Vincent (VI)

Articol publicat in:Proza | 15 aprilie 2014
Autor:

Episodul anterior aici

vincent-06--02 DT

Erau două femei.

Era, mai întâi de toate, mirosul de sânge. Întotdeauna sângele venea pe primul loc. Trebuia să mănânci și trebuia să mergi, o nevoie o urma pe cealaltă, așa cum lumina și întunericul veneau una după alta fără greș. Dar omul era infectat, așa că nu-i distrăgea atenția. Nu mai era hrană. Nu era nici unul de-al lui. Nu era nici măcar un somnambul. Nu mai era nimic.
Erau două femei. Una era importantă. Femeia de la circ, singura care nu-l huiduise. Își amintea și ar fi putut descrie fiecare om din primele rânduri, dar mai ales pe ea. Aplecată în față, cu trupul încordat. O încruntare inconștientă între sprâncene. Privirea, ațintită asupra lui cu o intensitate stranie, flămândă.

Și mirosul. Mirosul ei se încolăcea în fața lui ca o linie roșie, ușor de urmărit prin țesătura de mirosuri din jur: un parfum discret care se îmbina cu aroma ei proprie – și nu erau doi oameni care să miroasă la fel – și peste care se suprapuneau, alternând, aproape tot timpul, note de furie și frică. Era o frică statornică, surdă, mereu prezentă, diferită de groaza ascuțită pe care o emana cealaltă femeie. Cea în uniformă.
“De unde știe că era infectat?” (Voce stridentă. Isterie ținută în frâu. Gesturi ușor crispate.)
„Spune că un om infectat miroase altfel decât unul sănătos.” (Ea. Teama nu i se simțea în glas.  În schimb, mâna dreaptă i se încleșta pe brațul stâng ca o gheară.)
Vorbeau despre el. Căută cuvântul. Exista unul. Era ascuns într-un fel de ceață îndepărtată, dar îl găsi. Inelele îi țineau buzele laolaltă, așa că făcu un efort să pronunțe cât mai clar:
– Necomestibil.

Femeia în uniformă se înfioră și făcu un mic pas la dreapta, ca să se depărteze de el. Mâna îi poposi pe revolverul de la centură.
Vincent își târî picioarele prin curte, privind în jur. Nu trebuia ca femeia cu arma să se simtă amenințată. În plus, era timpul să se miște: impulsul pornea de undeva din mușchii gambei, insistent, irezistibil. Se clătină, ocolind băltoace de sânge. Din pricina mănușilor nu-și putea îndepărta brațele de trup suficient cât să-și asigure echilibrul. În caz că s-ar fi poticnit, adică. Bocancii cu care-l încălțaseră îl stânjeneau. Și cu tălpile goale abia simțea pe ce anume călca. Încălțat, netezimea sau denivelarea caldarâmului erau mesaje venite de foarte departe și cu mare întârziere.
“Să recapitulăm: la 17.30 Vintilescu te anunță că ai un interviu cu Vlăsceanu. O să vorbesc cu Vintilescu, dar putem presupune că te-a sunat imediat ce a vorbit cu el. Tu ajungi aici la…”
“Șase fără zece.”
„Și el e deja mort. În jurul orei cinci și jumătate, plus-minus, era teafăr, iar la șase fără zece era mort. Vali, n-are logică. Dacă era infectat, de ce voia să-ți dea interviu?”
“Un ultim interviu, poate.”
„Și cum de s-a infectat? Unde? O să fac o listă cu locurile pe unde a fost în ultimele 48 de ore.”

În fața porții larg deschise, un grup de oameni se agita, întinzându-se cât puteau, cu niște obiecte negre pe umeri. Se vedea că voiau să se repeadă asupra omului întins pe jos. Li se citea lăcomia în fiecare mișcare. Le împiedica înaintarea numai un fel de bandă galbenă, legată de stâlpii porții. Oamenii erau ciudați. Banda aia n-ar fi oprit nici măcar un somnambul.
“Urâtule! Uită-te, bă, încoace!”
„Vali, ce face mortu’ ăla acolo?”
„El l-a omorât pe Vlăsceanu?”
Ziariști, își aminti. Se chemau ziariști. Nu voiau să mănânce, ci să filmeze.
Nu-și mai adusese niciodată aminte de atâtea lucruri de dinainte.
„Personalul unde e?”
„Locuia singur. Doar cu câinii. Știu că n-a vrut niciodată să i se asigure pază, ca alți demnitari. Spunea că oameni nu-i e frică, iar de zombi se poate apăra.”

Adulmecă puțin în jur. Mirosurile spuneau o poveste interesantă. Un câine îi tăiase bărbatului drumul spre poartă. O ușoară dâră de urină marca locul unde stătuse: animalul fusese speriat. Un altul se furișase printre tufele de trandafiri, lăsând în urma lui mirosul dens al fricii. Acesta era cel care se și aruncase asupra omului, răsturnându-l cu tot cu bancă. Celălalt îi tăiase drumul spre ușa casei. Nu mirosul îi spunea asta, dar era logic. Altfel bărbatul s-ar fi refugiat înăuntru. Neputând, încercase să se apere cu furtunul de apă. Era deja rănit. Degetele-i alunecaseră pe robinet, brăzdându-l cu dâre sângerii. Poate nici nu le mai avea pe toate, se gândi el privi urmele însângerate de pe zid..
Renunță să-și mai spună restul poveștii, pentru că o știa. Se termina cu un ultim sprint către intrarea în casă, încheiat când omul își spărsese capul de trepte. Altfel s-ar fi ridicat deja, flămând, n-ar fi zăcut acolo, mort.
Erau alte lucruri de gândit pe îndelete. Infecția. Era… proaspătă? Nouă? Recentă.
“Recentă? Ce-i recent?”
Femeia – Vali, o chema Vali – se apropia de el. Vorbise cu voce tare? Omul nu era infectat când o chemase la interviu. Fusese infectat după aceea. Și cel mai probabil nici nu știuse. Dar cum era posibil să nu știe?
“Vincent! Ce-i recentă?”

În curte nu intrase nimeni toată ziua. Singurele mirosuri erau al bărbatului și ale câinilor săi. Plus al lui Vali și al polițistei. Dar astea erau ușor de separat. Erau cele mai proaspete.
vincent-06-01 DT“Vincent!”
Cum poți infecta un om fără să-i intri în curte?
Vali îl trase de mânecă.
„Mă gândesc”, o informă el.
“La ce?”
Vincent abandonă țesătura de mirosuri și-și concentră atenția asupra ei. Riduri ușoare în colțurile ochilor. Miros de balsam în păr. Degetele strecurate în găicile blugilor. Umerii trași înapoi. Femeia era un cod care putea fi descifrat. Dar nu acum.
Trase aer în piept. Cuvintele-i ieșiră căznite.
„Oamenii infectați… sună doctorul… Nu jurn…mass… presa.”
“Era un tip cu sânge rece, Vlăsceanu,” clătină ea din cap.
“Sau fug. Să scape”, continuă el.
„Da, dar Vlăsceanu ar fi fost cam ăla dintr-o mie care…”, repetă ea, mușcându-și buza de jos.
“Dacă știa că e infectat… în casă. Câinii”.
Era prima oară când vorbea cu un om. Era nefiresc. Răspundeau prea repede. Ca și cum n-ar fi gândit înainte să vorbească. Își căută din nou cuvintele, atent, ca s-o facă să priceapă.
– Infectat. Proaspăt. Recent – se corectă. Nu știa. Altfel – în casă. Ar fi aș… așteptat în…ăuntru. Câinii.
Lăsă chipul ei să se îndepărteze și căută cuvintele. Le așeză în ordine. Le rosti în gând.
“Vincent?” Vocea ei venea de foarte departe. O alungă. Trase aer în piept și rosti, tare și clar:
– Trebuie să găsiți un pachet. L-a adus un curier, dar n-a intrat în curte.

____________________________________________________________________________________
– Vincent? Vali apucă umărul zombiului și-l zgâlțâi. Era rece sub salopetă. După ce rostise curgător două fraze care o uluiseră, acesta încremenise, în picioare, cu capul căzut în piept, cu privirea în gol. Își flutură mâna pe dinaintea lui, dar nu obținu nicio reacție. Îi prinse capul în mâini și-l ridică. Ochii nu-și schimbară poziția. Când îi lăsă capul, acesta căzu din nou în piept, ca o greutate inertă.

Episodul următor aici

____________________________________________________________________________________

Urmărește aventurile lui Vali și Vincent în fiecare marți, pe suspans.ro. Nu uita, zombii atacă marțea!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.