Vincent (X) – ultimul episod

Articol publicat in:Proza | 22 mai 2014
Autor:

Episodul anterior aici.

Vincent---ep-010 DT

– Cine crezi că l-a omorât pe nefericitul ăla de Vlăsceanu?

Redacția era goală și întunecată. Lumina dimineții de primăvară, intrând pieziș prin ferestrele cu jaluzele de plastic alb, se reflecta jucăușă pe ecranele computerelor stinse și pe fruntea înaltă a lui Vintilescu. La ora asta, ziarul nu avea curent încă, pentru că Vintilescu preferase să-și rezerve tronsoanele orare de seară, ca să scoată a doua zi pe piață ediții cât mai complete. “Nu concurăm cu celelalte ziare, ci cu televiziunile”, spunea el, nu că televiziunile, reduse la două ore de program, erau cine știe ce concurență. Asta implica tot soiul de jonglerii contabile, întrucât pe tronsoanele de seară curentul era mai scump.

Redactorul șef stătea cu fundul pe biroul lui Vali, bâțâind dintr-un picior, cu o mână în buzunarul sacoului. Era roșcat, cu încheieturi osoase și acoperite de pistrui, cu trăsături delicate și cu o bărbuță ce-i învelea bărbia ca o miriște țepoasă. Secretara se apropie de el cu ceașca de cafea aburindă, ocolindu-l cu grijă pe Vincent, care se învârtea fără o țintă aparentă prin încăpere, târându-și picioarele pe mocheta de culoarea prafului.
– N-am nici cea mai mică idee, zise Vali. Era interesat să preia partidul, iar pe de altă parte Cristian Cristescu nu-l suferea, dar pe cine suferă Cristescu și Apocalipticii? Astea nu-s motive să omori pe cineva. Ție nu ți-a zis nimic când te-a anunțat că ne dă interviul?

Vincent se oprise în fața ecranelor stinse și se privea atent într-unul dintre ele. Vintilescu se uită în direcția lui, cu sprâncenele ușor încruntate.
– Nu, zise el, nimic ieșit din comun. P-ăsta de ce l-ai adus aici?
– N-am avut chef să-l las acasă și să descopăr c-a dispărut. L-a văzut toată lumea la televizor aseară. Oricine l-o fi aranjat pe Vlăsceanu s-ar putea să se fi prins că din cauza lui s-au descoperit niște indicii care altfel ar fi rămas ascunse.
– Auzi, știi la ce m-am gândit? se însufleți Vintilescu, trăgându-se de cercelul din urechea dreaptă, ca întotdeauna când îi venea vreo idee. Ce-ar fi să facem propria noastră anchetă? N-ar fi tare să găsim noi criminalul?
– Nu! Nici prin cap să nu-ți treacă! sări Vali de pe scaun.
– De ce nu?
– Pentru că… de anchete se ocupă poliția. Ei se pricep să adune probe, să facă interogatorii. Și eu nici nu sunt ziarist de investigații, specialitatea mea e reportajul.
– Mare lucru, să pui niște întrebări. Ca să nu mai zic că unii oameni poate-s mai timizi cu poliția decât cu presa.
Vali prinse spătarul scaunului de birou în mâini. Îl așezase ca pe o pavăză între ea și Vintilescu.
– Nu. A fost omorât un om și tu mă trimiți după ăia care l-au omorât? Mie ce crezi c-or să-mi facă?
– De parcă toți ziariștii care au investigat crime au sfârșit prin a fi omorâți. Vali, nu credeam că ești așa de lașă.
– Ei, na, c-acum o știi!

Vintilescu își mângâie bărbia și oftă:
– Nu stăm prea bine, știi? În Parlament se discută legea aia despre scutirea presei de la plata curentului și se aude că n-o să fie valabilă pentru toți. Dacă e o listă, trebuie să fim siguri că Noul București este pe ea. Pe cine crezi c-or să dea la o parte? Bastion e ziarul Armatei, o știe toată lumea. Viitorul e susținut și finanțat direct de Cristescu și de Apocaliptici, deci are o proptea la vârf. Indiscret e ziar de bârfe și în mod sigur o să-și susțină cauza cu vreo câteva șantaje, că doar Grigoriu din asta plătește salariile. Și eu ce am? Nimic!
– Păi și cum să te ajut eu, Dane?
– Dacă aflăm ceva, fie îmi dai un argument în fața ălora, fie publicăm tot ce știm și atunci o să le fie frică să ne supere.
Probabil că dezgustul i se citea limpede pe figură. Vintilescu se uită în jur și-și coborî vocea, deși în redacție nu erau decât secretara, care-și făcea de lucru cu filtrul de cafea, și Vincent care pornise, încet, către ei. Sătulă să-l vadă poticnindu-se, îi dezlegase brațele, ceea ce-i permitea să-și țină mai bine echilibrul.
– Dacă nu reușim să obținem scutirea, s-ar putea să fim siliți să închidem taraba. Sau să intrăm și noi la remorca vreunui partid, și decât asta mai bine închidem taraba. Eu nu știu să fac altceva; tot ziarist am fost și înainte. La fel și tu. Din ce-o să trăim?
– …Șantaj…
Vintilescu tresări, auzind vocea, chiar lâgă urechea lui.
– Da, îi răspunse ea lui Vincent, fără să se întoarcă, șantaj cât casa. Dar într-o privință are dreptate. Nu știu altă meserie.
– … șantaj, încuviință zombiul.

*
Recuperatorii de mobilă avuseseră o zi fructuoasă. Parterul fostului mall era plin de seturi de scaune, de măsuțe și colțare aranjate atrăgător, de dulapuri, paturi, cuiere și aplice, covorașe și pernuțe, ba chiar dormitoare întregi aranjate ca atare. Separat, se expuneau tablouri, statuete, bibelouri de porțelan, casete sculptate.
Totuși, nu puteai să crezi că ești într-un depozit de mobilă. Lipsea patina de nou. Se simțea că marfa expusă avea o poveste, fie ea cât de scurtă. Pete întunecate, găuri de glonț, petice sau decolorări suspecte stăteau mărturie că, în majoritatea cazurilor, povestea avusese un final tragic.
– De ce? întrebă Vincent.
– De ce se aduce mobilă de afară când și în Perimetru sunt destule case nelocuite? Ridică din umeri. Unora nu le place mobilierul din apartamentele unde s-au mutat. Alții vor ceva anume și n-au chef să caute din ușă în ușă. Și n-ai să crezi, dar unii oameni sunt în stare să plătească pentru a recupera chestii cu valoare sentimentală din fostele lor locuințe. În fine, pe unii, ca Vlăsceanu, îi interesează să colecționeze lucruri.
Își potrivi mersul după al lui. Oricum nu se grăbea, pentru că n-o trăgea inima.
– Ce idiot e și Vintilescu! exclamă ea. Doar m-a văzut toată lumea la televizor! Or să știe imediat ce caut.
– … Da, încuviință el lent.
După un timp, adăugă:
– Dar… ce caut eu… N-or să știe…
– Ce cauți tu?

Alți zombi treceau pe lângă ei, înaintând anevoie în salopetele lor portocalii. Cu chipurile inexpresive, împingeau cărucioare cu marfă, mutau mobile de colo-colo după indicațiile stăpânilor, se opinteau sub greutatea dulapurilor și paturilor descărcate din camioane. Vali căută vreun semn de recunoaștere între ei și Vincent și nu văzu niciunul.
– Voi nu vă salutați între voi? întrebă în cele din urmă.
Vincent își continua înaintarea impasibil.
– … Curierul, zise el. Mirosul.
Continua discuția de dinainte, ca și cum ea nu l-ar fi întrebat, între timp, altceva.
– Curierul cu pachetul de ieri? Crezi că poți să-i recunoști mirosul? Aici? Între atâtea altele?
El dădu din cap că da, fără să ofere alte explicații. Cu gâtul întins, scruta mulțimea și nările-i vibrau ușor.
– Acolo.

Cu șapca mult trasă pe ochi, băiatul se strecura printre mobile. Vali se ascunse după o stivă de saltele și-l urmări. Puștiul dispăru într-un soi de încăpere formată prin alăturarea mai multor dulapuri, dispuse într-un pătrat. Când se apropie, Vali văzu că spațiul astfel delimitat fusese amenajat ca un magazin de antichități, cu statuete, cupe și mărunțișuri așezate frumos în vitrine. Băiatul vorbea pe șoptite cu un ins scund, cu o burtică rotofeie susținută de două piciorușe subțiri. La vederea ei, amândoi se întoarseră și, așa cum îi spusese lui Vincent, o recunoscură imediat.
– N-am decât o întrebare, atacă ea direct. De ce i-ai trimis pachetul ăla lui Vlăsceanu? N-are rost să minți că n-ai fost tu, pentru că știm.
– Nu-i adevărat, se împotrivi anticarul.
Vali dădu ochii peste cap:
– Tocmai ți-am zis că n-are rost să minți.
– Ia ieși mătăluță afară! Cine te-a pus judecătorul meu?!
– Minte, interveni Vincent. Inima… Cu mâna înmănușată pe piept, imită bătăile unei inimi care-și iuțește ritmul.
Bărbatul holbă ochii, și mâna i se îndreptă instinctiv către arma de la centură.
– Doar n-o să mă împuști, zise Vali. Ar fi prea mulți martori. Așa, să trimiți cutii infectate prin curier e altceva. Ce-aveai de împărțit cu Vlăsceanu?
– Nu poți să demonstrezi nimic.

Vincent se răsuci în direcția băiatului care, tăcut, încerca să se facă una cu dulapurile. Se apropie până când între ei doi nu mai era loc nici de-o palmă. Nările-i vibrau ușor. Băiatul se chirci, iar Vincent se întinse, apropiindu-și obrazul de al lui și pufăind ca un câine care  ia o urmă.
– Nu știu nimic, scânci curierul. Eu decât l-am dus, nici nu știu ce era în el.
– … Vlăsceanu…
– Da, la Vlăsceanu. Te rog, ia-l de pe mine!
– Bun, zise Vali, facem progrese. Deci, să reluăm: ce-ai avut cu Vlăsceanu?
Vincent îl abandonă pe curier și se apropie de anticar. Acesta îi auzi târșâitul pașilor, dar nu îndrăzni să se întoarcă. Zombiul se postă în spatele lui și se apucă să-l adulmece zgomotos.
– Nu poate să mă muște, zise anticarul, cu vocea tremurândă.
Vincent îi suflă în ceafă.
– Chestii ca asta sunt o abominație și merită stârpite, zise anticarul, tremurând. Iar oameni ca Vlăsceanu, care cred că ăștia merită altceva decât un glonț, trebuie și ei uciși. De el m-am ocupat eu. Or să mai fie și alții.
Își îndoi brațul și-și proiectă cotul în spate, dezechilibrându-l pe Vincent. Zombiul dădu doi pași îndărăt și se lovi de un dulap. Bărbatul se răsuci, scoțând pistolul și trase două focuri în direcția acestuia, apoi își propti arma sub bărbie. Tremura din tot trupul. Încordă degetul pe trăgaci și închise ochii strâns. Trase adânc aer în piept o dată. Și încă o dată. Deschise din nou ochii, în care strălucea o veselie dementă. Mâna cu pistolul se mișcă, parcă de la sine, și Vali se pomeni în cătarea armei.

Din spate, brațul lui Vincent se încolăci în jurul gâtului anticarului. Acesta își pierdu echilibrul, iar arma se descărcă în gol, ciobind în trecere urechea unei statuete ce reprezenta un elefant. Fața bărbatului se înroși, în timp ce acesta încerca, în zadar, să se elibereze de brațul care-i strivea traheea. Se prăbușiră, împreună, pe podea. Bărbatul dădu drumul pistolului și încercă, înnebunit, să-l lovească pe Vincent.
Nu se opri nici când Vali, care între timp își recăpătase sângele rece, îl amenință cu pistolul. Nici când curierul, palid și cu șapca strâmbă, țâșni pe lângă ei strigând după ajutor. Încă se mai zbătea când apărură ofițerii de pază și începu să urle când aceștia îl desprinseră din brațele lui Vincent. Se liniști abia după ce un medic, venit împreună cu poliția, îi administră un calmant.

Vali se văzu silită să dea explicații pazei. Apoi poliției. Curierul îi susținu declarațiile. Și abia când polițiștii lăsară martorii și începură să cerceteze spațiul anticariatului observă că Vincent dispăruse.

*

Asasinul lui Vlăsceanu a fost găsit, dar povestea continuă. Noutăți despre Vali și Vincent în curând, pe http://bibliotecababel.wordpress.com

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Alas said:

    Ma speriasem inca de la ep.IX, ca n-ar fi avut cum sa se termine decat nefiresc, asa cum curgea firul si ritmul actiunii. E foarte fain, nu stiu altora dar mie imi foarte place. Tot martea?

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.