Vincent (VIII)

Articol publicat in:Proza | 06 mai 2014
Autor:

Episodul anterior aici.

Vincent---ep-08--01Vali supraviețuise datorită instinctelor și a unei doze sănătoase de paranoia care, în timp, se contopiseră într-un al șaselea simț. Era ceva ciudat în insistența militarului, iar ideea de a fi preluată de Armată, fie și ca martor, nu-i surâdea deloc. Trebuia să facă ceva. Acum.
Își flutură legitimația prin fața ochilor comandantului:
– Vali Blăjan. Jurnalist la Noul București. Cu cine stau de vorbă?
Până atunci el o ignorase cu totul, dar acum își abătu atenția asupra ei. Să te uiți în ochii lui era ca și cum ai fi privit într-un puț foarte, foarte adânc, pe fundul căruia sclipea întunecată amenințarea apei. În privirea lui era cam la fel de multă omenie ca în țevile duble ale armei, care, la rândul lor, își îndreptaseră spre Vali orbitele goale.
– În primul rând, nu cred că vreți să amenințați civili cu arma. Mai ales pe unul care-i și ziarist…
Îi plăcea să-și audă furia mocnită din glas. Dacă ar fi încercat să fie rezonabilă, să negocieze cu el, știa prea bine, vocea i-ar fi tremurat, ar fi căpătat acele abjecte tonalități rugătoare pe care le ura, și asta în văzul colegilor ei din presă. Era mai bine să se lase în voia furiei.
Împinse țeava armei la o parte cu dosul palmei.
– Sau încercați cumva să îndepărtați poliția din investigația unei crime cu substrat politic? Haideți, spuneți-ne, că sunteți în direct la toate televiziunile!
Comandantul tresări. Privirea îi fulgeră scurt spre stânga, unde reporterii se înghesuiau, așteptându-se unul pe altul să depășească banda galbenă a poliției, ce zăcea ruptă la pământ.
– Crimă?
– Am informații că Vlăsceanu a fost infectat.
Nu mințea, le avea de la Vincent.
Se pomeni încercând să reconstituie raționamentul lui Vincent din cele câteva cuvinte pe care le spusese acesta. Nu vorbea pentru comandant, ci pentru camerele TV, care, în mod sigur, nu pierduseră niciun cuvânt. Nu știa dacă ea însăși credea în teoria lui. Era însă important să impună de la început în mintea publicului și o altă versiune decât a Armatei, pentru că, dacă Armata avea ceva de mușamalizat, ea și mai ales Vincent erau suspecții perfecți.

*
Era singur și în jur erau soldați. Simțea mirosul sângelui alor lui, coagulându-se, amestecat cu mirosul specific militarilor: transpirație proaspătă suprapusă peste straturile mai vechi care impregnau uniformele, unsoare pentru pușcă, motorina transportoarelor, excitație.
Îi împușcaseră pe toți ceilalți și-acum era rândul lui. Zombii știau că așa se termina întotdeauna. Totul era să mergi cât mai mult, înainte de final. Un pas înaintea celuilalt.
“Bine. O să căutăm pachetul ăla. Dac-o fi existând…”
„N-aveți ce căuta în casă! Este investigația poliției.”
„Nu mai este a poliției! Am preluat-o noi.”
Erau și voci, dar vocile nu erau importante. Tonurile omenilor, mereu schimbătoare, transmiteau frică, furie, calm, dar oricum mirosul îți spusese deja toate astea. Lăsă vocile să treacă pe lângă el.
Un pas înaintea celuilalt. Mușchii gambei drepte se încordară, inevitabil, împingând piciorul înainte. Celălalt îl urmă.
“Vincent?”
Vocea-i era cunoscută. Și mirosul. Mirosul prăzii îți era familiar numai dacă o scăpasești o dată. Păși către ea. Nu-i era foame, dar hrana era din ce mai rară.
„Vincent?”

*

Vali îl prinse de braț, oprindu-i înaintarea. El se împotrivi, silind-o să-l prindă și de celălalt braț și să i se așeze practic în cale. Nu putea să vadă ce făcea comandantul în spatele ei, dar se temea că răbdarea Armatei era pe sfârșite.

*
Cel-fără-juma’-de-gură descoperise o metodă de a face prada să stea pe loc până când ți se făcea foame. Dar era nevoie de mai mulți, fiindcă prada era iute și agilă…
…era ciudat că prada din fața lui nu fugea…
„Vincent!”
… și nu doar mirosul, ci și chipul ei îi era cunoscut… (“Sunt Vali. Tu ești Vincent.”)
… publicul huiduia. Chipuri schimonosite, guri strâmbate de rictusuri de furie, gesturi violente, voci asurzitoare ce se împleteau sub cupola circului, mirosuri amestecate, prea multe, copleșitoare. Și el, singur în arenă…
– toți ai lui împușcați, Cel-fără-juma’-de-gură, și Cheala, și Șase Degete, și Șchioapa, care nu găsise pe nimeni în stare să-i descheie unica sanda cu toc înalt, și doar el în picioare, poticnindu-se printre trupuri căzute –
… singur, devenit din prădător pradă. Și ea, pe rândul al cincilea, privind…
Și apoi, deodată, nu era la circ, ci în curtea de unde ieșiseră câinii, cu omul necomestibil zăcând la baza treptelor.
– Pachetul, își aminti el.
– Da, pachetul, dădu ea din cap. Poți să-l găsești?
În curte erau soldați; nu-și amintea cum apăruseră. Unul dintre ei stătea în spatele lui Vali. Respirația precipitată și umerii încordați îi trădau enervarea.
– Cred, se întoarse ea către militar, că ar trebui să-l lăsăm să intre în casă și să adulmece după pachet.
Acesta păși pe lângă ea și apăsă țeava armei de pieptul lui Vincent.
– Adică să mă iau după… ăsta?! De unde știu eu că nu minte?
Îl privi cu ochii îngustați. Vincent îi susținu privirea.
– Zombii nu mint, spuse, în cele din urmă.
Soldatul continuă să-l privească fix. Îl privi și el, pentru că n-avea un motiv să se uite în altă parte. Bărbatul își încleștă fălcile. Vincent continuă să se uite la el. Celălalt începu să se foiască; o roșeață ușoară i se urca în obraji; temperatura-i creștea. Militarul se enerva pur și simplu uitându-se la el. Oamenii… Ciudate făpturi.
– Uite ce e…
Vali, de lângă el.
– Ar trebui să vă hotărâți cine face ancheta asta până să se dea Stingerea. Nu cred că puteți lăsa probele să se răcească până mâine dimineață.
Comandantul se răsuci către ea.
– Bine. Să intrăm atunci. Eu, tu, tu – arătă către doi militari – ea – femeia în uniformă de polițist – și tu. Adă și mortăciunea!
Se smuci din loc. Trecând pe lângă Vincent, îl lovi cu patul armei în piept. Ar fi căzut dacă Vali nu l-ar fi sprijinit.
– Ești bine?
Încuviință. Loviturile nu dureau. Ceva totuși nu era cum trebuie: nu înțelegea cum de fusese la circ adineauri. N-avea cum să fi fost, dar păruse aievea… Și cum de nu văzuse soldații apărând… Dar ea nu asta-l întrebase, așa că nu-i spuse nimic.

*

Era o prostie să faci întreceri de privit cu un zombi, își zise Vali, în timp ce-l sprijinea pe Vincent să urce treptele. În primul rând, ei nu clipeau. În al doilea rând, ceva ce continua să vină după tine oricâte focuri de armă trăgeai în el nu putea fi intimidat de o privire.

Vincent---ep-08-02Comandantul, încă iritat, o luase înainte, abordând intrarea în casă conform procedurii militare. Ea și Vincent încheiau coloana. Un soldat se întoarse către ei făcându-le semn să înainteze. Trecură printr-un hol îngust, apoi printr-o ușă ce ducea într-un living rezultat prin unirea a două camere. Zugrăveala și mobilierul aveau un aer proaspăt: probabil Vlăsceanu renovase de curând. Din câte știa Vali, fusese unul dintre puținii care-și păstraseră locuințele de dinainte de epidemie. Gândul îi fugi la propriul ei apartament, abandonat în afara zonei sigure, în Drumul Taberei.
Cei doi soldați cercetau camerele, cu armele la ochi. Polițista dispăruse în urma lor, boscorodindu-i să nu distrugă eventualele probe. Comandantul – care tot nu-i spusese numele – stătea în mijlocul livingului, examinând cu o strâmbătură barul tixit cu carafe și sticle în care băuturile sclipeau misterios ca bijuteriile, panoplia de arme de pe peretele din stânga, gata oricând să fie desprinse și folosite, și colecția de statuete din spatele vitrinei așezate astfel încât să prindă din plin lumina ferestrei largi.
Vincent, pentru care décorul nu prezenta niciun interes, traversă camera fără ezitare, cu privirea ațintită într-un punct précis. Vali îl urmă. Cutia era pe o măsuță joasă, cu hârtia în care fusese ambalată împăturită frumos alături.
– Ăsta e pachetul?
Se aplecă.
– Infectat, șuieră el.
Comandantul o dădu deoparte și îngenunche lângă măsuță, întorcând cu grijă cutia cu mâna înmănușată. Unul dintre arcurile metalice care țineau capacul deschis se rupsese. Capătul rupt era acoperit cu o substanță întunecată: sânge coagulat. Stropi de aceeași culoare pătaseră hârtia ambalajului și lacul mesei.
Vali se trase doi pași în spate și fotografie cutia cu telefonul mobil. Pentru cazul în care proba dispărea. Comandantul se uită în sus cu aerul că lua în calcul să-i confiște aparatul. N-o făcu. În schimb, se ridică și se retrase, întorcându-i spatele și ajustându-și hands free-ul.
– Poză. Aici.
Vincent arăta, insistent, o statuetă: o pisică stilizată, din lemn roșcat, arcuindu-și spinarea.
– Asta?
– Ce-i asta? interveni și polițista, reapărută în încăpere.
– Ultima… spuse el. Ultima atinsă.
Vali luă un cadru, trăgând cu coada ochiului către comandant. Îl suprinse răsucindu-se și ascuse telefonul în buzunar.
– O să conlucrăm cu poliția, i se adresă militarul Clementinei. Cutia merge la laborator pentru analize. Iar tu, se răsuci el către Vali, în caz că ți-ai făcut depoziția la poliție, ia-l p-ăla și dispăreți amândoi de-aici! Ești la dispoziția Armatei dacă mai avem întrebări.

*

Episodul următor aici

Urmărește aventurile lui Vali și Vincent în fiecare marți, pe suspans.ro. Nu uita, zombii atacă marțea!

 

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.