Zburătorul şi Contele Muscă

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 27 ( august, 2012 )
Autor:

Avea unsprezece ani când îşi luase lumea în cap, o praştie şi un fluier în desagă şi pornise să dărăcească praful drumurilor. Sângele îi era amar, încărcat de urâte sacrificii, purtând rănile hotărârii de a supravieţui. Cu prea multe odrasle, părinţii nu mai pridideau să hrănească gurile veşnic nesătule. Nici cel mai vârstnic, nici cel mezin, el se pierduse printre lipsuri. Ca un anotimp al cântecelor scurte îşi purta doina şi aleanul din sat în sat. Se aşeza pe câte un bolovan la margine de uliţă şi închizând ochii se jelea cu buzele strânse pe lemnul dulce al fluierului.

Ţăranii se milostiveau de el. Îi dădeau câte ceva de-ale gurii, ba unii mai cu stare îl înavuţeau cu câte un ban. Dacă era vremea semănatului, a treieratului sau a culesului, izbutea să se aciueze printr-o gospodărie să dea o mână de ajutor. La coptul grâului îşi umplea desaga cu pâini rumene şi colaci aurii. Toamna se înfrupta cu struguri de pe viţe, amintindu-şi de câte ori i se strepeziseră dinţii în primăvară rozând la cârcei. Topea mierea boabelor mici de ceasla pe buze şi plescăia încântat. Alteori îşi ducea zilele cu prune, atunci când le culegea pentru făcutul ţuicii. Roşioare, tuleu, grase, vinete, îşi închipuia după aroma fructului cum avea să iasă băutura.

Cât era anul de lung rodea la mere. De când începeau să răsară pe crengi, mici cât nucile, până iarna târziu când începeau să se înmoaie, la fel ca pielea de om îmbătrânită. Ionatane, domneşti, creţeşti… îl ţineau în viaţă.

Spre sfârşitul verii şterpelea porumbi din holde şi îi perpelea în jar până se înnegreau plini de fierbinte dulceaţă. Mânca până la cotor, uneori lăsând urmele dinţilor adânc în carnea ştiuletelui atunci când nu reuşise să-şi astâmpere foamea.

Erau dăţi când ţăranii îl ospătau cu o bucată de mămăligă aurie cu brânză alături şi poate o felie de slănină. Mânca atunci soarele, luna şi pământul la un loc. Îşi punea burta la cale şi pleca mai departe înveselit, blagoslovindu-i pe cei care se înduraseră cu asemenea ospăţ asupra lui. Alteori nu se găsea în gospodărie decât un pumn de seminţe de bostan sau de floarea soarelui. Fluierând a pagubă îşi umplea buzunarele, zicea „bogdaproste”, făcea o cruce şi mergea tot înainte.

Nopţile erau albastre sau negre, scăldate de lună şi nălucirile ei. Adormea prin şoproane, sub câte o căpiţă sau chiar pe goliciunea unei pajişti. Se învelea cu cerul şi lua câte un butuc mai potrivit ca perină.

Iernile era anevoios. Uneori reuşea să se cuibărească prin grajduri, la căldura animalelor care îl primeau ca pe un pui de om pribeag ce era. Dormise cu porcii ori sub căruţe. Se lipea de câte un gard să nu-l mai bată crivăţul atât de tare şi jinduia să aibă blană precum potăile de pripas, tăvăliţi în omătul rece fără vreo apăsare. Însă oamenii erau milostivi şi rare erau dăţile când nu afla un pod în care să se adăpostească.

Şi se urnea din loc, mereu şi mereu, minunându-se şi el uneori cum de ieşise iarăşi din iarnă. Cum de avea toate degetele, cum de nu îi degeraseră nasul şi urechile. Pândea cu nerăbdare zgomotul gheţii ce crapă, al streşinilor ce picură, semn că nici primăvara nu era departe. Saluta întoarcerea stolurilor de păsări ca pe nişte vechi prietene care fâlfâiau a mirare din înalturi că încă îl mai află în viaţă. Ele zburau către cuiburile părăsite cu luni în urmă; el era precum singuraticul cuc, fără căpătâi. Şi anii dispăreau ca şi cum nici n-ar fi fost, înghiţiţi de veşnicia timpului.

Era primăvară târzie când se găsi pe sine în apa cobiliţei ridicate dintr-o fântână. Credea că are să vadă un băieţandru, când colo, oglinda undei îi descoperi coşcogeamitea flăcău. Desluşea urma copilului în noul chip dar şi o adumbrire, o tristeţe a privirii de care nu-şi amintea. Crescuse. De-acum avea de ales: bărbat sau cerşetor. Nu putea fi amândouă. Cu hainele flendurite, murdare de colb, cu buzunarele goale, fără măcar un capăt de aţă care să fie al lui, cu desaga ponosită, înăuntru cu alt fluier – pe cel vechi îl arsese demult, într-o iarnă – se hotărî. Din nimic avea să fie ceva, cineva. Să se schimbe, voit de astă dată. Şi ca pentru orice lucru pe lumea asta, avea mai întâi şi mai întâi nevoie de bani. Încă nu începuseră muncile câmpului, ţăranii încă se oploşeau pe la gurile sobelor, torcând poveşti.

Dacă nu era chip să capete de lucru şi să fure nu ştia, atunci trebuia să vândă ceva. Se gândi mult, se frământă, îşi roase unghiile de ciudă. Aproape plânse. Însă acela era copilul. Bărbatul, în sărăcia sa lucie, scrâşnind din dinţi, se urni, ducând singurul lucru pe care îl avea de vânzare. Pe sine.

*

Ei, acum chiar i se înfundase!…

O sumă de ani lucrurile merseseră ca pe roate, nici lui nu-i venea uneori să creadă cât de lesne îşi câştiga pâinea cea de toate zilele. Şi încă ce pâine! Nu vreun coltuc uscat, mucegăit, uitat pe un fund de sac!, nici pomeneală! Acum erau doar franzele aurii, bine rumenite, scoase proaspăt din cuptor, pe care brutarul i le punea lui deoparte ca unui muşteriu cu ştate vechi. De o bună bucată de vreme uitase cum e să te încerce chingile nemâncării, să-ţi strângă stomacul şi să te scormonească până când trebuie să te sprijini de ziduri ca să rămâi în picioare.

Gălbejeala de pergament uscat, ros de şobolanii foamei îi dispăruse de pe chip. Nasul,cândva subţiat până ajunsese ca o lamă de cuţit îşi recăpătase forma. Strălucirea bolnavă, unsuroasă parcă, a ochilor săi frumoşi, în lipsa luciului dat de foame, se stinsese. Privea la fel ca orice boiernaş, sătul şi mulţumit. Să o fi ţinut tot aşa, în acel huzur ca-n sânul lui Avraam, şi curând privirea i s-ar fi înecat în osânză. Nu-şi mai număra coastele prin carnea puţină a pieptului acoperit cândva de zdrenţe. Purta haine bine croite, cingătoare de piele şi cizme aidoma. În surtucul din piele tăbăcită de oaie, vopsit în roşu şi cusut cu încrengături negre ce-i venea ca turnat, arăta ca un cocon sadea. Fetişcanele suspinau când trecea, iar mamele, încălzite de privirea dulce, de căţeluş oropsit, îşi făceau socoteala că un astfel de ginere nu le-ar strica să-şi aducă sub acoperiş. Însă el n-avea vreme de gândit la însurătoare ori la codanele ce veneau după el ca muştele la fagure.

Totul devenise negoţ. Vindea, număra galbenii zornăitori, apoi îşi cumpăra lucruri fel de fel împopoţonându-se ca un cocoş de munte. Toate astea fiindcă coconetul se dădea în vânt după stofe scumpe şi podoabe – să le poarte ele însele cât şi să le admire pe un trup de bărbat tânăr. Iar Zburătorul, care le cunoştea slăbiciunile, apărea frumos ca un soare, primindu-le cuvintele de laudă ca pe ceva nemaiauzit.

Iar lucrurile merseseră bine o vreme… chiar prea bine. Până când, într-o zi, într-o noapte, un boier dintre cei a căror palmă dreaptă căpătase forma cravaşei pe care o repezea la tot pasul asupra slugilor şi a ţăranilor, îl prinsese în iatacul nevesti-sii… Căci atunci când pisica nu-i acasă… şoarecii joacă pe divanul cu baldachin şi cuverturi de brocart.

Zburătorul fu aruncat în beciurile boiereşti şi ciomăgit temeinic vreme de câteva zile până când pielea lui frumoasă era toată o rană. Acoperit de cruste de sânge închegat zăcea pe pământul umed, oblojindu-şi fierbinţeala durerilor cu răceala sa. În jur mirosea a şobolani, a sudoarea pământului, a excremente şi hoituri. I se înfundase, ştia şi el. Avea aripile frânte, zdrobite oscior cu oscior de nu se mai ţinea niciun fulg de el.

― Un hoţ şi un tâlhar! scuipase boierul înspre el când îl prinseseră în lanţuri.

― Un mişel, un pierde-vară! întărise vătăşelul rotind cravaşa în aer. Ibovnică ai căutat, ibovnică ai găsit, tâlharule! O să te mângâie ştreangul pe după gât, aia-i dragoste din care-ţi trebuie ţie!

― La boieroaice ridici tu privirea?! Las’ că vezi tu pe naiba!

Îl condamnaseră la moarte, însă până atunci, boierul dorea să se încredinţeze că pătimeşte pentru acea nemaipomenită sfruntare. Gras cât o bute, cu un nas mare şi roşu, respirând cu greutate şi năduşind la fiece pas sub multele ocale ale avuţiei sale, pizmuia în ascuns trupul zvelt al flăcăului. Umerii laţi şi braţele vânjoase ale ţăranilor ce se iau la trântă cu glia, burta suptă şi tare, semn al mâncatului cumpătat, învăţat de la nevoie, şoldurile drepte şi picioarele lungi, cu muşchii oţeliţi, toate, motive unul şi unul ca boierul să pălească şi să se înverzească de ciudă. Sub barba lungă, guşa se revărsa peste pieptul umflat de broscoi. Zburătorului i se vedeau frumos reliefate oasele bărbiei. Avea buze pline, cărnoase, după care boieroaica precis se dăduse în vânt – o dezmăţată, avea să o înveţe şi pe ea minte de îndată ce scăpa de păduchiosul cela!

Până când ticluia o moarte mai potrivită pentru mişel decât dulcea funie, îl ţinea la popreală, având grijă să fie hrănit bine: cu biciuşca, harapnicul, gârbaciul şi custura. Şi dăi şi loveşte, cu sete, în pleznete de piele, până când faţa nu i se mai vedea de sânge. Cravaşa vătafului îl izbise peste ochi, fulgerându-l cu o durere orbitoare. Zile întregi dup-aceea nu fusese în stare să deschidă pleoapele, atât de mult i se umflaseră odată ce din ţipătul durerii rămăsese doar ecou.

Atunci veni la el un boier cum nu-i mai fusese dat să întâlnească. Nu era vorbă, îmbuibaţi şi bogat înveştmântaţi erau pretutindeni, numai că acesta avea o zvelteţe în umblet şi o dulceaţă în glas de zici că îşi ţinuse cuvintele într-un fagure până atunci şi încă mai picurau miere. Până şi pielea îi era stranie, ca a unui om de pe alte meleaguri, căci strălucea stins, în ape aurii şi azurii, în timp ce părul lucea albastru întunecat. Ce pomezi diavoleşti or mai fi fost acelea? În timp ce se zgâia neîncrezător la el prin pleoapele tumefiate, străinul îi zâmbea, însă numai cu buzele. Ochii rămăseseră ficşi, extraordinar de negri, aproape fără colţuri albe şi lucioşi ca oglinzile. Era ceva nu tocmai omenesc în acei ochi, dar Zburătorul nu avu timp să se gândească prea mult la asta, pentru că boierul îi vorbi.

― Păcat de tinereţile tale, măi băiete, fiindcă ăştia sunt chitiţi să te spânzure!

La început nici nu pricepu ce i se spusese, atât de uimit era de felul în care sunaseră cuvintele, purtându-şi propriul ecou, ceva ca un zumzet pe care îl cunoştea.

― De ce i-ar păsa unui boier de asta? întrebă.

Străinul râse scurt, un fel de gâlgâit gălăgios alcătuit din mai multe voci mici.

― Află că eu sunt conte şi nu’s de pe meleagurile astea. Care va să zică pricinile lor nu’s şi ale mele. Dar tu îmi placi, şi se întâmplă să am nevoie de un om cu însuşirile tale. Asta dacă şi tu ai pe mai departe trebuinţă de viaţă…

― Adică mă scoateţi de-aici? Cum?!

― Ei,băiete,o ştii şi tu, orice om are un preţ, şi e treaba mea să cunosc cam pentru câţi galbeni mi te va elibera boierul ăsta.

― Pot să-i dau înapoi, am şi eu puşi deoparte…

Contele făcu un gest a lehamite.

― Nu spune prostii! Bani, aur… am! Vreau să intri în slujba mea atâta timp cât o să socotesc eu de cuviinţă. Fără tocmeli. Viaţa ta – dacă alegi să ţi-o păstrezi, va rămâne aceeaşi de până acum, poate chiar mai îndestulată! Însă te vei supune mie. Ei bine, ce alegi?

― N-am mai avut stăpân până acum… şovăi Zburătorul.

― Nici ştreang pe măsura gâtlejului n-ai mai avut. Oricum, eşti liber – contele zâmbi viclean – să alegi. Ai tot timpul din lume… până mâine în zori când te vor ridica ăştia în furci. Eu te las să te gândeşti… se ridică să plece şi veştmintele, deşi nu erau ţesute din mătase, îi foşniră mărunt.

― Primesc! se auzi glasul tânărului atunci când contele se pregătea să ciocăne să fie lăsat să iasă.

Orice era mai bine decât spânzurătoarea. Sau… ?

*

Nici nu mijiseră bine zorii, când Zburătorul fusese aburcat în rădvanul Contelui şi cu un poruncitor plesnet de bici care goni toţi bărzăunii ce dădeau târcoale cailor, roţile uruiră şi începură să mănânce drum.

Încadrată de rama ferestrelor caleştii, spânzurătoarea ce i se pregătise îi petrecu până când perdelele de praf o acoperiră. Tânărul îşi frecă gâtlejul, încredinţându-se că nu visează. Contele îşi ţinea pleoapele închise, arătând că nu e dornic să pălăvrăgească. Pe una dintre mâinile înmănuşate i se aşezase un muscoi mare şi negru care dormita şi el.

Călătoriră toată ziua şi de-abia târziu spre seară, ajunşi la marginea unui oraş ce încă forfotea, traseră la un han pentru drumeţii cu dare de mână.

― Cândva cântai din fluier, nu-i aşa? începu contele atunci când se aşezase, cu nespusă graţie, pe un scaun.

― Da, cândva… îngână Zburătorul privind în pământ; renunţase la acel dar atunci când îşi aflase alte însuşiri.

― Ei bine, acum ai şansa de a-ţi folosi ambele haruri. zise contele citindu-i gândul. Iată – puse pe masă o casetă de lemn încrustată cu fildeş – un fluier cum nu se mai află altul.

Instrumentul era subţire şi graţios, seducător aproape, iar felul în care îl ţinea Contele în echilibru pe degetele sale lungi îl făcea să pară o baghetă de zână. Zburătorul întinse mâna dar nu îndrăzni să-l atingă.

― Ia-l, e al tău!

Simţi o vibraţie uşoară, ca atunci când un fluture ţi se aşează în palmă şi lăsă senzaţia să-i pătrundă prin piele. Fluierul era cioplit din două soiuri de lemn îmbinate meşteşiugit şi avea două rânduri de găuri, câte un şir pe fiecare parte. Sărutând unul dintre capete şi jucându-se cu buricele degetelor pe suprafaţa netedă ca pielea de femeie, Zburătorul încercă o melodie. Sunetele se desprinseră de lemn, luându-şi zborul prin odaie, fiecare o entitate bine şlefuită. Mulţumit de sine, răsuci fluierul şi o luă de la capăt. Însă cântecul răsună diferit, notele sucindu-se după bunul lor plac, preschimbându-se într-o muzică stranie, un cor de multe glasuri mici.

― E un instrument magic, nu-i aşa? vorbi Contele atunci când melodia se sfârşi iar cântăreţul privea buimac ciudăţenia de lemn.

Dădu din cap, jumătate încuviinţare, jumătate teamă.

― Nu ştiu dacă sunt vrednic să-l folosesc…

― Dacă ţi l-am dat înseamnă că eşti! Înţelege, băiete, că eu nu fac nimic la întâmplare; te vei servi de el. E vremea să vorbim despre ceea ce trebuie să faci pentru mine de azi înainte. Vai, nu mă privi aşa înspăimântat, chiar crezi că ceva rău poate să se nască dintr-o doină? În felul tău eşti unic: trupul tău seduce ochiul iar muzica ta vrăjeşte urechea, simţurile omeneşti îngenunchează dinaintea ta… Ţi-am promis că vei păstra felul de a-ţi câştiga traiul, e un drum pe care singur ai apucat-o, numai că de-acum încolo eu sunt cel care va alege pentru tine. Femei,fete, bărbaţi… eu îi voi numi, iar tu te vei duce la ei.

― Bărbaţi?! Zburătorul îşi stăpâni un tremur nervos.

― Haida hai, nu-mi veni cu sclifoseli pentru că ştiu că nu eşti străin de astfel de lucruri. Te vei duce unde îţi voi spune…

„Am să fug, nu sunt sluga nimănui! M-a scăpat de la ştreang dar…am să fug!” goniră gândurile prin mintea tânărului.

― Iar dacă încerci să fugi… Contele îl ţinti cu ochii săi aproape lipsiţi de alb: am să te găsesc oriunde. Zice o vorbă: şi-n gaură de şarpe! ei bine, şi-n groapă de mormânt, voi fi acolo şi te voi face să plăteşti. Suntem lămuriţi, băiete?

Glasul îi era tăios, urât.

Zburătorul dădu din cap iar contele zâmbi mulţumit.

― Atunci iată ce ai de făcut…

Viaţa Zburătorului se schimbă într-un fel pe care nu l-ar fi putut închipui şi pe care doar ursitoarele cele rele i l-ar fi putut ursi. Contele îi dădea libertate şi bani gârlă, cât să nu-i pese dacă vreun negustor îl trăgea pe sfoară sau îşi uita punga în vreun han. Făcea în continuare negoţul cu care se deprinsese în anii din urmă: îşi vindea corpul ducând la rang de artă tandreţurile, săruturile, şoaptele de alcov, atingerile şi câte şi mai câte dintre tainele iubirii carnale. Însă după ce se săvârşea acea minune a trupurilor încleştate, atunci când din plăcerea covârşitoare mai rămâneau doar suspinele extazului ce se risipea lin printre aşternuturi, atunci îşi punea el cea de-a doua mască şi păşea pe scenă.

În picioare în faţa divanului sau ghemuit pe un colţ de pat, dezbrăcat şi alb precum un crin, cu privirea sa veşnic rănită, Zburătorul lua fluierul în mâini şi începea să cânte. Duioasă, sfâşietoare, melodia ce se desprindea din fibrele lemnului se contopea cu aroma iubirii ostenite, înfiora carnea femeii – sau a bărbatului, până când aceştia uitau de ei înşişi, uitau de goliciunea lor, de îmbrăţişările pe care le cumpăraseră şi cădeau într-o stare de prostraţie… o dulce apă a pierderii de sine. Rămâneau acolo unde îi surprinsese vraja cântecului, cu privirile duse departe, zâmbind cu toţii de parcă cine ştie ce adevăr li s-ar fi revelat. Atunci vânzătorul de plăceri răsucea fluierul, jucându-şi buricele degetelor pe partea mai întunecată, sculptată cu întortocheate şănţuleţe aidoma celor mâncate de carii în lemnul oricărei case. Numai că acestea erau dăltuite cu meşteşug, încrucişându-se în simboluri necunoscute lui.

Trăgând aer în piept ca să prindă curaj, Zburătorul începea să cânte. După primele note închidea ochii şi se gândea doar la muzică, adăpostindu-se de cele ce se petreceau în dosul pleoapelor sale. Întâia dată când săvârşise acel ritual şi văzuse ceea ce văzuse, vru să se oprească din cântat. Însă o forţă de mii de ori mai puternică decât el îi dusese buzele înapoi pe luciul lemnului, silindu-l să urmeze şi nu-l eliberă până când ultima scânteie din cântec nu se stinse.

Melodia ce izvora din întunericul runelor acelora făcea să răsară mii şi mii de insecte: muşte, bărzăuni, musculiţe de oţet, furnici negre, furnici de foc, uriaşe furnici înaripate, urechelniţe, rădaşce, fluturi de noapte cenuşii, negri, păroşi, păianjeni de tot soiul cu zeci de picioare ce alergau repede-repede pe piele, greieri verzi gigantici şi greieri maronii care scârţâiau înnebunitor, viespi negre sau galbene,unele mari cât o falangă, cărăbuşi, ţânţari piperniciţi şi ţânţari care acopereau ochiul unui om, şi muşte, muşte pretutindeni, luându-se la întrecere cu nenumăraţii păianjeni ţesători. Cohorta neagră se ivea în odaie bâzâind asurzitor; miile de aripi fluturau în zbatere nebunească, gâjgăniile colcăiau pe mobile, scurgându-se din pahare şi vase, ieşind de sub pat, strecurându-se prin crăpături, prelingându-se peste ziduri, venind pe sub uşă, mereu mai multe şi mai multe, strivindu-se unele pe celelalte, gonind către ţintă, către omul pe care doina unei jumătăţi de fluier îl împietrise între perini. Adunându-se precum o lavă neagră, clocotind prin nenumărate vieţi dar cu o singură conştiinţă călăuzitoare, se urcau pe albeaţa cearceafurilor în goană înspăimântătoare până când patul era doar un deal de insecte, un amalgam de bâzâit, ţăcănit de cleşti,vâjâit de aripe şi foşnet neîntrerupt de picioare… Furnicile se căţărau primele, coborând printre buze în stomacul femeii, amestecându-se în bărbile bărbaţilor; urechelniţele se strecurau prin găurile urechilor înăuntrul capului,muştele loveau ochii şi curând nu se mai zărea nimic din masacrul pe care insectele îl duceau la îndeplinire cu minuţioasă ordine. Când terminau de jupuit carnea, de devorat muşchii, de mărunţit oasele, atunci când patul era gol, se retrăgeau în aceeaşi ordine desăvârşită către genunile din care răsăriseră. Odaia rămânea pustie.

Mut, cu gâtlejul prins în corzi invizbile de vraja fluierului, Zburătorul nu putea nici să geamă. Aştepta să se săvârşească totul, apoi se ducea la aşternuturi şi culegea insecta pe care îi spusese Contele că o va găsi. Mereu alt soi de insectă, era o vietate neajutorată în singurătatea ei şi pe care ar fi strivit-o bucuros dacă nu era porunca de a o aduce stăpânului său într-o cutiuţă. Acesta o deschidea cu prefăcută nerăbdare, bucurându-se de fiecare dată ca un copil la prima ninsoare. Privea gâjgania, apoi răsturna cutiuţa în palmă şi aducând-o în dreptul ochilor săi ca oglinzile negre, se zgâia o vreme la ea. Uneori mormăia ceva, alteori doar chicotea mulţumit. Dar de fiecare dată sufla asupra ei, făcând-o nevăzută.

― Ei, vezi,băiete, că n-a fost atât de greu? îi spusese prima dată. Ştiam eu că ai har!

Aşa trecură zilele, lunile, anii. Mergeau din loc în loc, din oraş în oraş, cutreierând lumea la nesfârşit. Deşi neschimbat în frumuseţea sa, Zburătorul obosise. Se ducea după voia Contelui la tot soiul de oameni; îi fermeca cu trupul său, apoi cu primul cântec – şi ultimul pe care ei aveau să-l mai audă – şi oftând, oftând tot mai adânc, doinea şi melodia puhoiului negru.

Între timp înţelesese în sfârşit cine e Contele şi cât de vechi era fluierul pe care i-l dăruise.

Dacă fiecare insectă din molima ce devora oameni fusese cândva tocmai unul dintre aceia care plătiseră pentru plăcere, atunci nenumărate secole trecuseră de când primul menestrel sărutase fluierul, de când Contele îşi aduna supuşi, de când Dumnezeu îngăduia acea vrăjitorie.

― Când am să fiu liber? îl întrebă într-o zi pe Contele Muscă.

― Cum, te-ai şi plictisit de traiul bun? clipi acesta repede şi oglinzile ochilor scânteiară. Credeam că ai mai multă dârzenie,băiete, noi doi am putea face lucruri măreţe împreună!

― Spune-mi doar când îmi voi fi plătit datoria!

― O viaţă…o viaţă nu e orice lucru să-i pui un preţ, mai ales dacă e viaţa ta… Nu ştiu, câteva zile, câţiva ani, om mai vedea…

Speranţa se sparse în mintea Zburătorului, umplându-i mintea cu cioburile deznădejdii.

Alte săptămâni se scurseră, alţi păienjeni, libărci, viespi se alăturară cohortei. Iar Zburătorul cânta mereu până când, într-o noapte, trecu pragul unei biserici. Era pustie şi întunecată, doar în candelele de la altar sclipeau două lumânări din ceară de albine.

Făcându-şi cruci largi, ca pe vremea copilăriei,îngenunche şi se rugă fierbinte. Când ridică fruntea privind în jur, avu impresia că sfântul din naos îi face cu ochiul. O singură clipă.

Atunci scoase din pulpanele hainei fluierul. Începu să doinească, în biserică, prima vrajă. Pictaţi pe zidurile lor reci, arhanghelii, sfinţii, Hristul din altar îşi păstrară privirile pustii şi încruntate. Nu se petrecu nimic până când sfârşi.

Răsuflând ca unul ce-şi ia avânt, Zburătorul răsuci fluierul.

― Fie ce-o fi, îmi iau libertatea înapoi! zise, şi în tăcerea bisericii, cuvintele răsunară neobişnuit de tare. Sfinţii Părinţi îl priviră mustrător din picturile lor.

Buzele îi atinseră lemnul întunecat şi magia neagră se prelinse din el, sunet după sunet. Insectele năvăliră, mânjind icoanele, umplând stranele, fojgăind peste candele şi lumânări, înnegrind ochii sfinţilor şi revărsându-se de pe buzele lor ca un blestem. Fluierul căzu în ecoul lemnului lovind piatra. Zburătorul mai avu timp doar să le audă venind, ţăcănitul metalic şi foşnetul aripilor apropiindu-se vijelios.

Îl acoperiră. Îl devorară. Dispărură apoi pentru a aştepta următoarea chemare.

Pe podeaua bisericii rămase un fluture de noapte argintiu, cu aripi de mătase, cu o broderie neagră peste ele. Încercă să zboare dar dintr-odată se făcu cumplit de întuneric şi linişte.

Degetele fine ale Contelui ridicară cutia, balansând-o în palmă.

― Renunţarea, băiete, nu e niciodată o alegere înţeleaptă. Păcat… încă trei zile şi te-ai fi răscumpărat. Da, păcat într-adevăr!

Punând cutia în buzunar şi ridicând fluierul de pe podea, Contele ieşi din Biserică fluierând încetişor. Înainte de a trece pragul, un zâmbet şiret îi înflori pe buze. Se întoarse şi zise cu vocea sa ţesută din mii de glasuri mărunte:

― Ne vedem la următorul!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

6 comentarii »

  • Alin Dărângă said:

    Superbă povestea, am citit-o pe nerăsuflate 🙂

  • Alexandra Niculae (author) said:

    Gâzele sunt încântate!:) Mulţumim bâzâind zgomotos! 🙂

  • Alin Dărângă said:

    Bâz și eu 🙂

  • Philoctera said:

    M-a cuprins nostalgia dupa viata la tara…foarte frumos scris!

  • August ficțional – privire de ansamblu « SCIFIENTLAND said:

    […] Munteanu, „Jack Vindecătorul”, de Florentin-Ionuț Haidamac, „Bodo”, de Karel Cispic, „Zburătorul și Contele Muscă”, de Alexandra Niculae, „Ferma”, de Diana Alzner sau „Îngerul cu coasă”, de Tiberiu-Virgil […]

  • Cele mai bune proze scurte din 2012 « Scriptorium said:

    […] “Zburătorul şi Contele Muscă“ de Alexandra […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.