Vincent (IV)

Articol publicat in:ProzaScriitori | 01 aprilie 2014
Autor:

vincent-4--01Continuare din episodul anterior

Vali își suflă în degetele înghețate și apucă din nou pixul, completând atentă spațiile goale. Numele și prenumele: Valentina Blăjan. Vârsta: 32 de ani. Profesia: jurnalist. Categoria utilitară: D. Vreo posibilă legătură de rudenie, până la gradul trei, cu subiectul. Predare-primire subiect de sex M. Vârsta aproximată 28 de ani. Stare de funcționalitate A. Integralitate fizică A, (utilizare generală, fără restricții). Identitate pre-mortem: necunoscută.

Lacul mesei se cojea în așchii subțiri, răutăcioase. Sala mirosea a mucegai.“Iau la cunoștință că sunt responsabil(ă) legal de acțiunile…”. Subiectul nu va avea acces în spitale, maternități și locuri ce au legătură cu sănătatea publică; în perimetre ce au legătură cu obiective securizate…”. “Subiectul nu poate circula fără echipamentul de siguranță, după cum urmează …”. “Orice încălcare a regulilor va duce la eliminarea subiectului și la sancționarea proprietarului cu închisoare între 5 luni și 2 ani.” Semnătura. Data. Funcționara cu ochii încercănați și cu umerii costumului presărați cu mătreață luă actele strecurate prin fanta îngustă a ghișeului cu zăbrele groase și se apucă să le verifice, mișcându-și încet buzele. Vali se mută de pe un picior pe altul și oftă. Birocrația se dovedea mai greu de omorât decât zombii.

Flancat de doi militari în armură protectoare, Vincent – “subiectul” –  apăru printr-o uşă laterală, cu pasul lent şi târşâit al neadormiţilor. Mâinile-i erau prinse în mănuşi de piele întărită, cu un singur deget, menite să-l împiedice să zgârie sau să apuce. Mănuşile erau fixate pe încheietură cu brăţări metalice strâmte, prinse de zgarda din jurul gâtului printr-un lanţ scurt, care-l obliga să ţină braţele ridicate şi îndoite, ca un copil cu mănuşile pe după gât. Inele groase de fier îi uneau buzele, împiedicând fălcile să se deschidă. Pe brațul drept se desena, pe sub pielea lividă, microcipul. “Echipamentul de siguranță”. Rana din creștet fusese cauterizată și cusută brutal. Purta uniforma specifică, o salopetă portocalie, cu câte o dungă de un alb reflectorizant pe piept și pe spate, pentru ca oamenii să fie preveniți din vreme că de ei se apropia un zombi. (Ca și cum nu i-ai recunoaște numai după mers, realiză ea pentru prima oară).

Respirația soldaților se ridica în mici fuioare în aerul înghețat al încăperii. Dincolo de vizierele de plexiglas fețele le erau încruntate. Între ei, Vincent era o uriașă absență: a respirației, a mișcării, a oricărei expresii.
Unul dintre militari îi întinse capătul lanțului. Vali îl luă.
– Sunt Vali, spuse. Tu ești Vincent.
El nu răspunse, doar o privi fără expresie. Avea ochi albaștri și reci, care nu clipeau. După câteva clipe, Vali se simți stânjenită de uitătura lor fixă.
– Haide! Smuci lanțul și-l simți urnindu-se docil după ea. Târș-târș, târș-târș. Un punct între umeri i se  înfioră, ca și cum privirea făpturii ar fi zăbovit acolo. Se întoarse să verifice, însă zombiul se uita nepăsător în jos, târșâindu-și picioarele. În capătul scării Vali se opri, întrebându-se de ce tocmai fostul sediul al PNȚCD, cu scara înaltă din hol deschizându-se ca un evantai, fusese ales drept centru de triaj pentru zombi. În cele din urmă, ideea că Vincent s-ar putea împiedica și s-ar prăbuși peste ea se dovedi prea puternică: îl apucă de braț și coborâră așa, ca doi bețivi.
Vali deschise ușa mașinii și îl împinse pe scaunul de lângă șofer. Ideea de a-l avea în spatele ei în spațiul strâmt al autoturismului îi dădea frisoane. Intră la rândul ei în mașină, își prinse centura de siguranță și vârî cheia în contact. Un clinchet insistent începu să răsune și pe bord un simbol se aprinse, clipind. Mașina îi semnaliza că pasagerul din dreapta nu avea centura prinsă.

– Ce?! E mort deja, idioțenie ce ești, exclamă Vali iritată.
Alarma îi dădea înainte, netulburată. Vali izbi cu palma în bordul mașinii. Să se întindă și să-i prindă centura de siguranță era o chestiune de secunde. Să se aplece peste el, însă, era un act de curaj de care nu se simțea în stare. Zombiul se întoarse către ea. Își arcuise gâtul și nările-i vibrau ușor: o adulmeca.
Cineva bătu în geamul de lângă ea, făcând-o să sară în sus. Era portarul.
– De obicei oamenii îi cară în portbagaj, zise el batjocoritor.
Vali simți că îi ard obrajii. Fără să mai stea pe gânduri, se întinse, prinse capătul metalic al centurii și-l înfundă în locașul său. Tocmai se întindea după chei când sună telefonul.
– Știu că ai ieșit din tură, dar cred c-o să te bucuri de veste, zise redactorul-șef, Vintilescu, fără să dea bună seara. Michi Vlăsceanu și-a făcut timp să ne dea interviul ăla. Cipi e și el pe drum încolo.
Michi Vlăsceanu, vicepreședintele Partidului Reconstrucției. Vali își încleștă mâinile pe volan și închise ochii. Ar fi preferat să discute cu Vlăsceanu odihnită, nu după ce adunase trei nopți nedormite. În întuneric, departe de coconul de vorbe și preocupări în care se înfășura ziua, imaginea soldatului mort revenea s-o bântuie, ridicându-se, implorând, murind şi ridicându-se din nou ca să mai moară o dată, într-o nesfârşită buclă.

Porni mașina și dădu ocol rondului Rosetti, îndreptându-se spre cartierul Cotroceni. Clădirea Universității trecu pe lângă ea, cu fațada ciuruită de noi răni de gloanțe, cu rufe colorate fluturând la ferestre și crătiți cu mâncare înghesuite pe pervazuri. Refugiații din cartierul Militari, care nu mai putuse fi salvat, încercau să-și înjghebe o nouă casă.
– Se anunță o vacanță lungă, zise Vali. Nu primi niciun răspuns și se simți dezamăgită. În arenă, bănuise la el o sclipire de rațiune, poate chiar o minte cât de cât funcțională. Deocamdată, însă, nu părea mai inteligent decât un bolovan.
Când dădu colțul pe strada lui Vlăsceanu, iluminatul stradal intrase în funcțiune. Parcă în fața casei și, în virtutea obișnuinței, scrută strada. Era pustie. Întredeschise geamul și ascultă cu atenție, pândind un mormăit, un târșâit sau orice alt semn care ar fi trădat o prezență inamică.
Pe scaunul de alături, zombiul șuieră:
– Sânge.
Se răsucise pe loc și o privea, cu nările vibrând, cu gâtul arcuit.
– Sânge…
Vali nu-și dădu seama când ajunsese afară din mașină. Avea pistolul în mână, deși nu-și amintea să-l fi scos. Răcoarea începutului de martie o mușca de obraz.
Vârî arma la loc în toc și apăsă soneria. Nimeni nu răspunse. Împinse poarta și-o găsi, spre surprinderea ei, descuiată.
Curtea era o oroare în roșu.

Episodul următor aici.

__________________________________________________________________________________

Urmărește aventurile lui Vali și Vincent în fiecare marți, pe suspans.ro. Nu uita, zombii atacă marțea!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.