Vikingul roz (fragment de roman)

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Am ajuns la cafenea. Ne-am aşezat la o masă. Şi-a desfăcut părul din coc şi abia atunci am observat că şi-l vopsise. Şi-l strângea în coc din cauza robei, ceea ce însemna că venise direct din Instanţă. Era şatenă natural, dar acum devenise roşcată. Îi stătea bine. Mă gândeam la sângele italianului şi apoi mă uitam la părul ei. Parcă se năclăise cu acel sânge.

― Aici nu ne aude nimeni. Spune!

― Despre care dintre crime vrei să ştii?

Ea a făcut ochii mari. Pentru o clipă, chiar m-a crezut. Nu şi-a dat seama că glumesc. A râs pe înfundate, încercând să nu pară prea veselă. Seriozitatea trebuia să prevaleze, altfel existând riscul să mă simt prost, fiindcă se distrează pe seama mea. Dar tocmai această precauţie îmi dădea de înţeles că  un demon stă ascuns în spatele stilului ei sprinţar.

În preziua crimei afară era foarte cald. Aparatele de aer condiţionat făceau zdrenţe cărţile de pe raft. Încercam să deschidem geamurile, dar mirosul de raci împuţiţi ne muta nasul din loc. Colegele mă îndemnau să mă duc să-l alung pe ţigan, dar nu aveam niciun chef: m-aş fi ales cu o pungă de raci pe jumătate putreziţi. În loc de „Luaţi raci! Luaţi raci!”, ţiganul striga: „Luaţi draci! Luaţi draci!”. Oamenii se îmbulzeau curioşi, bineînţeles. Nu ştiau despre ce e vorba. Că oricum mirosul era de Iad. Cu chiu, cu vai m-am dus să încerc imposibilul. Aveam nişte nervi pe mine, că l-aş fi mutat cu tot cu trotuar!

M-am apropiat cu capul îngropat într-o batistă şi l-am somat:

― Mişcă-te de aici!

Ţiganul tocmai lua o sacoşă şi începea să pună ca de obicei marfa în ea. Nici nu se clintea din loc, aşezat cu fundul pe scăunel şi cu găleţile între picioare.

― Vrei să mă omori?! Ce să fac cu stârvurile astea?! am protestat eu. Înainte de căldură, îi aduceai vii, dar acu’… Să-i mănânci matale!

― Haide, bre, că-i ţii în oţet şi le trece mirosul!

― Poate în formol!

― În ce vrei, eu ţi-i dau!

― Azi, nu! Te cari! Hai, valea! Ai umplut cu putoare toată strada!

― Dacă nu mă laşi, te blestem!

Pe mine m-a pufnit râsul. Era o temă dragă mie aceasta, cu blestemele. Toată literatura veche, cea pe care o copiam ca să câştig un ban, abunda de aşa ceva. Originalele pe care le copiam, hrisoavele cele mai vechi şi mai valoroase, erau în număr infim. Istoria nu conservase mare lucru din puţinul care se aşternuse la noi pe hârtie, din momentul în care primul grămătic căpătase mâncărime la degete şi se scărpinase cu pana. Una peste alta, nu puteai face prea multe plastografii după unul şi acelaşi manuscris; până la urmă cineva şi-ar fi dat seama că există un exemplar şi la Bucureşti, unul şi la Oslo, altul şi la Paris şi toate sunt „originale”. Aşadar, trebuia să inventezi un manuscris neînregistrat în nicio bibliotecă şi să te inspiri – din punctul de vedere al conţinutului – după ceva similar, datând din epoca respectivă, iar apoi să-i pui incunabulului creat un titlu şi un preţ. Afacerea era gata, puteai să-l scoţi în lume. Se crea aparenţa unei descoperiri de ultimă oră, despre care niciun istoriograf nu suflase vreo vorbă (şi nici n-ar fi avut cum, pentru că era de la un capăt la altul un bluf). Or, dacă îl măsluiai de la zero, trebuia de fiecare dată să respecţi o regulă sfântă: nu mergea să înşeli pe nimeni cu marfa, dacă nu introduceai în text minimum două-trei blesteme. Puteai să pui ce ornamente pofteai: gotice sau unciale; dar cu blestemele nu aveai cum să jonglezi – trebuia să existe. Reprezenta marca obligatorie pentru orice tip de document. Iar cu cât erau mai multe, cu atât mai uşor pica în plasă cumpărătorul. Ca antet ori ca formulă de încheiere, blestemele erau nelipsite în Evul Mediu. Iar pentru plastografiile mele erau o binecuvântare, confereau un aer de autenticitate de netăgăduit. Să nu uităm că acum o mie de ani existau culegeri compuse numai din blesteme, „nestematele” respective nemaiîncăpând într-o simplă fiţuică şi de aceea apăreau în foileton! Bucureştiul era în Evul Mediu paradisul aşa-ziselor „cărticele de afurisenii”, un fel de cod al bunelor maniere din acele vremuri, doldora cu săgeţi otrăvite, fiecare român dorind să blesteme pe cineva şi cheltuind averi considerabile pe aceste manuale. Comerţul cu afurisenii ajunsese să-l întreacă pe cel cu lapte şi brânză. Afurisenia pentru ortodocşi este sinonimă cu anatemizarea la catolici, adică un mod de a dori răul cuiva fără să mai ceri ajutorul Diavolului, ci direct pe cel al lui Dumnezeu. Cărticelele oficiale de afurisenii erau citite în toate bisericile de pe cuprinsul ţării şi toţi credincioşii erau îndemnaţi să le asculte. Bineînţeles, cei care nu le ascultau, pentru că nu prea treceau pe la biserică, erau „afurisiţii”. Cuvântul afurisit a început să îşi extindă sensul în limba română şi să însemne un om rău, plin de ambiţie răzbunătoare, care nu ţine cont de regulile bunei vecinătăţi şi face viaţa amară oricui, din pură plăcere sadică. Oricum, cei mai „afurisiţi” erau preoţii, care, dacă era să pici în dizgraţia lor, nu te iertau în vecii vecilor. Aşadar, feţele bisericeşti nu prea predicau iubirea, dar aveau, în schimb, doctorat în blesteme. Aceste cărticele erau foarte de temut chiar şi pentru analfabeţi – sau mai ales pentru ei. Când trebuia stabilit un hotar între doi vecini, martorii erau aduşi la faţa locului, ca să indice unde îşi amintesc ei că ar fi fost linia de demarcaţie. Înainte de a li se da cuvântul, erau puşi să jure cu mâna – nu pe Biblie (ca azi) – ci pe cărticelele de afurisenii. Or, era suficient gestul atingerii; dacă jurau strâmb, li se usca membrul – nu mă refer la mână, ci la celălalt membru, membrul viril… Astfel, mărturia mincinoasă se confunda cu impotenţa.

Iar blestemele aveau putere şi peste secole. Este celebrul cazul Spitalului Brâncovenesc, ridicat în 1837 de Safta Brâncoveanu. Boieroaica a pus să fie săpat în marmură, pe placa de inaugurare, următorul blestem: „Cel ce va dărâma aceste ziduri să moară ucis de cei din neamul său în zi de sărbătoare!”. Ceauşescu a demolat spitalul în 1984, iar în decembrie 1989, chiar în ziua de Crăciun, a murit executat de propriul popor. Coincidenţă?! Moda blestemelor a trecut astăzi din rândul preoţilor, care nu se mai ocupă de aşa ceva, în rândul vrăjitoarelor. Iar majoritatea vrăjitoarelor sunt ţigănci. Iată, aşadar, că aş fi primit blestemul de la un profesionist.

― Când racii matale o să zboare, atunci să se împlinească blestemul! am contracarat eu magia neagră, încă nerostită.

Voiam să continui epurarea etnică forţată, în stil Ceauşescu, dar o colegă a ieşit şi mi-a spus să mă întorc, că a sosit un domn care nu prea vorbeşte româneşte şi trebuie să fac eu oficiile de gazdă. Era un italian.

― Îi traduc eu! se oferi ţiganul.

― Dar ce, bre, matale vorbeşti italiană?!

― Apăi, cum nu! Că am cerşit la Fântâna lu’ Trevi o grămadă!

― Şi de ce nu mai cerşeşti?

― Păi, într-o noapte am vrut să fur nişte euroi din ăia, aruncaţi pe fundul fântânii, şi m-au prins carabinierii! Cred c-au pus camere de luat vederi sub apă, altfel nu-mi explic, pe mine nu mă prinde nimenea, sunt James Bond! M-au întrebat ce fac. Eu le-am spus: caut raci. Ei nu m-au crezut şi m-au deportat…

― Du-te înapoi în Italia!

― Păi, de ce crezi că vând raci?! Ca să fac rost de bani să mă întorc acolo! Nu e de mine mizeria asta de România!

Pentru cel mai jegos om din cartier, avea tupeu ţiganul! N-am mai stat să mă cert cu el şi am intrat.

La recepţie era un domn la vreo 50 de ani. Era îmbrăcat în alb şi purta nişte ochelari de soare care îi acopereau jumătate de chip. Mi-am dat seama că venea din străinătate după pantofi. Erau din piele de piton. Nu găseşti aşa ceva în România. Înseamnă salariul pe un an al unui bibliotecar, de exemplu.

L-am întrebat în italiană ce doreşte.

― Aş dori să îmi fac permis la biblioteca dumneavoastră!

― Ce cărţi v-ar interesa?

― M-ar interesa manuscrise vechi.

― Cât de vechi?

― Cele mai vechi!

― Pentru aceasta e nevoie de o aprobare specială, de la Academie.

― Şi pot să le împrumut acasă?

― Nu, în niciun caz! Unele manuscrise nu se pot nici măcar atinge, sunt expuse în vitrine de sticlă. Sunt prea fragile, s-ar deteriora şi numai prin simpla răsfoire.

― De ce mai e bibliotecă, dacă nu poţi avea acces la documente?!

― Căutaţi facsimilele lor pe Internet! Ciao!

I-am întors scurt spatele italianului. Mă agasa cu pretenţiile lui. De parcă eu când mă duceam la Biblioteca Vaticanului îmi dădeau ăia totul pe tavă – aveam cereri depuse deja de cinci ani care încă nu fuseseră aprobate de consilierii papali! Italianul a plecat furios. Treaba lui! Trăim într-o lume de frustrări. Nici prin cap nu-mi trecea că o să-l mai întâlnesc vreodată.

― Haide, dragă, ce l-ai repezit aşa? îmi reproşă Raluca, o fată tinerică, proaspăt angajată, care probabil ar fi dorit să se mărite cu italianul.

― Păi, dragă, de ce nu mi-ai spus că se interesa de manuscrise doar ca să-ţi facă ţie curte?!

― Asta-i bună! se îmbujoră Raluca. Când te am pe tine aici!…

Părea o zi bună. Raluca avea toate şansele să o înlocuiască pe doamna custode, căreia îi vindecam artrita în poziţii de kama-sutra. Mă culcam cu doamna custode nu dintr-un motiv sexual, ci ca să am acces nestingherit la manuscrise şi să nu trebuiască să iau aprobări speciale pentru a obţine originalele. Ca să execuţi o copie perfectă, trebuie să ai originalul în faţă, să-i simţi mirosul – ca unei femei căsătorite, care e a ta doar pentru o noapte. Nu-mi plăcea să fur. Mă refer la manuscrise. Căci la femei, pe măsură ce înaintam în vârstă, îmi venea tot mai uşor să le iau cu japca de lângă soţi. Ridurile de expresie mă făceau un bărbat irezistibil. I-am zâmbit şarmant Ralucăi şi ea a transpirat de parcă aparatul de aer condiţionat se defectase.

― Vezi că o să mai am nişte treabă după program, aşa, o oră-două…

Am privit-o cu atenţie, să văd dacă intră în jocul meu erotic şi am continuat:

― Cine ştie, poate te întorci şi tu, să zicem după 30 de minute, că ţi-ai uitat telefonul! am schiţat eu un scenariu de Don Juan care n-a ajuns încă la vârsta când să-şi scrie Memoriile, ci se lasă încă inspirat de sportul vânătorii.

― Iar eu nu pot să trăiesc fără telefon!, spuse cu subînţeles fata.

― Exact!

Întâlnirea cu Raluca părea asigurată. După ce plecă toată lumea, inclusiv ea, am rămas doar eu, ca un erou al muncii socialiste, pretextând că trebuie să xeroxez ceva. M-am instalat confortabil într-un fotoliu, având grijă să las uşa de la intrare descuiată.

Cu atâtea cărţi în jur, nimeni nu se gândise să instaleze un televizor, aşa că mă plictiseam de moarte. Am început să mă uit pe fereastră. Mă uitam la evreii de vizavi. Deja ajunsesem să le cunosc rangul. Cel slăbuţ, cu faţă stafidită, era portarul. Cel dolofan, cu barbă şi ochelari, era rabinul. Toţi aveau kippah aceea neagră pe cap. Sinagoga era un fel de cantină a săracilor, unde cei ce nu-şi permiteau să mănânce acasă se adunau, ca să se ospăteze şi să se roage. Ei nu-şi puteau pierde religia, pentru că şi-ar fi pierdut masa. Aşa că cea mai proeminentă figură din templu nu era rabinul, ci bucătarul, adus special de la Ierusalim şi care purta cu el cea mai importantă carte: cartea de bucate. Dacă ar fi fost înăuntru invitaţi cine ştie ce ambasadori sau lideri spirituali, aş fi înţeles prezenţa Serviciului Român de Informaţii. Dar statul român cheltuia o avere ca să apere nişte oameni care în cel mai rău caz ar fi fost asasinaţi de foame, dacă bucătarul ardea mâncarea. Aş fi vrut să văd duba neagră şi în faţa bisericilor creştin-ortodoxe, în mod echitabil, dar acolo nu erau decât jeep-urile negre ale preoţilor. Nu e nevoie de protecţie militarizată pentru ortodocşi, pentru că ei nu se tem de nimeni, nici măcar de Dumnezeu, cum era şi cazul meu. Evreii sunt tot timpul atenţi, politicoşi, dar sunt prea încordaţi. La ei, bunătatea e un exces de zel, o crispare, parcă ar juca pe ultima carte şi trebuie să câştige. Dar în bunătate nu e nimic de câştigat, totul e de pierdut şi trebuie să-ţi asumi asta, dacă vrei să devii sfânt. E adevărat că şi catolicii au Papa-mobilul, şi la ei se poartă geamul blindat, dovedind că protecţia divină e o reclamă deşănţată. Fiind mai puţin tehnicizaţi, noi, românii, nu ne-am dotat cu maşini, ci c-o zicală. Ne plimbăm credinţa şi teama în acest vehicul verbal, prin care ne-am predat paradoxului. Când nu suntem stăpâni pe situaţie, spunem: „Dumnezeu cu mila!” Este o expresie înşelătoare. Deşi pare inspirată din Biblie, e folosită totdeauna în derâdere, adică: nu aştepta vreun ajutor, probabilitatea ca să scapi e practic nulă. Reprezintă o antifrază, care împrumută subtilitatea divină şi o transferă de partea cealaltă a baricadei; dacă Dumnezeu nu ne vrea nici binele şi nici răul, ci oarecum pe amândouă, atunci hai să devenim şi noi ambigui! Am inventat, aşadar, o vorbă de duh prin care ne etalăm neutralitatea binevoitoare şi scepticismul refulat, rămăşiţa de omenie derivând tocmai din faptul că nu folosim expresia cealaltă: „Te-a luat dracu’!”  E un fel de a cobi mai cu… milă.

Înteţită de gândurile mele, furtuna se apropia. Vântul stârnea praful de pe stradă şi-l izbea de geam. Panorama se înceţoşa. Trecătorii îşi duceau mâinile la ochi şi se loveau unii de alţii, înaintând orbeşte. Îi ghidau maşinile care claxonau tot timpul, isteric, pe străduţa aglomerată.

La un moment dat, s-a auzit uşa de la intrare. Asta însemna că Raluca venise. Bine că n-o prinsese ploaia! Întârziase cam mult. Am ieşit s-o întâmpin. M-am apropiat tiptil, dornic să-i ies în cale pe neaşteptate, să aibă senzaţia că e atacată de un violator – sau chiar de mai mulţi. Voiam să ţipe de surpriză.  Dar când  mi-am strecurat capul prin arcada care făcea legătura dintre salon şi hol, am văzut-o pe femeia de serviciu. Era să ţip eu de surpriză! M-am retras imediat. Nu ştiam unde să mă ascund. Până la urmă,  m-am băgat în spatele unor rafturi. Am dat cărţile puţin la o parte şi am început s-o spionez. De ce dracu’ s-a întors? Femeia de serviciu n-avea nici măcar mobil! Deci, ce şi-ar fi putut uita la locul de muncă – sărăcia?! Dar în loc să se ducă spre debara, unde era „biroul” dumneaei, am văzut-o cum coboară scările. Or, la subsol nu era decât depozitul „Patrimoniu”, unde nu-i era permis să intre nici măcar ca să deretice. Doamna custode ştergea praful în locul ei, pentru că îţi trebuia foarte multă ştiinţă, orice adiere putând distruge o comoară de sute de ani. Muream de curiozitate să văd ce pune la cale, că de rătăcit sigur nu se rătăcise. M-am luat după ea. Am surprins-o exact în momentul în care, ajunsă în dreptul uşii depozitului, luase în braţe ghiveciul cu ficus ce străjuia intrarea. M-am gândit că vrea să fure ficusul. Însă ea a ridicat o cheie ascunsă sub ghiveci. Deci acolo îşi ţinea doamna custode cheia! Nici măcar eu nu putusem smulge secretul acesta şi nu se poate spune că nu încercasem! Dar pentru ce-i trebuia cheia?! Mi-am imaginat că o să deschidă uşa, apoi o să vadă că sunt numai hârtii acolo şi o să plece dezamăgită. A introdus cheia în broască şi a răsucit-o cu atenţie, parcă încercând să testeze dacă se declanşează vreo alarmă. (Exista o alarmă, dar se declanşa doar dacă n-ai fi făcut uz de cheie!) Apoi a deschis uşa tezaurului României ca şi cum ai deschide uşa de la un frigider stricat. A păşit înăuntru fără nicio jenă. Nu puteam s-o urmez, căci nu doream să mă trădez. După 10 minute a ieşit cu un manuscris. L-a ascuns în sân şi a încuiat uşa. S-a aplecat din şale, a pus cheia la loc sub ficus şi a răsuflat uşurată. Credea că n-a văzut-o nimeni. Pe când urca scările, am ajuns-o din urmă.

― A, domnu’ Cristi! Mi-am uitat o sacoşă şi m-am întors după ea, da’ nu ştiu unde am lăsat-o!

― Păi, haideţi s-o căutăm! Dacă ziceţi că aţi uitat-o, precis trebuie să fie aici! m-am prefăcut eu serviabil,obligând-o să intre în joc.

― E, lăsaţi, c-o s-o iau mâine. Nu vreau să vă deranjez!

― Nu mă deranjaţi deloc! Să scotocim peste tot! Până o găsim!

I-am făcut semn s-o ia înainte, spre debara, unde eram convins că n-o să găsim nicio sacoşă. Ea a deschis uşa. Pitită după uşă era, într-adevăr, o sarsana de rafie. Am rămas descumpănit. Stratagema nu-mi reuşise. Ea s-a repezit şi a  luat bagajul, încercând apoi să plece.

Mi s-a părut ciudat că se mişca ceva în sacoşă. I-am barat drumul şi i-am luat la control conţinutul. Înăuntru erau raci. Câţiva mai erau vii, restul serveau drept mâncare celorlalţi. Am închis repede sacoşa, din cauza mirosului greţos care-mi umplu ochii de lacrimi.

Mi-am dat seama că este mână în mână cu ţiganul, pentru că femeia de serviciu n-ar fi avut niciodată 100 de euro să plătească cinci kilograme de raci, cât erau acolo, respectiv munca bărbatului pe trei zile. Am încuiat-o pe hoaţă în debara şi m-am dus cu un aer furibund în faţa bibliotecii. Ţiganul era încă acolo, ca un Atlas în miniatură, la fel de neclintit ca el. L-am luat de guler:

― Recunoaşte că tu ai pus-o pe femeia de serviciu să fure manuscrisul!

― Care manuscris, păcatele mele! Italianul mi-a spus să-i fac rost de ceva, n-am înţeles prea bine, dar scria acolo 90-60-90, credeam că vrea o fată, din alea, fotomodele! Şi i-am spus lu’ Fana că, dacă se culcă cu italianul, îi dau o găleată de raci! Nu ştiu ce-a înţeles ea!

____

* Citiţi în acest număr o cronică semnată de Diana Morăraşu la versiunea franceză a romanului Vikingul roz de Cristi Lavin.

** Versiunea originală, în limba română, a romanului Vikingul roz va apărea în toamna aceasta la Editura Tracus Arte.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.