Zodia Mielului (3)

Articol publicat in:Proza | 24 septembrie 2012
Autor:

Continuare

Mihai Hafia TraistaCapitolul 3

Simon Răureanu se gândi că ar fi bine să mai doarmă puțin, dar numai ce închise ochii că se și trezi din nou. De ce nu putea să adoarmă, care să fie cauza: frica lăuntrică, vocea «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni» ce își bătea joc de el din cușca de iepuri, semnalul de declanșarea tahicardiei? Dar frica ce-i paraliză mișcările venea de afară, de dincolo de ușa masivă de stejar (de unde o fi știut că era anume din stejar?!), din acel spațiu necunoscut lui, prin care trecuse probabil aseară, dar pentru el tot necunoscut rămânea. Cunoștea foarte bine, încă din copilărie acest sentiment – frica  de a dormi singur în spații închise. Putea să-și petreacă noaptea sub cerul liber în orice loc, fără să-i fie frică. De multe ori a dormit în câmp, sub poduri, în pădure, chiar și în cimitir de câteva ori, dar când era vorba să doarmă singur într-o încăpere îl cuprindea frica, exact ca atunci în copilărie când mama lui îl închidea peste noapte singur în cămăruța lui, în care de abia încăpea un pat și o măsuță, cu lumina stinsă și îl amenința că dacă plânge o să-l vândă țiganilor ce treceau destul de des  cu căruțele prin orășelul lor, sau și mai rău iconarului Bim-Bom pentru o sticlă de rachiu, care o să-l fiarbă de viu și o să facă săpun și clei de oase din el…

De iconarul Bim-Bom se temeau toți copiii din oraș, deși niciodată nu făcuse rău nimănui. Nici chiar atunci, când ei aruncau în el cu coceni de măr și strigau: «Bim-Bom, Bim-Bom, răposatul Bim-Bom, răposatul Bim-Bom». «Răposatul» i se spunea de când se trezise la morgă în toiul nopții și a început să bată la ușă, de a leșinat paznicul spitalului. Îl crezuseră mort cei de la Salvare care-l aduseră la morgă dintr-un sătuc de munte. De atunci  nu se mai întoarse acasă, a rămas în oraș. Umbla într-un pardesiu lung, veșnic trăgând după el un căruț pe două roți, ca acelea de transportat butelii de aragaz și aduna fier vechi, sticle goale și tot felul de maculatură. Trăia prin diverse subsoluri și în podul casei de cultură unde hrănea porumbeii. Adunase atâția bani din vânzarea fierului vechi și a sticlelor goale (alții spuneau că și-a vândut scheletul spitalului, fiind foarte înalt avea cu mult peste doi metri și a încasat bani frumoși), încât renovase bisericuța din cimitir și îi cumpărase și un clopot, dar a pus condiția ca în fiecare vineri la miezul nopții să i se dea voie să tragă clopotul. Singur pictase pereții biserici cu sfinți, de se minunau toți de talentul său, iar pe Maica Domnului a făcut-o atât de frumoasă, încât fotografiată de turiști, apăruse pe coperta unei reviste franceze. De aici i se trăgea și numele de iconarul Bim-Bom, iconar de la icoanele pictate, iar Bim-Bom de la clopotele pe care le trăgea în fiecare vineri la miezul nopții. Lumea spunea că în locul Fecioarei Maria, o pictase pe iubita lui pe care a ucis-o într-o vineri la miezul nopții, pentru că a prins-o în pat cu fratele său geamăn, dar câte nu vorbește lumea?…

În una din acele nopți în care maică-sa îl înghesuia în cămăruță închizând ușa cu cheia și amenințându-l că vine iconarul, cu toate că el asculta cuminte clinchetul de pahare, râsetele, gâfâielile bărbatului necunoscut și gemetele ei, pictorul Bim-Bom venise la el. Pe atunci «Cel Ce Îl Însoțea Pretutindeni» încă nu vorbea cu el. Nu știa cum sau pe unde a intrat, îl zărise dintr-o dată într-un colț, dar în loc să se sperie îl apucă mirarea, cum de a încăput Bim-Bom în cămăruța lui. Stătea înghesuit, nemișcat în colțul cămăruței și îl privea tăcut. De atunci venea aproape în fiecare seară. Uneori îi aducea jucării, pe care la plecare le lua înapoi. Întotdeauna pleca numai după ce adormea el și niciodată nu a găsit în camera sa vreo jucărie. Probabil le ducea de unde le luase. Prima dată i-a adus avionul lui Victoraș, băiatul brigadierului silvic, mult se rugase de acesta să-l lase să se joace numai puțin cu avionul. «Zii lu mă-ta să-ți cumpere, că pe bani se fute, nu pe nasturi!… Ha-ha-ha!…», râse brigadierul când îl auzi că cere de la fiul său avionul. Seara el chiar spuse maică-si ce a spus «nenea Victor», iar ea după ce l-a tras de urechi, l-a închis în cămăruță. A plâns mult cu fața în pernă, iar când a ridicat capul l-a zărit la lumina lunii pe Bim-Bom, îi întindea avionul lui Victoraș. Astfel Simon s-a jucat și cu basculanta lui Nelu, și cu ursulețul lui Alexandru, chiar și cu păpușa Ancuței. Era de ajuns să-și dorească o jucărie, ca seara să o aibă – Bim-Bom îi îndeplinea toate dorințele, era prietenul său tăcut până într-o noapte, când maică-sa probabil a uitat să închidă ușa iar Bim-Bom a intrat în dormitorul în care ea dormea beată împreună cu unul din ăia de veneau pe la ea și i-a stropit cu spirt medicinal după care  a aruncat lampa aprinsă în pat. Au ars de vii amândoi, iar pe el l-au găsit în pădurea de la marginea orașului, unde îl duse Bim-Bom. Era sigur că el îl duse acolo cu toate că cei de la miliție nu l-au crezut:

«Cum ai ajuns aici copile?», îl întrebă un milițian.

«Bim-Bom, Bim-Bom, Bim-Bom…», repeta speriat.

«Bim-Bom pe dracu!», spuse încurcat omul.

«N-ai de unde să știi», interveni altul.

«Bim-Bom, săracul doarme la morgă de trei nopți și de data aceasta pare-se nu mai are de gând să se trezească», spuse milițianul gras cu mustață.

Pe atunci nu știa ce înseamnă cuvântul «morgă», dar și după ce toată lumea spunea că Bim-Bom a murit și a fost îngropat lângă bisericuța pe care o renovase, Simon îl văzuse după câteva zile trecând gârbovit trăgând căruciorul după el. Odată alergase după el să-l întrebe de ce nu vine la el și nu îi aduce jucării, dar și de ce îi dăduse foc maică-sii? Atunci, pentru prima oară auzi vocea «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni» începuse să-și bată joc de el spunându-i că nu Bim-Bom le-a dat foc celor doi ci el, «fiul cel blestemat» își ucisese mama și pe amantul acesteia.

«Ești blestemat, blestemat, blestemat!…» răsuna vocea.

«Ți-ai ucis mama, ești blestemat, blestemat, blestemat!…»

«Bim-Bom… el…», încerca să se apere.

«Tu, tu, tu!… Bim-Bom ești tu! Blestemat, blestemat, blestemat!…»

Îl duseră la Casa de copii. Acolo măcar nu dormea singur în cameră, dar nici parte de o soartă mai bună nu avu. Copiii de acolo nu erau prea prietenoși. Și de ce ar fi fost, dacă el nu avea nimic să le ofere… Nu îl vizita nimeni niciodată, pachete nu primea, jucării personale nu avea, nu era nici șugubăț, nu știa să facă pozne, nici să spună glume. Avea pe undeva printr-un cătun, din zecile de cătune ce înconjurau orașul, o bunică pe care o văzuse o singură dată, deoarece aceasta o renegase pe mama lui, de «stricata de Palagă» care aduse pe lume un «plod fără tată» adică pe el. Nu le purta pică copiilor, cu toate că poate mai mult decât jumătate dintre ei nu aveau tată, dar totuși asta nu i-a împiedicat să îl poreclească «urzicar», adică bastard, copil din flori. Cel mai necăjit era când tovarășa supraveghetoare Florina îi spunea «bitangă» și îl punea la colț în genunchi și cu mâinile ridicate, spre distracția celorlalți copii. La început, deseori se întreba ce o fi având cu el? De ce îl pedepsește mereu numai și numai pe el, pentru orice greșeală făcută de oricine. Găsea o hârtie pe coridor: «Răureanu treci la colț!», vedea oglinda din spălător mânjită cu pastă de dinți: «Răureanu în genunchi!» și așa mereu pentru orice fleac. Dacă întreba de ce îl pedepsește numai pe el, începea să urle la el, să-l numească «bitangă» și să-l tragă de urechi. Într-o zi află de ce. Roșcatul Cornel o auzise pe tovarășa supraveghetoare Mioara cum îi spunea tovarășului portar că Florina se răzbună pe bietul băiat, adică pe el, deoarece logodnicul său se înhăitase cu mama lui, se apucase de băut și a părăsit-o. «Dar și ea bea de stinge, întotdeauna are o sticlă de băutură în dulap», îi mai spuse portarului.

De câte ori era pedepsit sau jignit de atâtea ori noaptea, venea la el iconarul Bim-Bom. Prezența lui îi alina durerile, se simțea mai bine, mai ales după ce acesta îl răzbunase rupând rochia cea nouă a tovărașei supraveghetoare cu care se pregătea să meargă la nunta verișoarei sale. Aduse rochia, învelită într-o hârtie albă pe care erau desenate inimioare roz, ca să o vadă și tovarășa Mioara.

«Ce frumusețe de rochie!», exclamă supraveghetoarea Mioara.

«Albastrul acesta îmi vine de minune, îmi scoate în evidență ochii», spuse tovarășa Florina, apropiind rochia de piept.

Simon văzuse scena, deoarece tocmai fusese chemat la cancelarie de către tovarășa Mioara care ieșea din tură.

În acea seară iar stătuse la colț în genunchi, cu mâinile ridicate, pentru că cineva aruncase un cocean de măr în ușa cancelariei. Imediat după aceea veni la el Bim-Bom iar când tovarășa supraveghetoare a intrat în baia cadrelor și se auzi curgând apa la duș, Bim-Bom a intrat în cancelarie, a deschis dulapul tovarășei, desfăcu pachetul și sfâșie rochia în bucăți.

«Aole-e-e-u-u-u!… Rochia me-e-e-a-a-a!…», rupse tăcerea nopții urletul de groază al tovarășei Florina și peste puțin timp, ușa de la dormitorul băieților fu dată la perete și se auzi alt răcnet fioros:

«Ce ai făcut bastard nenorocit?… Te omor, te omor fiu de curvă răsfutută!…».

Simon, trezit din somn se uită biumac la ea neștiind ce s-a întâmplat.

«De ce ai făcut asta bitangă ce ești?!…»

«Bim…»

«Să taci nenorocitule, că te omor!»

De omorât nu l-ar fi omorât, dar cu o bătaie zdravănă tot s-ar fi ales. Noroc cu portarul.

«Putea s-o facă oricine, nu aveți de unde să știți că a fost tocmai el», o liniștea portarul.

«Numai el a ştiut de rochie că a văzut-o, bastardul nenorocit!», începu să plângă tovarășa Florina.

În afară de păgubită și vocea «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni» îl învinovățea că sfâșiase rochia, dar el se hotărî să nu răspundă și de atunci nu răspunse la nici una din invinuirile pe care i le aducea, pe care, de fapt, nu el le săvârșise ci iconarul Bim-Bom, bunul lui prieten Bim-Bom.

Această întâmplare îl făcu să crească în ochii băieților de la Casa de copii, în schimb ceea ce făcea tovarășa Florina cu el se putea numi pe drept: tortură!

Săraca femeie nu știa cu cine se pune, habar nu avea cât de răzbunător poate fi prietenul său Bim-Bom care dacă își punea ceva în gând nu îl mai puteai opri nimeni, iar de data aceasta iconarul și-a pus în gând să o pedepsească pe tovarășa Florina, și nu oricum ci să o pedepsească crunt, așa cum a pedepsit-o pe mama lui. Da, hotărârea era luată, mai trebuia să se ivească doar ocazia, care nu s-a lăsat așteptată prea mult.

«Dar și ea bea de stinge, întotdeauna are o sticlă de băutură în dulap», își aduse aminte de discuția tovarășei Mioara cu tovarășul portar, pe care o auzise roșcovanul Cornel.

În ajutorul lui Bim-Bom veni și tanti Elena, bucătăreasa care aduse o sticlă de otravă de gândaci pe care o primise de la nepotul său Gică, când a fost în excursie la sârbi.

«E atât de tare că ar omorî până și un cal, gândacii numai de mirosul ei mor», lăudă tanti Elena otrava.

Lichidul semăna foarte bine cu lichiorul de nuci, pe care obișnuia să îl bea tovarășa Florina și nu după mult timp în loc de «Nucet», astfel se numea lichiorul ei preferat, bău otravă de gândaci… Dar toată lumea vorbea că ar fi confundat sticla de cafea cu sticla de otravă căci bineînțeles că într-o instituție ca a lor nu se consumă alcool.

«Săraca Florina!…», o compătimeau unii.

«Unde a dus-o băutura…», spuneau cei care cunoșteau mai bine situația. Dar nimeni nu bănuia nimic,  numai Simon știa că la mijloc era mâna lui Bim-Bom, cu toate că «Vocea Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni» iar îl făcea pe el vinovat de moartea femeii, însă Simon nu îi mai răspundea de la întâmplarea cu rochia.

După ce terminase clasa a patra binică-sa veni după el «că ce vină are bietu’ cocon că  s-a născut pe această lume?» Acum ea îl ducea acasă să aibă grijă de el să nu se strice la oraș cum se stricase fii-sa, «că orașul strică oamenii». Adevărul era că de acum Simon avea aproape doisprezece ani și un băiat de vârsta lui putea face multe într-o gospodărie, fie ea și a unei văduve, unde nu este mare lucru de făcut.

«E un copil cuminte și învață destul de bine», îl lăudă directorul. «Dacă nu vă descurcați, se poate întoarce oricând, îl vom primi.»

La început Simon credea că plecarea lui din oraș va însemna despărțirea lui de iconarul Bim-Bom, care nu îl va putea găsi acolo în cătunul bunicii sale. Dar nu a fost așa, Bim-Bom venise și încă destul de repede chiar în toamna acelui an, când el se îndrăgostise de Viorica, fata vecinilor săi. Numai că aceasta nu vroia să se joace cu el ci în fiecare zi alerga la Stelică și se juca împreună cu el și cu sora acestuia mai mică. Atuul lui Stelică era că avea doi cățelandri frumoși și Viorica murea de dragul lor.

Atunci veni Bim-Bom, chiar de Sâmbăta morților, când Stelică cu părinții săi și cu soră-sa s-au dus să aprindă lumânări la cimitir, el intrase în curtea lor și tăiase cu toporul, pe tăietorul de lemne, capetele cățelandrilor. În afară de «Cel Ce Îl Însoțea Pretutindeni», pe care oricum nu-l putea auzi nimeni, se trezise și bătrâna Licheria să bată toba prin cătun că îl văzuse pe ăla mic, de îl aduse Caterina de la oraș, cum a intrat în Sâmbăta morților în curtea Mălăienilor, adică a lui Stelică, după care auzi și scheunat de cățel, dar își închise repede gura după ce se întâlni cu Caterina.

«Licherio, dacă te mai legi de coconu mneu o să-ți cucurigăie cocoșul roșu pe creasta casei, așe să ști!…».

Licheria speriată că s-ar putea să-i ardă casa tăcu și nu mai povesti nimănui nimic.

De bunică-sa Caterina se temea tot cătunul, deoarece se știa bine cu «ucigă-l toaca» și putea să facă rău oricui vroia. Oamenii vorbeau tot felul de lucruri despre ea, ba că și-ar fi vândut sufletul necuratului și ar fi bosorcaie, ba că nu este decât o doftoroaie care cunoaște puterea ierburilor și buruienilor cu care îi vindecă pe oameni și alte câte și mai câte… Lucru sigur era că putea prevedea viitorul. De asta s-au convins toți, mai ales de la pățania cu Iosif, ginerele lui Burcuș care a părăsit-o pe Gafița și a dispărut.

«Mătușă, se rugase Burcuș de ea, de ai putea să-l aduci înapoi, că râde lumea de Gafița…»

«Dragu’ mătușii și de l-aș putea aduce nu o să ai nici o haznă de el…», îi răspunse Caterina.

«Nu-i bai, numa’ adu-l!», se rugă de ea Burcuș.

«Se va întoarce ca peștele, așteptați-l!..»

Burcuș a înțeles spusele Caterinei, abia peste o săptămână, când țapinarii îl găsiră pe ginerele său zăcând pe spate în apele râului Bursucina, puțin mai sus de podul Cornetului unde se varsă în el pârâul Judel. Fusese târât kilometri întregi de cursul apei și izbit de ieșiturile crestate ale malurilor stâncoase, învârtit nemilos în vârtejurile bulboanelor adânci, frecat cu pietriș și nisip aspru în locuri cu apă mică, mușcat zdravăn de pragurile defileurilor înguste, apoi din nou prins de apa tumultoasă, de nu puteau să îl prindă nici ramurile ce se întindeau dinspre ambele maluri, să-l apuce de haine și să îl oprească, pentru ca în cele din urmă să fie dus în Bursucina. Abia acolo fusese întins de valuri peste coama calcaroasă din mijlocul albiei, plutirea lui fiind oprită pentru totdeauna. Picioarele lui Iosif se afundaseră până la genunchi în crăpăturile de sub apă, iar corpul rămase deasupra valurilor, aruncat de-a curmezișul coamei. Nu primise aproape nici o lovitură în față, avusese mare noroc s-ar putea spune, deoarece țapinarii au putut să-l recunoască, numai că Iosif nu prea se mai bucura de acest noroc.

«Mi-o zis mie Caterina că o să se întoarcă ca peștele, așe s-o și întors bdietu’ de el!», povestea Burcuș la priveghiul lui Iosif.

 

Afară se crăpase bine de ziuă. Nu avea de ce să se mai teamă. Privi spre cușca de iepuri, dar țapul nu mai era printre ei. Poate nici nu a fost? se întrebă mirat. Dar atunci… poate nici aseară la gară?…

«Care e numele tău om bun?…»

«Simon!»

«Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!…»

Nu, pe bătrân îl văzuse, dar țapul?… Unde văzuse țapul?…

«…Iată omul! Dar vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei Mielului şi-l vor târî prin piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut… Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi priviţi şi luaţi aminte, zodia Mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!»

– Ha-ha-ha-ha-ha! De ce cauți țapul când tu însuți ești țapul?… Ești țapul lor… şi

toate călcările de lege cu care au păcătuit o să le pună pe capul ţapului, apoi o să-l izgonească în pustiu… țapul va duce asupra lui toate fărădelegile lor… Ha-ha-ha-ha-ha!… de această dată vocea «Celui Ce Îl Însoțea Pretutindeni» venea de afară, de dincolo de ușă

din acel spațiu necunoscut lui.

Adormise din nou. Când se trezi pentru a doua oară se întrebă cât o fi ceasul, regretând poate pentru prima dată că își vânduse ceasul de mână, ciobanului acela…

Tocmai când vroia să se apropie de gemulețul micuț ce dădea spre acel spațiu necunoscut lui auzi pași grei, cineva încălțat în bocanci se apropia de ușa cămăruței. Fără să vrea, dintru-un salt ajunse lângă cușca de iepuri și văzu că aceasta nu este lipită de perete. Se ascunse în spatele ei, dar  imediat își dădu seama că nu era o ascunzătoare prea bună, deoarece partea din spatele cuștii era din plasă de sârmă, la fel ca și partea din față. Era imposibil să nu îl vadă oricine ar fi intrat în cămăruță.

«Dar de ce trebuie să mă ascund… de cine?…», îi trecu prin minte și deodată își aduse aminte că puștiul cu buza de iepure i-a spus aseară că o să vină după el în recreația mare și o să meargă împreună la directorul Grupului şcolar, unde este nevoie de un fochist. «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă să aprindă focul în sobele de teracotă».

Cel ce intrase în cămăruță nu îl zărise, era prea grăbit să se uite în jur, trecuse aproape alergând prin fața cuștii și ieșise pe ușa din dos, pe care Simon nu o zărise până atunci, aproape trântind-o după el. Deși îl zărise doar pentru câteva clipe, figura omului ce trecuse prin fața cuștii, poate din cauza acelei frici de neînțeles, i se întipărise bine în memorie, de parcă l-ar fi studiat ore în șir. Era un bărbat înalt, bine făcut cu o față rotundă, cam pământie, cu niște ochi ascunși în orbite, cenușii, în care licărea o lumină ciudată, misterioasă cu barba nerasă, încărunțită, nu neapărat din cauza anilor, cu părul la fel de încărunțit, era îmbrăcat într-o salopetă albastră și ducea într-o mână o sacoșă galbenă din care atârna mâneca unui halat vișiniu.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.