Vine întunericul

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 24 ( mai, 2012 )
Autor:

Vine Întunericul. Cenuşiul cerului pare să cadă peste mine, lumea vrea să mă înghită.

Ar fi o soartă mai liniştită, însă, din păcate, mi-am vândut demult liniştea celor ce mănâncă suflete.

Fiii şi fiicele nopţii acum ies la suprafaţă. Cu chipuri transfigurate de durerile prin care au trecut înainte de a deveni creaturile de acum, având degete subţiri şi ascuţite, pleacă în căutarea prăzii pentru stăpânii lor. Îşi ţin colţii la vedere și respiră greoi, adulmecând aerul. Caută oameni, dar oameni nu mai sunt de mult aici…

Oamenii nu mai sunt, de fapt, nicăieri. Cei care au refuzat schimbarea au plătit cu viaţa sau au devenit creaturi ale nopţii, sclavi ai Întunericului, urletele lor umplând tăcerea nopţii.

Plouă cu rugina. Picături roşiatice se lovesc de cimentul prăfuit şi un miros acid umple aerul. Îmi trag gulerul peste faţă şi caut un loc de refugiu. La colţul unei străzi dărăpănate ridic capacul de canal şi mă strecor înăuntru.

Simt o lovitură puternică în ceafă. Răsucesc pumnalul şi las o umbră să cadă, grea, lângă mine. Creatura acum se rostogoleşte chircită, scuipând sânge.

― Ştii că nu eşti binevenită printre noi.

― Dacă voiam să vă spintec, o făceam demult.

Cei de sub pământ sunt cei care încă mai au suflet. Nu mai sunt oameni, mulţi seamănă deja a cârtiţe şi se comportă ca atare. Trăiesc în canale, în colţuri murdare şi întunecate. Dar mirosul de putred este ceea ce încă îi ţine în viaţă. E singurul lucru care îi fereşte de Creaturile Întunericului.

Se tem de mine, ştiu că nu mai am suflet. Se vede mult prea clar golul din ochii mei, prin pupilele mari, care sticlesc în nuanţe albăstrui. Însă mai ştiu şi că nu sunt a Întunericului, că sunt cea care le distruge vânătorii.

Mă aşez pe o piatră şi cer apa de ploaie – din ploaia de pe vremuri, nu cea de acum. Primesc un borcan din metal argintat, pe jumătate gol. Gustul uşor sălciu şi amărui îmi mai potoleşte arşiţa din gât, mă ajută să păcălesc puţin aroma pregnantă de fiere.

*

Nu e mult de când a început totul…

Şi totul a început cu un suicid idiot. Pe atunci, totul încă părea normal şi Răul încă părea să se ascundă de lumina zilei.

 Un tânăr, ameţit de aburii alcoolului şi îndurerat de infidelitatea iubitei sale de moravuri îndoielnice, s-a hotărât că viaţa nu mai merita trăită. Nu a avut nevoie de un plan elaborat, tot ce a trebuit să facă a fost să aştepte ultimul metrou de noapte şi să se arunce în faţa lui atunci când a văzut că luminile se apropie. Duduia, la fel de instabilă, s-a gândit să îi urmeze exemplul, la scurt timp amantul pășind pe același drum. Respectul acelei generaţii pentru viaţă fusese redus la nivelul întrebărilor din Oracolele de şcoala generală „Cât de mult mă placi?”. Bineînţeles, supramediatizarea incidentelor nu a reuşit decât să imprime şi să marcheze alţi „tineri sensibili” (a se înţelege “labili”) care, la prima adiere de vânt, coborau la metrou şi nu se mai întorceau. Şi de acolo, nu a fost nevoie de mult.

Damnaţii, ascunşi printre umbre, se bucurau de sufletele pierdute prin tunelele reci. Ştiau că fiecare victimă le creştea puterea, însemna un membru în plus în armata pe care voiau să o strângă: un stadiu incipient al creaturilor Întunericului. Deşi necromanţia era pe atunci doar un mit, ei au reuşit să o cultive, să o stăpânească, iar acum aveau toate şansele să o folosească în avantajul lor. Ajutaţi de mass-media care spăla creierii victimelor în mod insesizabil, au reuşit să ajungă unde şi-au dorit. Aveau acum sclavii, fără suflet şi minte, fără simţuri şi conştiinţă, pe care îi puteau controla.

Şi unde eram eu în toată această poveste, de fapt?

Eu poate că mi-am plătit greşeală cu mai mult decât trebuia. Mi-au luat sufletul, dar mi-au lăsat conştiinţa. Îndurerată de pierderea „Îngerului meu” (întrucât aşa îi spuneam, naiva de mine), am coborât la metrou, însă cu alte intenţii decât o făceau restul. Staţia nu mai funcţiona de mult, dar creativitatea celor care doreau să renunţe la „greutatea vieţii” nu avea limite. Şi nici prostia lor, de altfel.

Mirosul puternic mă lovise încă de la intrare, iar imaginile îngrozitoare îmi vor rămâne întotdeauna tipărite pe retină. Dar îndârjirea mea era mult peste asta. Cu inima în gât şi plumb în stomac am umblat două zile prin tunelele întunecate, căutându-i pe cei care dădeau “noua cale”, dorind să cer un schimb: viaţa mea pentru a lui. Mestecam întruna iarba de lămâie şi inhalam aburi din uleiuri eterice de lavandă, întrucât se spunea că oamenii şi-au pierdut minţile doar respirând acel aer. Repetam în minte cântece şi strofe din poezii, ca să nu mă pierd în şoaptele celor rătăciți.

I-am găsit pe Damnaţi, îmbrăcaţi în robe negre, având chipurile acoperite şi dinţi mici şi ascuţiţi. Ochii le sticleau în nuanţe verzui şi vocile lor răguşite au răsunat într-un râs în cor la auzul cererii mele. Parcă ajunsesem în Iad şi Diavolii se amuzau de greşelile mele. Am reuşit să îi conving să-mi aducă trupul lui neînsufleţit: ochii vineţii şi figura tăiată, pletele odată negre (acum cenuşii) acoperindu-l, ascunzând ororile. Dar eu îl iubeam în acel moment mai mult decât o făcusem înainte. Părea cufundat într-o linişte dureroasă, iar eu îmi muşcam buzele încercând să nu urlu de durere.

Le-am spus ce doresc. Au râs din nou, menţionând că sunt mai proastă ca el. Aveau dreptate.

Ritualul a fost lung, dement şi dureros. Nu mai vreau să îmi amintesc tot ce am simţit. Ştiu doar că, atunci când au terminat, i-am cuprins, îngenunchiată, capul cu mâinile, aşteptând să deschidă ochii. Îi dezmierdam părul umed şi murdar şi îi şopteam numele. Când cele două licăriri albastre s-au întors spre mine, sleită de puteri, nu am mai reuşit decât să mă prăbuşesc lângă el. L-au ridicat şi l-au luat de lângă mine. Am suspinat adânc la gândul că nu-l voi mai vedea pe veci, dar mă liniştea faptul că mai avea o şansă la viaţă. Nu aş fi putut să anticipez urmările.

Ridicat de către Damnaţi, i s-a spus motivul pentru care mai respiră. Am simţit cum tot răul a dispărut în clipa în care ochii lui i-a întâlnit pe ai mei. Dar apoi s-a uitat în altă parte, iar în privire nu îi sclipea nici iubirea, nici dorul şi nici mila. Întrebat dacă ar fi făcut la fel în locul meu, a răspuns scârbit că nu. „Dar nici nu mai am niciun respect pentru viaţă, deci ceea ce îmi oferă ea este inutil.” Damnaţii s-au arătat interesaţi de perspectiva lui şi l-au făcut unul de-al lor. În loc să mă omoare, mi-au luat sufletul dar mi-au lăsat conştiinţa şi amintirile. Să nu am niciodată loc nici printre cei vii, nici printre cei morţi. Să fiu bântuită veşnic de ceea ce am făcut.

Luni întregi m-am târât prin tunelele întunecate. Pietrele îmi zgâriau pielea, fierul ruginit al şinelor îmi tranșa carnea, intrând uneori până la os. Nu puteam trăi, dar nici nu puteam muri. Singura moarte pe care o puteam avea era în somn şi pricinuită de altul. Iar eu somn nu mai aveam. Durerea o simţeam, dar nu mă putea ucide. Şi nu o putea depăşi pe cea a trădării şi a ghearelor ei strângându-mi inima. Sau, mă rog, fâşiile rămase din ea…

Mă obişnuisem cu gustul de fiere şi sânge, cu mirosul de umed şi rugină. Nu mai ştiam cum arată lumina, sau cum e să nu te doară fiecare centimetru din corp. Ochii mă usturau şi gâtul mă ardea, dar devenisem imună la şoaptele şi mirosul Morţii.

În timpul în care eu am rătăcit în întuneric Damnaţii îşi strângeau armata. Cei care au reuşit să scape de valul de suicide s-au ascuns în canale, urmând să devină oamenii-cârtiță de azi. Într-un fel sau altul, toţi ajungeau, până la urmă, sub pământ.

Am văzut lumina la un moment dat. Bătând prin tunel, m-a determinat să mă ridic şi să încerc să ajung la ea. Mergeam de parcă nu eram pe picioarele mele. Sau de parcă nu mergeam pe pământ, ci mai degrabă în aer. Ameţisem şi auzeam un ţiuit în urechi. Cu ochii întredeschişi, alergam spre sursă. Până când m-a lovit.

În mod ironic, farul unui metrou abandonat era încă aprins. L-am lovit cu putere, spărgând geamul protector. Mâna îmi sângera, însă nu cât să mă oprească. Am spart geamul unui vagon şi am intrat. Am hotărât să rămân acolo, măcar până reuşeam să îmi dau seama ce se întâmplă cu mine. Răni şi vânătăi îmi acopereau mâinile şi picioarele, iar părul îmi era plin de sânge închegat. Uitându-mă în reflexia din unul dintre geamuri, observam cum o cicatrice îmi brăzda sprânceana dreaptă. Şi apoi am suspinat văzând pupilele imense şi goale cum se uită înapoi la mine. Până atunci credeam că numai Damnaţii pot trăi fără suflet. Dar pentru mine au făcut o excepţie.

Un strigăt înfundat, ca un muget, îmi întrerupse gândurile. O pereche de ochi negri se apropiară de geamul spart şi un gâfâit grav însoţea creatura, cu degete lungi şi putrezite, în timp ce încerca să urce în vagon.

Am înghiţit în gol. Creatura a sărit spre mine, aducându-şi trupul greu şi descompus asupra mea. Neavând nici minte, o fi crezut că sunt om şi că mă poate duce înapoi stăpânilor săi. Nu avea idee că eu de acolo veneam. Apucându-mi gâtul cu degetele subţiri, vedeam cum îşi pregătea mâna liberă, ţinând ghearele împreunate, ca o suliţă, în dreptul inimii mele. Într-o fracţiune de secundă mi-am încolăcit picioarele în jurul taliei lui, strângând cu toată puterea şi întorcându-l sub mine. Fără să apuce să reacţioneze, i-am smuls braţul, înfigându-l în gâtul uscăţiv. Lăsă să îi scape un hâşâit adânc şi prelung, iar apoi liniştea umplu aerul. Cadavrul avea asupra sa un cuţit, probabil de pe vremea în care era încă om.

Din oasele mari mi-am făcut ţepuşe şi un set de gheare pe care mi le lipisem de degetele mâinii drepte. În plus, am reuşit cumva să demontez o bară de oţel din vagon, păstrând-o pentru apărare. Intrasem în vagon pradă şi ieşisem vânător.

Până la staţie nu a fost mult de mers. De fapt, chiar nu am simţit în mod deosebit osteneala drumului de data aceasta. Ajunsă în dreptul peronului, am mai întâlnit câteva creaturi care se alăturaseră mormanului de oase lăsat în vagon, respectiv ţepuşelor pe care am început să le colecţionez. De aici încolo, creaturile întâlnite nu mai erau decât numere.

Ajunsă la suprafaţă, nu am mai găsit nimic. Ruinele şi tăcerea domneau în timpul zilei, iar în timpul nopţii Copiii Întunericului (întrucât aşa aflasem că se numeau creaturile) căutau rămăşiţe de viaţă. Oamenii-cârtiţă se temeau de mine, întrucât nu aveam suflet, însă, în acelaşi timp, mă respectau ca unic vânător al inamicului lor.

Nu mi-a trebuit mult timp să scot ghearele suferinţei din mine şi să îmi fac din ele propria armă. Neavând ce pierde, am vrut să îmi găsesc alinarea. Şi ce alt mod mai bun de a stopa răul, decât prin a-l tăia de la rădăcină?

Întoarcerea a fost uşoară. Oricum, în faţa ochilor nu mai vedeam decât capul lui înfipt într-o suliţă. Ajungerea în acel punct era, pentru mine, doar o chestiune de timp. Îmi uşurase oricum mult munca de a-l găsi, întrucât nu era genul subtil, calea spre încăperile lui fiind acoperită de “trofee” aduse de sclavii săi.

Aerul era rece şi stătut. Dar nu duhnea. Lumânări mari împrăştiau o lumină gălbuie. Pereţii de piatră erau stropiţi cu sânge, peisajul sinistru fiind completat de trupuri albe şi fragile, întinse de o parte şi de alta a covorului. Şi mai subtil, gândeam eu.

L-am găsit stând la o masă, foarte concentrat la ceva ce scria. La dreapta lui, o figură ca şi cele întinse pe jos, doar că aceasta încă respira.

*

Totul părea difuz, învăluit de o mantie de ceaţă şi respiram parcă din răsuflarea Morţii. Nu puteam distinge contururi, şi zgomote se auzeau, pierdute, în întuneric. Mă simţeam ca într-un labirint şi timpul uita să mai treacă. Ameţeala curând pusese stăpânire peste simţurile mele şi m-am trezit, parcă, în altă încăpere.

La capătul holului, luminat de făclii mari, zăream o figură cunoscută, cu ochi sticloşi. Apropiindu-mă, îmi vedeam propria statuie de ceară. Îmi semăna leit, cu excepţia unor semne brăzdate în jurul ochilor. Avea ochii mari, umezi, de un albastru pătrunzător. Pupila era dilatată şi nemişcată. În lumina făcliilor, buzele vineţii păreau să tremure uşor, însă nu-mi puteam da seama sigur dacă aşa era.

Din ochii nemişcaţi se înfiripaseră două lacrimi cristaline, care mângâiau uşor genele lungi şi negre. Păream să îmi văd reflexia în ochii şi lacrimile ei. Ele alunecaseră pe obraji, întâlnindu-se pe bărbie, conturând, în drumul lor, o inimă. Gura lăsase să scape un suspin.

O cuprinsesem cu braţele şi îmi apropiasem buzele de ea. Îi simțeam respiraţia, apoi mişcările, în timp ce îşi încolăcea braţele în jurul meu, adulmecându-mi parcă pielea, cu buzele ei vineţii. Mă simţeam ca lipită de o oglindă de gheaţă şi un miros pregnant de sulf mă ameţea din ce în ce mai tare. Tremuram. Tremuram amândouă, cred. Când braţele de ceară mi-au atins şira spinării, am simţit tăietura ghearelor ce au fost eliberate din degetele albe. Strânsoarea m-a sufocat, până ce ameţeala m-a răpus, apoi am simţit marmura rece mângâindu-mi obrazul drept. Undeva, în depărtare, se auzeau parcă clopote. Şi vedeam o lumină…

*

― Bună seara, draga mea.

― Nenorocitule…

― Prefer Damnat, dar merge oricum. Ţi-ai reîntâlnit sufletul, văd. Şi l-ai trimis înapoi, într-un final. Începuse să bântuie pe aici, îmi speria fetele…

În furia-mi turbată, m-am trezit cu trupul meu deasupra lui, ţintuindu-l la pământ. Fata zăcea, fără suflare, ceva mai departe de noi. Îmi întorc privirea spre el. Pletele cenuşii îi acopereau parţial chipul. Şi totuşi, încă arăta ca un înger: ca Îngerul Morţii.

În fundal distingeam o voce stinsă. Nu puteam să identific o direcţie, era ca şi cum aş fi gândit-o: „Tu, demon dulce cu ochi de azur, ai uitat că împărţim acelaşi venin şi, lăsându-ţi mantia deoparte, m-ai împins în a te prinde în mreje. Însă mare mi-a fost greşeala că, plecându-mi capul spre chipul tău palid, să îmi las garda jos, odată cu frâurile grele de mătase.
Îmi împarţi blestemul, dar te gonesc în a-ţi căuta alt sălaş, întrucât spinii tăi m-au otrăvit destul. Caută veşnic şi nu găsi niciodată. Învinge şi fii învins, fără niciun scop. Te invit însă a te grăbi, curând ceasurile vor fi trecut şi foamea va veni iarăşi”. Mă cuprinsese o greaţă teribilă şi o ameţeală hipnotică.

El mă privi, zâmbind melancolic, mai frumos ca niciodată.

― Eu încă te iubesc, mi-a spus, mângâindu-mi chipul.

L-am privit în ochi şi, pentru câteva clipe, am simţit cum stropi umezi mi se cristalizau în ochi. M-am aplecat să îi ating buzele reci, înghiţindu-i ultima respiraţie în timp ce îi răsuceam pumnalul în inimă.

― Să arzi în Iad, am şuierat printre dinţi.

Trebuia să fi fost dimineaţa. Însă lumina avea să îmi rămână, de atunci, veşnic ascunsă privirii. Şi nici liniştea nu a mai găsit drumul spre mine. Şi somnul? Somnul…

*

― Ce ai făcut?! Ai înnebunit? Acum, că ai ucis-o, cine ne va mai apăra de Întuneric?

― Nimeni nu ne poate apăra pentru totdeauna. Şi nu am ucis-o, i-am redat ceea ce nici răzbunarea nu a reuşit: liniştea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

13 comentarii »

  • Cat said:

    Mai frate. Dupa ce ca vine iarna, acuma mai vine si intunericul. Ce naiba pazesc aia din Rondul de Noapte?…
    Serios acuma, tare subiectul, si super atmosfera, si ma bucur ca nemernicul o sa arda in iad! 😀

  • Sagy, said:

    Finalul este… temelie!
    Evoluţia ta mă bucură. Mult succes încontinuare

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Cata, multumesc 😀 Si eu consider ca si-a meritat soarta.

    Sagy, multumesc din suflet! Ma bucur ca ti-a placut! 🙂

  • Alin Dărângă said:

    Mi-a plăcut mult. Felicitări!

  • Paul said:

    Ne place, place, place! Felicitarile mele sincere!!!

  • Black cat said:

    Congratulations, my dear! M-a captivat inca din primele randuri. Le astept cu nerabdare si pe urmatoarele!

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Va multumesc mult, domnule Daranga, pentru aprecieri si mentiunea in blogul dumneavoastra, ma bucur mult ca v-a placut.

    Paul, iti multumesc! Felicitari si tie!

    Black cat, thank you, my dear! Vom vedea ce ne va rezerva viitorul, pentru mai departe 🙂

  • Alin Dărângă said:

    Cu cea mai mare plăcere, mulțumesc și eu 🙂 În ceea ce privește treaba cu domnul,e prima oară când îmi spune cineva așa 🙂 Dar Alin e mai simplu pentru amândoi, zic eu 🙂 Mult succes în continuare!

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Am notat 🙂 Multumesc mult, la fel!

  • Alin Dărângă said:

    De asta m-ai întrebat ce înțeleg prin liniște? 🙂 Am recitit povestirea, mi-a plăcut mai mult decât prima dată când am citit-o 🙂 Da, liniștea asta a sufletului e cel mai prețios lucru.

  • Ioana-Catalina Dorojan (author) said:

    Nu neaparat de aceasta, dar ma bucur mult ca ti-a placut, in contextul dat 🙂

  • mai buni şi activi 3 « Scriptorium said:

    […] Ioana Cătălina Dorojan, cu prozele Îmbrăţişări din adânc, Vine întunericul, Susurul tăcerii şi Lady A., primele trei publicate în Suspans, cea din urmă în Revista de […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.