ocolească acest loc care, ziceau gurile rele, aducea ghinion. Din cele patru hoteluri, unul singur funcţiona, celelalte se deschideau doar în sezonul de schi. E drept că acesta, Majestic, era cel mai mare şi mai modern dintre toate, cu piscină, saună, sală de gimnastică utilată cu tot felul de aparate, cinematograf, club, magazine, trei restaurante, cinci baruri şi suspomenitul cazino, cu intrarea gratuită pentru clienţii hotelului.

O găsi în sala de fitness, pedalînd pe o bicicletă ergonomică. Avea aceeaşi îndîrjire, aceeaşi privire concentrată ca atunci cînd mînca. Mark alergă preţ de zece minute pe o bandă, apoi trecu pe la două aparate de forţă. Abia după o jumătate de oră, fata termină cu bicicleta şi trecu la aparate pentru musculatura umerilor şi a braţelor. Ridica haltere din ce în ce mai grele, era toată transpirată, dar continua, vizibil cu eforturi uriaşe. După o jumătate de oră de chin, fata se opri şi, după o pauză de nici cinci minute, începu să alerge pe bandă. Mark o privea, fără ca ea să-l observe, din micul bar cu sucuri proaspete dintr-un colţ al sălii. Deci fata se îndopa cu carne şi îşi întărea muşchii. Care-o fi logica? Un program de slăbire? Cam ciudat, deşi…

A doua zi scenariul se repetă. Era exact ce-şi dorea Mark. Cum o văzu pe bicicletă, se întoarse în camera lui, apoi se furişă în camera pe care o ocupa fata, cu un etaj mai jos. În cameră nu găsi mare lucru – doar haine, destul de puţine şi obiecte de toaletă banale. Prelevă, pentru orice eventualitate, amprente de pe tubul de pastă de dinţi şi luă din pieptenele de pe policioara din baie cîteva fire de păr, pentru analiza ADN. În dulap, ascuns sub o grămăjoară de lenjerie, găsi un laptop. Îl deschise, era aproape gol, avea doar cîteva documente. Nu avea timp să le citească, mai ales că erau parolate. Transferă pe un stick de memorie tot conţinutul laptopului şi îl puse cu grijă la loc. Remarcă o carte pe noptieră, după ştampila de pe copertă luată din biblioteca hotelului, era un volum de Jonathan Swift, deschis la celebrul eseu satiric „A modest proposal”. Mai multe pasaje erau subliniate. Un marker galben aflat pe noptieră părea să indice că sublinierile erau recente. Fluieră a mirare, lăsă cartea aşa cum o găsise şi se întoarse neobservat în camera lui.

Descărcă informaţiile de pe stick în propriul lui laptop. Hm, are un fişier cu toate ID-urile şi parolele. Nu prea inteligent din partea ei. E drept, fişierul era şi el parolat, dar lui Mark nu-i luă prea mult timp să-l deschidă. Celelalte fişiere aveau titlul „Jurnal”. Jurnal 1, Jurnal 2, Jurnal 3. Mark le luă cronologic.

Dragul meu jurnal, numai ţie pot să-ţi povestesc ce mi s-a întîmplat. Geo m-a părăsit. Pur şi simplu, azi dimineaţă mi-a spus, la micul dejun: „Sper că n-ai să mi-o iei în nume de rău, de azi nu ne mai vedem. A fost bine, a fost frumos, dar s-a terminat”. N-am fost în stare să scot nici o vorbă, de uluire şi cred că nici n-am înţeles exact ce voia să spună. Am izbucnit în plîns, şedeam cu ceaşca de cafea în mînă şi plîngeam. El şi-a mîncat omleta cu şuncă, apoi s-a ridicat şi a plecat. Înainte de a ieşi pe uşă mi-a mai spus: „Nu mai plînge. Ai să mă uiţi repede.” Cum să-l uit? Şi cum a putut să mă părăsească, după tot ce-am făcut pentru el? I-am dăruit tot, m-am dăruit toată, a fost primul meu iubit şi singurul, da, singurul, nu va mai fi nimeni, pentru că eu nu voi mai exista, nu voi putea supravieţui.

Viaţa tot nu are sens, dar cred că am găsit un modus vivendi. Mia, colega mea de clasă, m-a invitat la Vega Club. Credeam că e ceva cu astronomie, dar e de fapt o adunare de vegani, un fel de vegetarieni care nu mănîncă nimic de origine animală. Mia e vegană, mai demult rîdeam de ea la şcoală, cu salatele ei insipide şi sandvişurile ei cu soia. Dar m-am dus. E frumos acolo. Şi are sens ce spun ei, cu lupta impotriva cruzimii faţă de animale, cu o viaţă curată… Iar Jim, coordonatorul clubului arată… Wow! Şi ce deştept e! Pe mine m-a convins. Am început să nu mai mănînc carne, peşte, lapte şi ouă. A fost greu în primele zile, mai ales că nici prăjituri sau cozonac nu e voie, dar mă simt bine. Abia aştept următoarea reuniune.

Încă o lună de chin şi împlinesc 18 ani. Voi putea pleca de acasă, voi scăpa de pisălogeala părinţilor, de lipsa lor de înţelegere. Şi ce dacă nu vreau să mănînc carne? Nu pot să mă oblige. Nici să mă convingă. Auzi, cică am nevoie de proteine. Jim ne-a explicat foarte bine că asta e o prejudecată. Are perfectă dreptate. Aşa scrie şi în broşurile pe care trebuie să le distribui în oraş. Mi-e dor de Mia, a plecat într-o tabără a clubului cum a început vacanţa. Dar ea a împlinit 18 ani de luni de zile şi are paşaport. Eu mai am de aşteptat o lună, o lună întreagă!

Mai sunt doar cîteva zile! Încerc să mă port cît mai frumos cu ai mei, să nu-i contrazic prea violent. Nu trebuie să bănuiască nimic. Dora, care i-a luat locul lui Jim, e foarte mulţumită de progresele mele şi zice că am mari şanse să plec în tabără, imediat cum am paşaportul. Am întrebat unde, mi-a spus că pe o insulă. Ca şi Mia? Da, ca şi ea. Oare de ce nu-mi scrie Mia? Am primit de la ea o singură vedere, cu nişte palmieri. Scria doar atît: „E super aici, pup”. Nici pe mess n-a mai intrat. Să nu aibă conexiune acolo? L-am întrebat pe Jim, mi-a promis că se interesează, dar n-a mai apucat. A doua zi în locul lui a venit Dora. E drăguţă, dar nu e ca Jim…

Am fost cea mai bună la distribuit pateul vegetal, am vîndut toate cutiile în cîteva ore! Dora m-a lăudat şi mi-a spus că mi-a şi făcut rezervare la avion. Mîine împlinesc 18 ani şi mă duc la poliţie să fac cerere de paşaport.

Mark îşi aminti o întîmplare din urmă cu cîţiva ani… Era la Paris şi pe platoul de la Fontaine des Innocents, aproape de Hale, era un tîrg de produse „de terroir”, inclusiv un minunat paté de foie gras, dacă luai o tartină cu paté, primeai şi un pahar cu vin. Dejunase în acest fel cu o zi înainte şi acum voia să mai cumpere două cutii de paté, de fapt trei, revenea mai ieftin dacă luai trei, de ce nu, la urma urmei e ceva bun şi poate fi dăruit oricui. Deseori, invitat la o aniversare sau pur şi simplu la masă, nu ştia ce cadou să cumpere, aşa că nu strica să aibă în casă o mică provizie. Dar ajunsese prea devreme lîngă Fontaine des Innocents. Tîrgul încă nu se deschisese, se vedea mişcare, se pregăteau etalaje. Aştepta. Deodată, se pomenise cu o tinerică:

Nu doriţi să gustaţi un paté vegetal? îl îmbiase ea.

Curios din fire, acceptase o tartină. Gustul nu era rău… dar nici bun. Îi spuse cu sinceritate:

Patéul de foie gras e mai bun.

Fata încercase atunci să-l convertească la vegetarianism. Mark răspunsese că detestă ipocrizia, că mai văzuse vegetarieni militanţi care purtau pantofi din piele. Tînăra îl asigurase cu seriozitate că nu era cazul ei. „Vai, domnişoară, ce trebuie să-ţi pută picioarele”, îi venise să-i spună, dar ea îi dădea înainte, plină de milă faţă de animale, mai ales de vacă şi de porc, bietele mamifere persecutate. Încercase să-i spună că şi o lăptucă e fiinţă, dar ea o ţinea morţiş cu mamiferele. „Dar sunt ca noi!”, mă asigură ea.

Dar văd că sunteţi rasistă, îi spusese el, lăsînd-o cu gura căscată. Adică putem mînca liniştiţi orice sau pe oricine e altfel?

Primul fişier se termina brusc: „Mîine plec!”

Al doilea fişier începea pe un ton cam dezamăgit: „Călătoria cu avionul a durat doar trei ore, însă după aterizare ne-au urcat într-un autocar şi am mai mers vreo două ore. Era noapte, aşa că n-am văzut marea. Încă n-am văzut-o, deşi au trecut trei zile. Tabăra e în mijlocul unui parc imens. E frumos aici, dar disciplina e mai strictă decît mi-am imaginat. În fiecare zi avem 8 ore de studiu. Nutriţie, sociologie, oratorie. Mai e şi un curs de „scopuri şi obiective”, despre principiile şi idealurile Clubului Vega Universal. Cei mai buni vor fi atestaţi drept coordonatori ai cluburilor Vega din întreaga lume. Participăm şi la un mare studiu de nutriţie. Ne-au împărţit pe grupe. Fiecare grupă primeşte alt tip de mîncare, desigur, numai vegană. Foarte tare! Cartofi prăjiţi, salată de vinete, mălai dulce cu sirop de zmeură, tăiţei cu miere şi nuci, banane, struguri, ciocolată neagră. Wow! Ne cîntăresc în fiecare zi. Am şi pus aproape un kilogram.

Ne-au luat laptopurile şi telefoanele mobile. Le vom primi la plecare, ni s-a zis. Internet nu există pe insulă. Avem acces la nişte calculatoare, dar n-am nici un CD, nici un stick USB…

Azi am văzut-o pe Mia. OMG, în ce hal s-a îngrăşat! Era să n-o recunosc. Spunea că în curînd va pleca. Părea foarte fericită. Toată lumea e fericită aici. Şi eu sunt fericită, mai ales că l-am văzut şi pe Jim. El ţine cursul de oratorie, ne învaţă cum să vorbim, cum să fim cît mai convingători. L-am întrebat de Internet, s-a făcut că nu aude, dar azi mi-a strecurat un stick USB.”

Mark trecu repede peste următoarele pagini. Îi căzu privirea pe o frază scrisă cu majuscule: MÎNCAREA ESTE HRANĂ!

A treia săptămînă de tabără. Iar ne-au schimbat regimul alimentar. Iahnie de cartofi, sote de morcovi şi ca desert mălai dulce. Ce de bunătăţi! Plus suplimente alimentare. Betacaroten, Omega 3, vitamine. Eseul meu „MÎNCAREA ESTE HRANĂ” a luat cea mai mare notă. Adevărul este că nu trăim ca să mîncăm ci mîncăm ca să trăim, mîncarea e doar un combustibil, deci nu contează ce mănînci, cu condiţia să fie hrană sănătoasă, vegană, desigur.

Mia a plecat săptămîna trecută. Am condus-o la autocar. Părea deprimată şi vorbea cam fără sens. „Îmi pare rău că te-am făcut să vii aici, mi-a zis, apoi, după ce s-a asigurat că nu e nimeni împrejur, mi-a şoptit: Nimeni nu pleacă de aici”. N-am înţeles nimic. Eu sunt foarte fericită aici, nici nu vreau să plec…

După plecarea Miei şi dispariţia lui Jim (ni s-a povestit că a fost accidentat de o maşină), nu mai e atît de plăcut aici. Săptămîna asta am slăbit puţin, ceea ce mi-a adus o notă proastă şi am fost chemată la conducere.

Nu mai fusesem în partea aceea a taberei. În general, mişcarea nu era recomandată. Puteam să ne plimbăm în parcul din jurul pavilionului, dar nu aveam voie să alergăm sau să facem gimnastică. „Se schimbă parametrii”, ni s-a spus chiar din prima zi.

Aşa că am ajuns la birouri leşinată de oboseală, abia mai aveam suflu. Nu era nimeni în anticameră, m-am aşezat cuminte într-un fotoliu, aşteptînd să fiu chemată. Cred că am aţipit. La un moment dat am auzit un telefon, o voce de femeie – desigur, secretara -, apoi o voce de bărbat. Mi-am dat seama că uşa spre cabinetul directorului era întredeschisă. Somnoroasă cum eram, n-am auzit toată conversaţia:

― … desigur, numai pentru adevăraţii gourmet… nu, nici vorbă, puteţi avea toată încrederea… da, cea mai bună calitate… Cum, încă n-aţi gustat? Vai, nici nu ştiţi ce pierdeţi… o frăgezime, o savoare cum nici nu vă imaginaţi. Da, sigur, puteţi comanda acum pachetul promoţional…

N-am înţeles nimic, habar nu aveam ce se producea acolo, în afară de pădure n-am văzut decît lanuri de porumb, asta trebuia să fie. Dar mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să aud discuţia, aşa că m-am ridicat din fotoliu, m-am dus tiptil la uşă şi am trîntit-o, ca şi cum abia aş fi intrat.

Din biroul directorului a ieşit o femeie înaltă, cu ochelari, slabă ca un ţîr. Mi-a făcut semn să intru. Directorul m-a primit cam încruntat. Era un tip mărunţel, îmi ajungea pînă la umăr, blonziu, de vreo 45 de ani. În birou mirosea ciudat sau mi se părea mie că simt o vagă aromă de friptură? Probabil că mi se părea.

M-a certat că am slăbit, eu am promis că am să mănînc suplimentar şi m-a lăsat să plec. A fost amabil, chiar mi-a oferit maşina lui ca să nu obosesc pînă la pavilion. La despărţire mi-a spus:

― Ai grijă ce faci, mi-ar părea rău să ne despărţim prematur.

Mark se opri din citit. Înţelesese tot. Înţelesese şi că fata era în pericol, în mare pericol. Închise laptopul şi porni în căutarea ei.

O găsi în sala de fitness, fără suflare. Una din halterele grele cu care se antrena îi căzuse pe cap.

Etichete:
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.