Zodia Mielului (5)

Articol publicat in:Proza | 14 noiembrie 2012
Autor:

Tot poetul-filosof Marin Lemnaru era cel care îl poreclise pe profesorul de matematică şi fizică Alexandru Smărăndeanu Goliat. Nu că acesta ar fi avut o statură de de uriaş, avea o înălțime normală – un metru optzecișicinci, ci pentru faptul că-l lovise cu palma peste obraz veterinarul David Roșca, cu mult mai mic de statură.
«Am văzut cum l-a lovit David pe Goliat!», a exclamat filosoful făcând aluzie la legenda biblică despre regele-păstor David și uriașul filistean Goliat.
Cearta dintre profesor și veterinar a pornit de la o partidă de șah, dar motivul a fost cu totul altul, cel puțin așa susținea fosta directoare adjunctă, profesoară de biologie Doina Ciurdea, poreclită Ana Pauker (de data aceasta nu de poetul-filosof ci de elevii ei din generațiile anterioare). Adevăratul motivul al certei celor doi «gotcani», era bibliotecara Iza Sticlaru, asta povestea madam Ciurdea oricui era doritor să asculte. Poate cei doi chiar erau rivali (incidentul avusese loc cu mult înainte ca profesorul și bibliotecara să devină amanți), însă s-ar putea ca madam Ciurdea să bârfească doar de dragul bârfei, mai ales că avea și un dinte împotriva lui Smărăndeanu care îi suflase postul de director adjunct, funcție ce pentru ea însemna totul.
«Director-adjunct Ciurdea la telefon!»
«Numele meu este Doina Ciurdea și sunt director-adjunct al liceului…», astfel se prezenta tovarășa-madam Ciurdea.
«Tovarășe Dinu! aproape țipă la profesorul de istorie când acesta îi spuse «tovarășa directoare», Eu sunt tovarășa director, nicidecum tovarășa directoare, clar?!»
«Auzi duduie îmi vine greu să cred că un cuvânt precum director să fie văduvit de gen, asta mă face să-mi închipui că în locul corespunzător, în loc de păsărică porți o pulă de toată frumusețea».
Bineînțeles că după acest incident hazliu, simpaticul profesor care se pregătea să iasă la pensie primi mustrare scrisă de sus, ca să se învețe minte cum se vorbește cu «tovarășa director»!
«Ei și… mi se fâlfâie de mustrarea lor», râdea dascălul aprinzându-și cu «mustrarea lor» țigara de la focul din teracotă, spre amuzamentul celor aflați în sala profesorală. Cine știe cum s-ar fi terminat povestea dacă după câteva zile, opozantul regimului comunist, pastorul reformat nu le-ar fi dat de lucru tovarășilor cărora nu le mai ardea de trimis mustrări scrise și nici nu le păsa dacă «tovarășa director» are în locul corespunzător «păsărică», sau «o pulă de toată frumusețea».

*

Pe Alexandru Smărăndeanu îl apropiase de bibliotecara Iza Sticlaru chiar soțul acesteia, Alexandru Sticlaru pe care el îl omorâse, sau cel puțin așa credea, la «o vânătoare fără prea mult tam-tam» în munții Parângului în iarna lui ’99. «Un fel de braconaj dacă vrei», așa îi spusese atunci Alexandru Sticlaru – tizul, colegul, asociatul și prietenul său pe care-l cunoscuse imediat după evenimentele din iarna lui ’89, mai precis prin luna mai a lui ’90 la Institutul de Fizică Atomică, unde Sticlaru lucra ca șofer.
Cum de s-a legat o așa mare prietenie între un cercetător, om de știință și un simplu șofer?… Ei bine această întrebare și-au pus-o mulți dintre colegii lui Smărăndeanu, chiar și directorul institutului și-a pus aceeași întrebare în ziua când…
Lui Smărăndeanu nu îi plăcea să-și amintească de ziua aceea.
«Nu vreau să vă acuz de nimic, deși… v-am apreciat foarte mult… poate nu sunteți de vină, dar e mai bine pentru toți să… așa e mai bine credeți-mă… vă puteți angaja la orice instituție de învățământ… o să vă dau chiar și recomandare…»
«Spune-mi cu cine umbli ca să-ți spun cine ești» îi spuse și durdulia Beatrice care îi aducea în fiecare zi sandvișuri și îi umplea cana de cafea din termosul său galben cu floricele albastre, iar el ca să nu îi rămână dator s-a culcat cu ea de câteva ori.
Fiu de țăran ardelean, cu suflet bun, cu adânc respect pentru clasa muncitoare, Smărăndeanu intră în vorbă poate mai mult decât ar fi trebuit cu Alexandru Sticlaru, șoferul care îl ducea de multe ori acasă, după orele suplimentare. Odată îl invită să cineze cu el la «Carul cu bere». De acolo porni totul.

*

Nu își reproșase niciodată că a tras în Alexandru Sticlaru, că l-a ucis pe
Alexandru Sticlaru. Nu avea altă soluție, dacă nu trăgea el primul, cu siguranță nu s-ar mai fi întors de la acea «vânătoare fără prea mult tam-tam». Acest gând îl liniștea, era ca un antidot împotriva mustrărilor de conștiință. Pe deasupra era sigur că Alexandru Sticlaru l-a ucis pe acel țăran maghiar Ianoș. Nu a fost «un accident stupid» după cum susținea Sticlaru a doua zi. Nu căzuse bietul om singur de pe punte în pârâu, era sigur de asta. Dacă Ianoș trăia, trebuia să împartă totul în trei, așa au rămas ei doi. Dar câteodată și doi sunt prea mulți când lăcomia e mare. «Doi bărbați pentru o moarte», își aduse aminte, poate din cauza naționalități maghiare a lui Ianoș, de filmul interzis de Ceaușescu imediat după ce a avut loc premiera lui.
După Ianoș ar fi urmat el și totul i-ar fi rămas lui Alexandru Sticlaru. De aceea tot amâna să împartă pe din două ceea ce au găsit în uscătoria de fructe. Dacă Smărăndoiu și-ar fi primit partea Sticlaru ar mai fi trăit, dar așa era nevoit să-l ucidă și l-a ucis nu din lăcomie, ci de teamă. Atâta timp cât nu se făcea împărțirea, fără voia lui se simțea următorul candidat la moarte.

*

Alexandru Smărăndeanu se afla de trei ani în acel micuț orășel de munte când l-a întâlnit pe cel pe care îl credea mort de mâna lui.
Era profesor de liceu, fusese numit (mai bine spus ales) director-adjunct în locul «madamei cu penis» care după ce tovarășii nu-i mai trimiseră mustrare scrisă dușmanului de clasă Dinu, devenise cea mai democrată dintre democrați și mai catolică decât Karol Józef Wojtyła, arsese cu mânuța ei, în curtea școlii, douăzeci de exemplare din «Omagiu Nicolae Ceașescu», ediția ’73, douăzecișișapte exemplare din ediția ’78, treizeci și nouă de portrete al aceluiași împușcat și tot atâtea ale împușcatei (bine că măcar împușcat are gen, cică ar fi spus același profesor Dinu).
În trei ani de zile, niciodată nu-i trecuse prin gând să i-o pună bibliotecarei. De fapt nu voia să i-o pună nici profesoarei de geografie, nevestei pedagogului Vâlcu de la internatul liceului, singura femeie din oraș cu care s-a culcat până la bibliotecară, dacă aceasta nu ar fi început să-i masesze mădularul chiar în sala profesorală, într-o seară când avusese loc o pană de curent, după care s-au retras în cancelaria directorului.
Iza Sticlaru începu să-l intereseze numai după ce l-a zărit pe el, pe Alexandru Sticlaru.
– Cine-i bărbatul care tocmai a ieșit din bibliotecă? îl întrebă pe portar.
– Cum, nu-l știți?… se miră portarul. E soțul doamnei bibliotecare, Alexandru
Sticlaru, cel mai bun mecanic auto din oraș, dacă aveți nevoie…
Nu, nu avea nevoie… De tot ce avea nevoie era o porție zdravănă de vodcă. Slavă domnului, avea în dulapul din cancelarie. După câteva pahare se mai liniști.
«Nu se poate, nu se poate…», repeta întruna.
Pentru câteva clipe retrăi finalul acelei vânători «fără pera mult tam-tam», revăzu cum Alexandru Sticlaru se prăbușește în zăpadă, reauzi împușcătura și chiar strigătul său: «Alexandru!». În aceeași clipă aceste aduceri aminte chemară de undeva din memoria sa discuția țapinarilor zgomotoști din restaurantul de la poalele munților Parâng, în care intrase după uciderea lui Alexandru: «Cred că șoferul era beat de-a intrat cu mașina în stânci, au murit toți în afară de un vânător pe care îl luaseră cu două curbe înainte de locul accidentului», discuție de care probabil nu și-ar fi adus aminte niciodată dacă nu l-ar fi zărit pe Alexandru Sticlaru.
Era el, fără doar și poate.
Bine dar atunci?…
– Și spui că soțul doamnei biliotecare e mecanic bun? îl întrebă pe portar plecând spre casă.
– Do’m Sandu?… Mai bun ca el un găsiți în tot orașul, are mâini de aur, e doctor de
mașini.
– E din partea locului?
– Nu, nu de mult a venit în oraș, să fie doi-trei ani, după vorbă pare că-i din
Moldova, dar de unde anume n-aș putea să vă spui, strânse din umeri portarul.
Alexandru Sticlaru era din Vrancea, dar Smărăndeanu nu-l auzise niciodată vorbind cu accent moldovenesc. Dar mai interesant pentru el era faptul că sosiseră în acel orășel cam în aceeași perioadă și nu se întâlniseră niciodată. Nu era mare lucru ca un director-adjunct de liceu să nu-l cunoască pe un oarecare mecanic, fie el chiar și cel mai bun din oraș, dar acel mecanic să nu-l cunoască, măcar din vedere, pe directorul-adjunct al liceului la care lucra soția sa… greu de crezut.
Dar atunci, dacă ştie de prezenţa lui în oraş, de ce tace… ce urmărește… vrea să se răzbune sau a suferit un șoc și nu-și aduce aminte nimic de dinaintea acelei vânători?…
Şi-o fi pierdut averea?… De ce lucrează ca mecanic?… Era destul de bogat și fără a-și obține partea din ceea ce au găsit, ca să poată trăi pe picior mare.
Alexandru Sticlaru înșurubează și deșurubează, se bagă pe sub rable, umblă mânjit de ulei și vaselină?… Ceva nu se potrivea cu Alexandru Sticlaru cel pe care îl știa el.
Trebuia să afle toate acestea cât mai repede, nu avea timp de pierdut.

*

Afară ningea la fel ca în iarna lui ’99 și el se afla la fel ca și atunci în munți. De data aceasta în munții Gutâiului. Se afla din același motiv ca și atunci – să-l ucidă pe Alexandru Sticlaru, pe care îl credea mort. Era sigur că acesta va cădea în plasa pe care i-a întins-o, nu avea cum să dea greş. L-a urmărit aproape trei luni. Trei luni de zile Alexandru Sticlaru era principala ocupaţie a lui Alexandru Smărăndeanu. În acest timp află multe din obiceiurile acestuia, precum acela de a-şi duce amanta, chelneriţă la hanul ce purta numele viteazului căpitan-haiduc, la serviciu ori de câte ori era în tura de noapte, dar nu cu maşina proprie ci întotdeauna cu cea mai frumoasă maşină care se afla în atelier pentru reparaţii. Nu era nicio problemă dacă ar fi aflat proprietarul maşinii, doar era de datoria lui să încerce maşina după ce o repară.
Maşina lui Alexandru Smărăndeanu o dusese la atelierul unde lucra Sticlarul, şoferul de pe mașina cantinei liceului.
– Nene Costică, să nu-i spui a cui este maşina, nu cumva să se simtă obligat din
cauza doamnei Iza, şti şi matale cum e…
– Sunt mut ca peştele dom’ director! răspunse omul.
Maşina cu care urcase spre han, o împrumutase de la pedagogul Vâlcu, mai bine spus de la nevasta acestuia, căci pedagogul plecase într-o excursie de mic trafic în Ungaria. Oricum avea treabă la inspectoratul învăţământului care se afla oraşul de dincolo de munți. Va dormi la han.
Cheile de rezervă ale la maşinii sale erau la el… dimineaţa va coborâ în celălalt oraş, unde va zăbovi două trei zile.
Era sigur de reuşită. Alexandru Sticlaru nu avea cum să nu-şi plimbe amanta cu un BMW X3. La fel cum nu avea cum să supravieţuiască coborând muntele fără frâne.

*

–  Nenorocire mare domnule director!… Mare nenorocire!… îi spuse Florica de la
Secretariat.
Sunase la secretariatul licelui imediat după ce ajunsese la inspectorat.
– Soţul doamnei Iza, bibliotecara… mecanicul…, continuă fata.
– Ce s-a întâmplat cu el?… întrebă Smărăndeanu, încercând din răsputeri să rămână
calm.
– A avut un accident de maşină… şoferul de la cantină spune că era maşina
dumneavoastră…
– A murit? Glasul îi tremura la fel ca şi picioarele, broboane mari de sudoare îi
acoperiră fruntea, se sprijini cu mâna de birou, se temea că se va prăbuşi în mijlocul încăperii.
– Este în comă, dar a murit femeia ce se afla în dreapta, iar cealaltă…
Nu mai auzi ce se întâmplase cu cealaltă, simți cum îi fuge podeaua de sub picioare și se prăbuși pe covorul persan din secretariatul inspectoratului.

*

«L-am cunoscut acum trei ani pe Alexandru Sticlaru, mai bine nu l-aș fi cunoscut», îi povesti într-o noapte directotului-adjunct bibliotecara Iza, după ce o făcuse amanta sa, spre marea supărare a Luminiței Vâlcu care îl şi luă la rost întrebându-l: «Ce știe să-ți facă zuza aia mai bine ca mine?… că mai frumoasă nu e».
Într-adevăr, bibliotecara nu era mai frumoasă decât nevasta pedagogului, dar nu frumuseţea îl impinse pe Smărăndeanu spre ea, ci curiozitatea de a-l vedea pe Alexandru Sticlaru. Poate nici de curiozitate, ci din teamă s-a dus prima dată la ea acasă, a vrut să se convingă că omul pe care a încercat să-l omoare de două ori nu poate să-i mai facă nici un rău.
«Mi l-a prezentat unchiul meu Andrei, fratele mamei. Lucrau împreună la atelierul auto din centru. La început se comporta frumos cu mine și cu Matei pe urmă, după ce ne-am cununat la starea civilă s-a schimbat complet, a devenit gelos, a început să mă jignească, să mă lovească, se comporta urât cu Matei, de câteva ori l-am prins cu femei chiar la noi în casă».
În timp ce-i povestea, Smărăndeanu se uita țintă la Sticlaru care stătea absent în căruciorul său fără să-și da seama ce se întâmplă în jurul său. «Mai bine ar fi murit!», gândi directorul-adjunct.
Dar Sticlaru nu murise. Stătea în scaunul său cu rotile și privea aiurea. Era ca orice obiect din acea cameră și touși prezența lui îl excita pe Smărăndeanu, îl făcea s-o dorescă mai mult pe Iza, s-o posede chiar acolo, în patul lui, sub privirea lui tâmpă…

 

Va urma

Etichete:
Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.