Vis cu furnici

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 16 ( septembrie, 2011 )
Autor:

Ultima silabă a căzut la trezire de cealaltă parte a visului. Broboane de transpiraţie îi curgeau pe obraji şi se adunau pe mărul lui Adam, îmbătrânit şi el. A închis ochii la loc şi a rămas aşa până când pleoapele fierbinţi s-au eliberat din somn. Mereu la fel. Nu era noapte în care să nu se piardă în gangul întunecat. Îl striga, mereu aceleaşi cuvinte, cu vocea ei şoptită, el asculta, dar niciodată nu îndrăznea să facă un pas în întuneric.

I-a luat mult timp să se ridice din pat. Între tânărul din vis şi bătrânul care visa se întindea un pod lung din oase roase, vechi de zeci de ani. S-a strecurat cocoşat printre munţii de gunoaie care îi înconjurau patul, turnuri şi poduri, un peisaj imaginat de-a lungul zecilor de ani de solitudine. Numai geamurile rămâneau neacoperite, ca să ştie când se termină ziua şi când începe visul, mereu acelaşi vis. O potecă ce ducea de la pat la uşa din hol brăzda grămezile de gunoi. În celelalte camere, aceeaşi panoramă: lemne, fiare, pungi, bucăţi de plastic, mici, mari, dulapuri, găleţi, saltele, plase, saci cu haine, televizoare, radiouri, carcase de frigidere şi maşini de spalat, oglinzi, munţi de cărţi îngălbenite, turnuri de ziare şi reviste vechi şi roase, sticle, bideoane de plastic, cartoane, cutii, bucăţi de garduri, rame de tablouri, geamuri, cârpe, cauciucuri, cărămizi, bolţari, ţevi, lustre, tablouri, poze şi o sumedenie de alte obiecte, adunate în ultimii ani de la groapa de gunoi şi din containărele din cartier.

Când vremea ţinea cu el, pleca de dimineaţă cu o roabă şi nu se oprea decât în vârful muntelui de gunoi de la marginea oraşului. Stătea acolo toată ziua şi se întorcea seara târziu, ca să nu-l vadă vecinii, cu roaba plină de gunoaie. Se ferea de vecini. Nu de puţine ori au chemat poliţia şi l-au ameninţat că îl dau afară din bloc, dacă nu-şi face curat în casă. Încerca să-i evite pe cât de mult putea şi avea grijă să nu adune gunoi organic, ca să nu împută blocul. Copiii aruncau cu pietre după el şi-l strigau „gunoierul”. Într-o dimineaţă şi-a găsit roaba la căteva blocuri depărtare de casă şi de atunci o urca mereu cu spinarea ruptă până în apartament. Zilnic cobora roaba, o umplea cu gunoi, din care o parte o ducea la reciclat, ca să aibă de o pâine a doua zi, şi o parte o urca în casă să o adauge construcţiei de gunoi.

Tot vecinii au chemat şi televiziunea. Nu s-a ascuns de camerele de filmat, ci şi-a arborat pieptul scobit de bătrâneţe şi a explicat cu mândrie motivul pentru care aduna gunoaie:

Îmi construiesc un dispozitiv.

Ce fel de dispozitiv?

De transport.

De ce?

Ca să dispar.

Se zvoneau multe despre bătrânul pe care copiii îl numeau la început boschetar şi gunoier, apoi, după ce a spus ce a spus pe canalul de ştiri, l-au botezat „Nebunul”, ba unii dintre ei îi spuneau şi „Mortul”, pentru că umbla pe străzi între apusul şi răsăritul soarelui. Da, multe se mai zvoneau. Că de ce trăieşte singur? Păi cum de ce? Şi-a omorât nevasta de tânără, demult, maică, nu erai pe aici pe-atunci, ziceau unele. Ba nu, l-a părăsit muierea, ziceau altele. De ce? Că-i nebun, tu nu vezi? A făcut şi puşcărie. Da, da, aşa e, ziceau alte voci, ataşate de trupuri ce alungau muşte prin aer, trupuri adunate în jurul becului de la scară. A făcut puşcărie, îţi zic eu. A stat mult. Şi tot aici s-a întors după. Păi şi de ce? Naiba ştie. Îţi zic eu de ce. De ce? Că şi-a omorât nevasta. Azi era cu ea la braţ pe bulevard, mâine nu mai era. Unde s-a dus? A omorât-o, îţi zic eu. Şi n-au găsit-o? Păi dacă-i moartă! Păi moartă, zic, nu i-au găsit cadavrul. Nu, maică, a avut el grijă. Ptiu, drăcie!

În unele nopţi se auzeau zgomote venind din apartamentul lui, dar nu orice fel de zgomote, ci voci. Vecinii puteau jura: nu o dată au auzit întregi conversaţii purtate în camerele bătrânului, înăbuşite de grosimea pereţilor, astfel încât nimeni nu putea spune precis despre ce vorbea. Unii ziceau că ar vorbi singur, ba alţii jurau că se aud mai multe voci. Un al treilea grup, mai împăciuitor, credea că bătrânul vorbeşte singur, dar pe mai multe voci. Şi dacă ar fi fost vorba numai despre vocile din casă, ar fi fost bine, dar nu, mai erau şi lumini, lumini intermitente, uneori atât de puternice, încât se oglindeau în blocul vecin, unde, pentru o clipă, toate geamurile se aprindeau la unison. Câţiva insomniaci scoteau apoi capul pe geam, dar prea târziu, vocile dispăruseră, lumina se stinsese, noaptea se reaşezase în stradă. Da, multe se mai zvoneau în jurul bătrânului.

Acum era aproape gata. Din hol privea către singura cameră care nu era complet înghiţită de gunoaie. Prin spărtura mică, cât să încapă un om, se vedea patul nefăcut. A luat roaba în spate şi a coborât scările. Vine nebunu’. Merge la gunoaie, bă, hai încoa’ să-l vezi. Ăsta-i? Da, mă gunoierul. Ţi-am zis eu. Uite mortu’, mă! Să-l vezi diseară cum vine. Stăm atât? Nu mă lasă ai mei atât. Hai după el. Lasă-l, că-i dus. De ce? E rău? Nu, vai, e blând. Nu zice nimic. Şi-atunci? Hai. Dă o piatră. Nu, lasă. Dă tu o piatră, mă, că ăsta-i fricos. Nu-s fricos, taci din gură, ia de aici.

Piatra a căzut în roabă. Zgomot. Ecou. Chicoteală. Copiii râdeau şi fugeau, se ascundeau prin scări de bloc.

Nebunu’. Gunoieru’.

În geam, bătrânii şuşoteau:

Bietul de el. Îl mănâncă viermii în casa aia. Singur de atâta vreme. Dar cum… ? Nu se ştie. Însurat? A fost. A murit? Demult, înainte să se mute majoritatea de aici. Cum? Nu se ştie. Cică a dispărut. Dă-l încolo de împuţit, de-asta avem noi nevoie în bloc. Ce-ai, mă, te-ai dilit? Doamne iartă-mă, că n-o mai avea mult. Ui’ la el, sărmanu’. Nu te mai holba atât, vezi că ai ciorba pe foc.

Nebunu’. Gunoieru’.

Încă o piatră a căzut în roabă. Bătrânul s-a oprit, a scos pietrele şi le-a lăsat să cadă pe trotuar. Nu le-a aruncat înapoi. A trecut calea ferată şi a dispărut în spatele unor tufişuri înalte.

Hai, închide geamul ăla, că-i curent.

Hai să fugărim mâţe.

Hai.

Hai.

Copiii nu mai rădeau, bătrânii nu mai şuşoteau. Un copil stătea îngenunghiat în spatele blocului şi urmărea tăcut o furnică care căra o altă furnică în spate. A privit-o până când a împins corpul minuscul printr-o gaură în pământ. Se făcuse târziu.

Treci în casă, s-a înserat. Mai stau un pic. Nu, acum.

Copilul s-a ridicat, şi-a scuturat genunchii de pământ şi a plecat, bănuind secrete de sub pământ. La noapte va fi visat furnici.

*

Era lună plină. Roaba scârţâia pe stradă. Bătrânii se răsuceau în paturi. Copiii visau furnici.

A urcat roaba până în casă, a încuiat uşa şi a început să aşeze noile obiecte în spaţiile rămase libere. O trotinetă stricată, o chiuvetă spartă, cinci găleţi, un sertar, un uscător de rufe, un sac de haine, un filtru de cafea şi două pungi pline cu nimicuri. Le-a înşirat pe poteca ce ducea de la uşă la pat. S-a strecurat în peştera din gunoaie şi a acoperit intrarea cu o bucată mare de tablă. S-a întins pe pat, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a aşteptat.

A doua zi, copiii aşteptau cu pietre în mână, bătrânii şuşoteau în geamuri. Scârţâitul roabei nu s-a mai auzit. Noaptea, oamenii aşteptau roaba să le cânte de culcare.

A treia zi, copiii aşteptau cu pietre în mână, bătrânii şuşoteau în geamuri. Scârţâitul roabei nu s-a mai auzit. Noaptea, oamenii aşteptau roaba să le cânte de culcare. Era a doua noapte de nesomn.

A patra zi, copiii aşteptau cu pietre în mână, bătrânii şuşoteau în geamuri. Scârţâitul roabei nu s-a mai auzit. Noaptea, oamenii aşteptau roaba să le cânte de culcare. Era a treia noapte de nesomn.

Nedormiţi de trei nopţi, derutaţi şi şifonaţi, vecinii au chemat poliţia. De dimineaţă, toată strada s-a adunat la scara blocului şi ajuta la scoaterea gunoiul din casă. Vorbeau tare, să se audă:

O fi murit, săracul. Lasă, era şi vremea, atâta timp singur… Eh, ia lăsaţi-mă, prea mult jeg, ce… Împuţit. Tăceţi, mă. Da, măcar să-l scoatem repede, să nu împută blocul. Da, o să înceapă să pută… Şşt! Da. N-are cine să-l îngroape. N-are pe nimeni? Nu. Şi cum trăia? Eh, mânca pe ici, pe colo, mai primea un ban, una-alta.

Gunoaiele treceau din mână în mână, de la uşă până la camion.

Uite, asta încă-i bună. Las-o, bă, eşti nebun, e gunoi.

Luna era deja pe cer, când poliţistul a ridicat tabla de pe gura peşterii. În jurul patului încă acoperit de gunoaie, pereţii îşi arătau goliciunea după mulţi ani. În jurul poliţistului, vecinii aşteptau curioşi să vadă mortul. Poliţistul a băgat capul înauntru, după care s-a tras repede înapoi. E mort? E mort? întrebau toţi într-un glas. Poliţistul a privit în gol câteva clipe, apoi a spus: Ajutaţi-mă să-l scot.

Îndată ce au aşezat mumia pe parchet, s-a lăsat liniştea peste tot apartamentul. Priveau cu toţii îngroziţi la coconul din faţa lor, o crustă lipicioasă care urmărea conturul unui corp. Daţi-vă la o parte, a zis unul dintre poliţişti, şi a scos un briceag. S-a aplecat peste mumie şi a tăiat crusta încet, cu grijă să nu-şi arate greaţa care îi invadase stomacul. Apoi s-a ridicat în picioare şi a rămas ţintuind cu privirea învelişul lipicios: coconul era gol. Oamenii tăceau, iar prin geamul deschis intra răcoarea nopţii. În tot apartamentul mirosea a vânt, a ploaie şi a noapte.

*

Sunt tineri. Sunt împreună. Se întorc acasă pe o stradă întunecată. Mâna ei se odihneşte în pumnul lui. S-a lăsat noaptea şi frigul îi împinge către casă. Înfăşuraţi în fulare şi gânduri, alunecă în vis cu fiecare pas. Vor căldură, vor pat, vor somn. Se vor. Nu-şi spun nimic, calcă regulat pe trotuarul gol. Încă două străzi şi sunt acasă. Vor încuia uşa, se vor dezbrăca, se vor întinde pe pat, se vor iubi şi vor adormi. Se vor. Stâlpii de lumină sunt rari, doar unii pâlpâie mecanic. Încă o stradă şi sunt acasă. În dreptul unui stâlp de lumină defect se deschide un gang din care se revarsă în stradă câteva limbi de lumină. Scântei. Un bâzâit electric. Apoi, linişte. Tinerii se opresc în mijlocul străzii.

Ce a fost asta?

Nu ştiu… Hai să mergem.

Stai, trebuie să vedem ce e.

Venim mâine, pe lumină. Hai acum, mi-e frig.

Au ajuns în dreptul gangului. Întuneric.

Hai, că nu e nimic. Poate ni s-a părut, zice el.

Nu, nu, ai văzut şi tu, e ceva acolo.

Ea îşi desprinde mâna din pumnul lui.

Ce vrei să faci? o întreabă.

Sunt sigură că e ceva aici.

Dar nu se vede nimic, nu are rost, zice el.

Ceva ca un plâns.

Ţi s-a părut. E vântul, vâjâie printre blocuri.

Nu, nu e vântul. Stai o clipă, trebuie să vedem ce e.

De ce trebuie?

Poate are nevoie de ajutor.

Cine?

Nu ştiu.

Ea începe să păşească înspre gang.

Auzi? întreabă.

Nu aud nimic.

Nu?

Nu, ţi se pare. Hai să mergem, te rog, e deja foarte târziu.

Ea face al doilea pas şi se opreşte.

Ce întuneric e, zice.

Vino înapoi.

Al treilea pas. Bezna gangului o înghite.

Ieşi de acolo, zice el. Hai să mergem.

Tace. Ascultă. Îi e frică să intre după ea. E aceeaşi frică, frica nopţilor din copilărie, cuibărită în oase şi acum, la maturitate.

Nu auzi? Vino odată!

Linişte.

Începi să mă enervezi. A fost o seară atât de frumoasă, de ce vrei să o strici?

Nu primeşte niciun răspuns. Vântul mătură blocurile.

Hai, te rog, să mergem.

Închide ochii şi oftează. În ciuda fricii, intră în gang după ea. Face trei paşi şi îi caută mâna cu braţul întins orbeşte în întuneric.

Unde eşti? Poate te împiedici pe aici şi te loveşti.

Linişte.

Lasă glumele, ieşi odată!

Dar ea nu răspunde. Mai face câţiva paşi, se loveşte de ceva metalic, un container probabil. Ecoul loviturii se izbeşte pe întuneric de zidurile gangului.

Unde eşti? Termină cu prostiile!

Se învârte în cercuri cu braţele întinse, parcă e legat la ochi. O strigă pe nume. O dată, de două ori, de multe ori. Se învârte, se întoarce, se apleacă, sare, se loveşte, înjură, strigă, se sperie, plânge. Timpul trece şi el se adânceşte tot mai mult în gang. A lăsat în urmă strada, blocurile, vântul. Paşii se pierd şi nu mai găsesc drumul înapoi.

Unde eşti? strigă. Unde eşti? Unde eşti?

Aici sunt, se aude vocea ei în întuneric. Gata, aici sunt.

Simte strânsoarea mâinii ei în jurul cefei şi sărutul ei pe buzele lui plânse.

Gata, aici sunt.

Sărutul ei cu gust de vânt, de ploaie şi de noapte.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

14 comentarii »

  • “Vis cu furnici” în noul număr al revistei Suspans | A.R. Deleanu said:

    […] Am onoarea să public (pentru prima dată) în revista Suspans. Este vorba despre o proză scurtă, “Vis cu furnici”, pe care o puteţi citi aici. […]

  • oliviu craznic said:

    Felicitari! Si succes in continuare!

  • A.R. Deleanu (author) said:

    Mulţumesc, Oliviu!

  • Oana said:

    Cat de tare!Mult succes in continuare,domnu’ Deleanu!

  • furnici « Alb… said:

    […] Pur si simplu prea tare! […]

  • A.R. Deleanu (author) said:

    Mulţumesc mult, Oana! Aprecierea ta mă onorează. Te mai aştept pe blog şi pe noua pagină de FB.

    Gânduri bune,
    A.R. Deleanu

  • Un vânt gotic prin premiile ASR | A.R. Deleanu said:

    […] i-a plăcut “Vis cu furnici”. Nu ştiu cine e, dar mă bucur. Rate this: Like this:LikeBe the first to like this post. This […]

  • Suspans (Numărul 16) « Scriptorium said:

    […] ‘Vis cu furnici‘, textul semnat de A. R. Deleanu este o povestire captivantă şi incitantă. Autorul ia un bătrân mizerabil, care toată viaţa sa nu a făcut altceva decât să adune gunoaie şi să îndure vorbele celor din jur, şi-l transformă într-un personaj veridic şi totodată misterios. Povestea ţesută în jurul său, deşi simplă la o primă vedere, capătă amploare datorită perspectivelor diferite din care este redată. Un text foarte bun şi imaginativ care mi-a amintit puţin de Gregor, personajul din Metamorfoza lui Kafka. […]

  • Stăteam pe scaun – norocul meu | A.R. Deleanu said:

    […] “‘Vis cu furnici‘, textul semnat de A. R. Deleanu este o povestire captivantă şi incitantă. Autorul ia un bătrân mizerabil, care toată viaţa sa nu a făcut altceva decât să adune gunoaie şi să îndure vorbele celor din jur, şi-l transformă într-un personaj veridic şi totodată misterios. Povestea ţesută în jurul său, deşi simplă la o primă vedere, capătă amploare datorită perspectivelor diferite din care este redată. Un text foarte bun şi imaginativ care mi-a amintit puţin de Gregor, personajul din Metamorfoza lui Kafka. […]

  • Gazeta SF (nr. 11) « Scriptorium said:

    […] spre citire textele: Colonizare (de Cătălin Cofaru), Privind înapoi (de Andrei Zorilă) şi Vis cu furnici (de A.R. Deleanu). Share this:TwitterFacebookEmailLike this:LikeBe the first to like this post. […]

  • de citit « De citit pe NOOK said:

    […] Deleanu – Vis cu furnici (Suspans, […]

  • bogdan said:

    felicitări, mi-a plăcut!

  • A.R. Deleanu (author) said:

    Mulţumesc!

  • Delea… cine? | A. R. Deleanu said:

    […] de subsemnatul. Nici urmă de revista Suspans. Alexandru Ioan Despina mizează pe mine, de fapt pe “Vis cu furnici”, că eu n-am nicio vină. Îi mulţumesc! Sper că ştie că nu-s pe listă. Cât am fost plecat, […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.