Zodia mielului (4)

Articol publicat in:Proza | 18 octombrie 2012
Autor:

Continuare

IATĂ SEMNUL!…

«Nimeni dintre noi nu știe cu adevărat ce este viața. Însă cel mai neplăcut este faptul că nici despre moarte nu știm nimic.»
Iuri Andruhovyci

1.

«UN PROFESOR UCIS CU LOVITURI DE SATÂR»

Directorul adjunct al Grupului Școlar Industrial din localitate, profesorul Alexandru Smărăndeanu a fost găsit în locuința Izei Sticlaru fără suflare și cu multe leziuni la nivelul capului. Menționăm că Iza Sticlaru este bibliotecară la aceeași instituție școlară. Vecinii acesteia susțin că între ea și profesorul ucis, ar fi existat de câțiva ani buni o legătură amoroasă și că…»

Nu avusese puterea să citească mai departe. Scăpă ziarul pe jos, văzu negru în fața ochilor, mâinile și picioarele începură să-i tremure, respirația îi deveni greoaie și broboane mari de sudoare îi acoperiră fruntea.

«Nu se poate, nu se poate, nu se poate…» – șoptea îngrozit, repetând mecanic, fără să vrea, aceleași cuvinte. Își privi mâinele, își pipăi pomeții obrajilor, nasul, fruntea, urechile, privi în oglindă și deodată avu acea senzație stranie, asemănătoare celei când te afli în fața unui trup neînsuflețit, unui trup mort, neobișnuit. Pentru cei vii, morții sunt foarte neobișnuiți, probabil și din cauză că se întâlnesc cu ei mai rar decât cu cei vii, sau poate că sunt obișnuiți cu faptul că orice corp omenesc este subordonat propriei înfățișări plastice. Corpul viu se mișcă în spațiu, face diferite gesturi, ocolește obstacolele ce i se ivesc în cale: ziduri, copaci, stâlpi de telegraf, trece strada pe zebră, râul peste pod, nu staționează pe linia de tramvai sau în mijlocul șoselei și așa mai departe, respectând coordonatele trasate de propia rațiune. Cei vii privesc corpul uman ca pe un tot ce un poate fi împărțit, și acest tot nedivizibil, poate fi vesel, trist, furios… vorbește, râde, plânge… intră în contact cu alte unități indivizibile, asemenea lui, apelează la ele, răspunde la părerile și întrebările altora, se îngrijește, se hrănește, se privește în oglindă…

«Bine, dar eu sunt viu!… Viu!… Viu!…», repetă de câteva ori, după care se adresă chipului său din oglindă:
«Ești viu Alexandru Smărăndeanu!.. Ești viu!… Viu!… Înțelegi?! Ești viu, nu mai tremura ca o vargă!…»

Bineînțeles că era viu, deoarece corpul omenesc mort un poate face ceea ce făcea el, este indiferent față de orice, nu se poate nici măcar speria…

Își reveni repede, panica ce puse stăpânire pe el dură doar câteva secunde. Își aprinse o țigară, aruncă o privire la ziarul ce-i căzuse din mână și citi:

IFORMAȚIA ZILEI
Vineri, 06 iunie, 2006

«Ziua a șasea, luna a șasea și al șaselea an din noul mileniu – interesantă combinație: șase, șase, șase – șasesuteșaizecișișase, parcă ar face parte din profeția nebunului profet…»
«Atunci vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului!.. Vai de voi, cei nenăscuți în zodia Mielului!… Vai de voi, vai de voi!… Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi colinelor: «Acoperiţi-ne!», iar munții vor fugi în munți și colinele vă vor întoarce spatele!…», parcă auzi vocea bătrânului.
«Dar astăzi e luni!» – îi fulgeră deodată prin minte.

Luni, doi iunie, șopti bucuros într-un fel și se uită la ceasul cu dată de pe mână și pe urmă la calendarul de perete, de unde-i zâmbi o fată în bikini și cu țâțele goale, stând călare pe o roată de mașină cu jantă spițată.

Luni, doi iunie, – repetă din nou, după care adăugă furios: – Cine naiba face astfel de glume cu mine?…

Se îmbrăcă nervos, hotărât să meargă la chioșcul din colț, de unde își cumpăra zilnic ziarul și să-l ia la rost pe vânzător, până acesta mărturisește cine îl puse să-i vândă un ziar cu o dată anticipată și cu vestea morții lui pe prima pagină.

«A făcut-o pentru bani pungașul, sau e o farsă a vreunui amic?… În orice caz e o glumă de prost gust».

Tot drumul, până la chioșcul de ziare, clocotind de furie, repeta în gând cuvintele de ocară cu care îl va lua în primire pe vânzător, însă când văzu liniștea de pe chipul acestuia, ochii lui senini și zâmbetul din colțul gurii, á la Jonh Wayne se mai potoli și nu mai fu atât de sigur pe el.

’neața dom’ profesor! Da’ încotro atât de grăbit? – îl întrebă cu zâmbetul pe buze vânzătorul de la chioșcul ziare.

Ascultă nea Mitică, spune-mi așa ca între bărbați, de la mine n-o să afle nimeni nimic, de unde ai avut ziarul?…
Care ziar dom’ profesor?
«Informația zilei», pe care mi-ai dat-o astăzi…
Păi, astăzi e luni, știți că nu apare «Informația…» – spuse mirat vânzătorul.
Tocmai de aceea te și întreb, pentru că mi-ai dat ziarul de vineri, de vinerea viitoare, din șase iunie…
Vai de păcatele mele dom’ profesor. De unde să am eu ziarul de vinerea viitoare, și apoi dumneavoastră nu ați trecut pe aici, e prima oară când vă văd astăzi, cum puteam să vă vând ceva?…
Zici că nu am mai trecut astăzi pe aici? – se miră de data asta Alexandru Smărăndeanu.
Ha-ha-ha!… – râse distrat vânzătorul. – Dumneavoastră glumiți cu mine și eu
credeam că… Ha-ha-ha!…
Da, nea Mitică, am glumit, nu te supăra pe mine!
Ei, cum să mă supăr dom’ profesor, mai ales pe dumneavoastră.
Era sigur că în dimineața aceea fusese la chioșcul de ziare, deoarece ieșise să-și cumpere apă minerală, e drept că băuse aseară două sticle de vin, necăjit că pierduse echipa lui preferată de fotbal, dar nici chiar așa să nu mai țină minte a doua zi dimineață dacă ieșise sau nu afară din casă.

Întorcându-se acasă, se uită prin bucătărie după sticla de apă minerală, însă nu o găsi nici pe masă, nici în frigider. Ei fir-a-r să fie, poate uitase să ia apă, dar ziarul?…

Va lua ziarul și-l va duce la poliție, în fond și la urma urmei e treaba lor să descopere cine se ține de asemenea farse idioate, dar mai înainte simți nevoia de a bea ceva.

După două pahare de pălincă din prune, simți cum îl cuprinde o moleșeală plăcută și nici un își dădu seama cum ațipise în fotoliul din sufragerie.

* * *

Se trezise lac de sudoare cu gust acru-amărui de vin și țigări. Era în patul său din dormitor, îmbrăcat în pijama.

«A fost doar un vis!», – primul lucru care i-a trecut prin cap. «Un vis tâmpit, nimic mai mult decât un vis…»

Dar în același timp zări un ziar pe covor, ca și cum cineva l-ar fi scăpat din mână și îi îngheță sângele în vine.
Îl ridică cu mâinile tremurânde și citi:

REALITATEA SPORTIVĂ
Vineri, 29 mai 2006

Se liniști de tot.
«Câte nu se întâmplă în vise!…», șopti împăcat. Acum se va îmbrăca și va merge să-și cumpere apă minerală ca să alunge gustul acela acru-amărui din gură, dar mai întâi va face un duș.
Intră în sufragerie și încremeni locului, pe masă, alături de sticla de pălincă și de un pahar se afla o sticlă de apă minerală, neîncepută…
Dar bine… șopti și deodată simți cum i se înmoaie picioarele.

2.

A zăcut întins pe covorul din sufragerie exact ca atunci în munții Parângului, în iarna lui…, ce mai contează? Numai că atunci, după ce a apăsat pe trăgaci sfărâmând liniștea pădurii, părându-i-se că se desprind crestele munților și cad asupra lui, nu își aduce aminte cât a stat prăbușit în zăpadă, știa doar că i s-a făcut rău, a văzut negru în fața ochilor și în rest nimic. După ce își reveni porni la întâmplare prin înserarea pădurii și prin frig. Mersul îl încălzi. După o vreme, în a care a coborât și a tot coborât prin nămeți a ajuns la șosea lângă crucea ridicată în memoria unui general căzut în primul război mondial. Cunoscând destul de bine defileul știa că după câteva curbe se află un popas, iar mai jos celebra mânăstire în care a stat ascuns pentru o vreme pandurul Tudor.

A intrat în restaurant parcă plutind. Înăuntru era cald, iar capul continua să-i vâjâie. S-a așezat la prima masă, și-a aprins țigara și încerca să-și pună ordine în idei. Dar de-abia după două pahare de coniac și-a dat seama că uitase pușca de vânătoare acolo sus, unde a zăcut prăbușit în zăpadă. Oricum nu era a lui, i-a împrumutat-o Alexandru, avea o adevărată colecție de arme. Era sigur că acesta voia să-l ucidă, de aceea l-a și invitat «la o vânătoare fără prea mult tam-tam», adică numai ei doi, fără gonaci și ogari: «Un fel de braconaj, dacă vrei», zâmbi Alexandru.
Din București până în orășelul de sub munții Parângului au venit cu trenul. Alexandru deși avea două mașini, spunea că nu voia să depindă de mașină, să fie obligat să se întoarcă la locul de unde vor porni. Nu îl întrebă nimic, nici atunci când când începură să urce pe un drum forestier.

Alexandru mergea în față și fuma tăcut, țigară de la țigară. Nu îi putea vedea fața, doar ceafa groasă și roșie de încordare. Ar fi vrut să-i prindă privirile, să-i ghicească gândurile. Nu știa nici el de ce, că în acele momente Alexandru suferea. Prea își aprindea țigările una după alta, trăgând cu lăcomie fumul în piept. «Ce o fi cu el!? Presimte ceva?…», se întreba încercând să-i ghicească neliniștea.

«Ce priveliște minunată!…», încercase să rupă tăcerea, dar își dădu seama că Alexandru nu îl asculta, urca hotărât, privind drept înainte. Nu avea nici un rost să continue să vorbească. Tăcerea lui Alexandru devenea din ce în ce mai suspectă. Pentru un moment a întors capul și își aținti asupra lui o privire grea, presimțind parcă că și el avea aceleași gânduri necurate, că îl condamnase la moarte și acum aștepta momentul potrivit.

«Dacă nu-l împușc, mă împușcă el pe mine», spunea privirea lui Alexandru.

Lângă masa lui, un grup zgomotos de țapinari vorbeau cu limba împleticită, cum vorbesc oamenii beți, despre un accident.

Oprindu-se o clipă din «reconstituirea» a tot ce se petrecu sus în pădure, trase cu urechea la discuția lor.

«Cred că șoferul era beat, de-a intrat cu mașina în stânci, au murit toți în afară de un vânător, pe care îl luaseră cu două curbe înainte de locul accidentului».

Era sigur că un poate fi vorba de Alexandru, acesta acum își doarme somnul de veci, sus printre stejarii tăcuți. Nu o să-l găsească nimeni acolo, nimeni. La primăvară o să-l spele ploile, o să-l mănânce lupii…

Intrând în pădure, după ce străbătură o poiană se despărțiră tăcuți, ca într-un duel între doi bărbați puternici, dintre care unul trebuia să rămână pentru totdeauna acolo. Ziua era mohorâtă. A început să se lase o ceață albicioasă, părcă îngreunâdu-le înaintarea prin stratul gros al zăpezii. Îl simțea pe Alexandru, undeva cam la o sută de pași de el. Privi într-acolo și îi zări silueta robustă, într-un aluniș mărginit de tufe. Căciula lui brumărie se vedea bine de la distanța aceea. Chiar în acel moment, Alexandru a pășit înainte și a dispărut între tufele de alun. A pornit în direcția lui. Pădurea nu era deasă, însă ceața care se așternea pe zăpadă ca un cearceaf, îi îngreuna vizibilitatea. După ce ajunse la urmele lui lăsate în zăpadă și trecu de tufele de alun, îl văzu cum se chinuie să urce un delușor, sprijinindu-se de trunchiurile copacilor.

Pădurea moțăia. Parcă nu mai exista în ea nici un suflet viu. S-a rezemat de un fag uriaș și și-a aprins o țigară.

«Mă așteaptă, gândi. Mă așteaptă ca să mă ucidă, să mă elimine ca să-i rămână totul lui. Parcă nici nu-i pasă că țin și eu o armă în mâini, dăruită chiar de el…»

O împușcătură îi întrerupse gândurile, aruncă țigara și își încordă atenția. Ceața îi intra în ochi, nu vedea nimic înaintea sa. Și-a luat pușca de pe umăr și a vereficat-o, pentru a treia oară de când a intrat în pădure, dacă era încărcată. Pentru moment vru să tragă și el un foc în aer, numai așa să se dezmorțească puțin și apoi să pornească în căutarea lui Alexandru care, desigur auzind împușcătura, avea să se întoarcă înapoi. S-a răzgândit însă și porni pe urmele lui. Era sigur că și el îl cauta în acel moment, scotocind cu privirea prin ceața di-mprejurul său ca să îl poată lua prin surprindere. Începu să urce delușorul, urmând urmele adâncite în zăpadă. Urca greu afundându-se până la genunchi în omătul alb, spijinindu-se ca și celălat din fața lui, de trunchiurile copacilor și în pușcă.

Înainta destul de încet, se împiedica, cădea se ridica din nou, târându-se mai departe, simțind cum i se scurg puterile. Strângea din dinți zgîindu-se cu atenție în toate părțile. Alexandru era pe undeva pe aproape, de asta era sigur, trebuia să dea de el, numai astfel își putea salva viața dar și să rămână totul lui. Trebuia să îl găsească cu orice preț și să pună capăt acestei vânători.
«Ori eu termin cu el, ori el termină cu mine! Să-l omor sau să mă las omorât! Unul din noi trebuie să rămână aici! Alexandru e cel care trebuie să moară. Alexandru! Alexandru!», striga totul în el.
Ajuns în vârf s-a oprit pentru câteva clipe ca să-și tragă sufletul, mai verifică odată arma și aproape sleit de puteri începu să coboare. Ajuns la poalele delușorului se opri. Îl auzi pe Alexandru fără să îl vadă. Apoi l-a zărit. Stătea rezemat de un mesteacăn și își încărca arma. Deodată simți cum i se scurge sângele din obraji și i se înmoaie genunchii. Nu îi venea să-și creadă ochilor că Alexandru se află în fața lui fără să-i simtă măcar prezența. Stătea acolo în fața lui, la câțiva pași, în bătaia puștii.

«Trage! Ucide-l, altfel te va ucide el!», urla totul răvășindu-se în el.

Alexandru se întoarse încet spre direcția lui, și își duse încet la ochi arma pregătită de tragere. Nu era sigur că îl ochise pe el, poate nici un îl zărise, dar atunci de ce…

Pentru moment nu știa ce să facă, ezita. Alexandru înainta spre el cu arma ridicată la ochi. Stratul gros de zăpadă îi îngreuna mersul. Îi cuprinse o teamă de neînțeles, o teamă necunoscută până atunci.

«Astfel simte condamnatul la moarte în fața plutonului de execuție…», gândi și strânse cu putere arma în mâini.

«Alexandru!» se trezise strigând deodată din toate puterile, fără să vrea și în aceeași clipă duse arma la ochi.

Alexandru a îcremenit locului… abia atunci îl zărise, dar era pera târziu pentru el. Apăsă pe trăgaci și îl văzu cum acesta se prăbușește în zăpadă…

Asta e tot! șopti și îi făcu semn chelnerului să-i mai aducă un coniac.

 

În imagine: Mihai-Hafia Traista

Etichete:
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • Suspans, nr. 29 | Aurelia Chircu 's Weblog said:

    […] Zodia mielului 4 de Mihai Hafia Traista. Share this:Like this:LikeOne blogger likes this. De auroredenevers • Posted in EVENIMENTE ŞI RECENZII 0 […]

  • Încă puțin… « SCIFIENTLAND said:

    […] din opisul rubricii de proză a revistei SUSPANS.ro pe octombrie este partea a 4-a din foiletonul „Zodia mielului”, de Mihai-Hafia Traista. În vădit contrast cu precedentele părți, acest fragment se […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.