Zodia Mielului (7)

Articol publicat in:Proza | 14 ianuarie 2013
Autor:

Partea a doua           

«Drept răspuns, El le-a zis:

Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul prorocului Iona.»

Evanghelia după Matei 12:39

 

 

Capitolul 1

– Nu eu l-am omorât! Nu înţelegeţi că nu eu l-am omorât? aproape urla   Simon Răureanu. Nu vreţi să mă credeţi, dar nu eu sunt omul care a adus semnul zodiei mielului. Asta crede întreg oraşul! Dar nu sunt eu omul acela, nu eu l-am ucis pe profesor, nu eu!…

Maiorul Toma Argilă îl privi tăcut.

Şi-a aprins o ţigară. Ochii săi obosiţi îl priveau pe Simon Răureanu cu indiferenţă.

– Nu eu l-am ucis! ridică Simon mâna, descriind un cerc mare ca şi cum ar fi vrut să împrăştie, să şteargă neîncrederea maiorului.

– Linişteşte-te copile şi încearcă să-ţi aminteşti totul, spuse cu voce domoală, aproape părintească maiorul.

*

Deşi avea peste douăzeci de ani de experienţă în spatele său, timp în care cercetase zeci de crime, anchetase sute de infractori, mai bine spus sute de cetăţeni, deoarece nu toţi cetăţenii anchetaţi sunt neapărat şi infractori, maiorul Toma Argilă era mai dezorientat ca oricând  în cazul uciderii profesorului Smărăndeanu.

Era un caz al naibii  de misterios. Avea un cadavru ciopârţit cu un satâr, avea un presupus criminal, paralizat, care de trei ani nu se ridicase de pe scaunul său cu rotile şi căruia medicii nu-i dădeau nicio şansă de a umbla vreodată pe picioarele proprii, dar care deodată, după amprentele armei cu care s-a săvârşit crima, se ridică, îşi ucide rivalul şi dispare fără să lase vreo urmă.

Pe deasupra mai era şi bătrânul profet care semăna panică printre oameni cu prorociile sale.

*

«Atunci vor picura din cer șasesuteșaizecișișase de picături de foc şi pucioasă pe conştiinţa de paie a celor nenăscuţi în zodia Mielului!.. Vai de voi, cei nenăscuți în zodia mielului!… Vai de voi, vai de voi!… Atunci veţi începe să spuneţi munţilor: «Cădeţi peste noi!» şi colinelor: «Acoperiţi-ne!», iar munții vor fugi în munți și colinele vă vor întoarce spatele!…», îi răsunau în urechi cuvintele bietului nebun care se  credea profet.

Dar nu profețiile nebunului îl deranjau pe maior, ci felul în care oamenii, locuitorii acelui orășel de munte receptau aceste profeții, cu o oarecare teamă, aproape cu sfințenie.

Vorbise cu mai mulți, dar aproape toți, de la autoritățile locale până la măturătorii de pe stradă îl credeau pe nebun omul lui Dumnezeu, om sfânt, căci despre asemenea oameni a spus mântuitorul: «Fericiți sunt cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția veșnică…».

«Omul născut sub zodia Mielului!…  Ne-a adus semnul ce ne-a cutremurat pe toți… Acesta este semnul că a sosit timpul naşterii din nou… Dar vă spun vouă că mai mari minuni vă e dat să vedeți!… Vai de voi, vai de voi!… Căci cine nu se va naşte a doua oară din apă şi din foc,  sub zodia Mielului va fi nimicit şi numele lui va fi şters din cartea vieţii!»

După prorociile nebunului, Simon Răureanu era acel om. Omul născut sub zodia mielului, el a adus semnul, care nu era altul decât ridicarea din scaunul cu rotile a lui Alexandru Sticlaru și uciderea profesorului Alexandru Smărăndeanu, care preacurvea cu nevasta acestuia. De aceea omul născut sub zodia mielului, adică Simon Răureanu se afla în noaptea aceea acolo, pentru a se putea împlini minunea semnului.

«Vor pune mâna pe aducătorul semnului zodiei mielului şi-l vor târî prin

piaţă, îl vor batjocori, şi-l vor arunca în temniţă. Vai celor care vor face acest lucru! Mai bine ar fi fost pentru ei dacă nu s-ar fi născut… Cine are urechi de auzit să asculte, cine are ochi de privit să privească, ascultaţi, priviţi şi luaţi aminte, zodia mielului e pe cer şi vai celor ce nu se vor naşte a doua oară din apă şi din foc!»

*

Afară ningea, Simon Răureanu închise ochii, vroia să-şi amintească totul.

Şi-a şters fruntea cu batista. În cabinetul maiorului era linişte. Nu se putea gândi la nimic, se străduia să-şi aducă aminte, aşa cum spusese maiorul, să rememoreze totul. Da, chiar aşa i-a spus Matei «La Grupul şcolar e nevoie de un fochist», după care i-a explicat: «De un om care să spargă lemnele, să le care în sălile de clasă şi în fiecare dimineaţă să aprindă focul în sobe de teracotă». Şi că el «ar putea pune o vorbă bună pentru el la Goliat».

– Nu eu l-am omorât! Nu înţelegeţi că nu eu l-am omorât? Strigă și strânse puternic ochii. Nu vreţi să mă credeţi, dar nu eu sunt omul care a adus semnul zodiei mielului. Deşi asta crede întreg oraşul! Nu eu sunt ucigaşul! Altcineva l-a ucis pe profesor, nu eu!… spera că atunci când va deschide ochii nu va mai zări cerul după gratii, dar cerul se afla tot după gratii…

«Simon?!… Adecă Petru, adecă piatră!… Pe această piatră, Eu îmi voi zidi biserica, căci zodia mielului e aproape!»

Bătrânul era cu siguranţă acolo, dar ţapul?…

Să-i spună maiorului de ţap?…

– Nu eu l-am ucis! Nu înţelegeţi că nu eu l-am omorât? a ţipat Simon Răureanu, bătând cu piciorul în duşumea.

Maiorul s-a ridicat şi s-a apropiat de el.

– Te rog să nu ţipi şi să nu mai baţi din picior. Mai bine străduieşte-te să-ţi revi, să-ţi aminteşti tot ce ai de spus şi să treci pe hârtie. Plutonier, adu hârtie şi ceva de scris.

– Am înţeles, a răspuns plutonierul Dunăreanu şi ieşi din cameră.

– Domnule Maior, credeţi-mă, nu eu l-am ucis, spuse domol, rugător Simon. Înţelese că nu avea nici un rost să bată cu piciorul în duşumea. Deşi înainte nu era în stare să înţeleagă asta. Credea că era cel mai nimerit mod de a-l convinge pe maior că nu el l-a ucis pe profesorul Alexandru Smărăndeanu.

Maiorul l-a privit tăcut. Şi-a aşezat ţigara în scrumieră, a despăturit o foaie de hârtie pe care a examinat-o cu atenţie şi pe care apoi a pus-o deoparte. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre fereastră. Simon îl urmărea cu atenţie, dar nu îndrăznea să mai spună ceva. Pentru el nu mai avea nicio importanţă. Oricum i se părea că maiorul nu-l crede, sau nu mai ştia ce să creadă.

Uşa s-a deschis brusc. S-a ivit silueta zveltă a plutonierului Andrei Dunăreanu.

*

Pe Simon Răureanu, maiorul Argilă îl reţinuse în arest, dar nu pentru crimă, era sigur de nevinovăţia lui în ceea ce priveşte uciderea profesorului Alexandru Smărăndeanu. În schimb el figura în evidenţa poliţiei şi mai mult de atât, semnalmentele sale se potriveau cu cele ale tipului dat în urmărire  pentru înşelarea unor gospodari din satele ce înconjurau oraşelul, unde infractorul dându-se drept medic veterinar vaccina vitele contra unor sume de bani destul de mărişoare. Și apoi ținându-l în arest, spera să mai liniştească un pic populaţia orăşelului care avea nevoie de un criminal, sau mai bine spus de un ţap ispăşitor, iar lui Simon Răureanu îi venea acest rol ca o mănuşă, deoarece el era «Omul care a adus semnul! Era Simon, adecă Petru, adecă piatră»,  piatra pe care se va zidi noua biserică, biserica din zodia mielului.

*

Câteva foi de hârtie albă şi un stilou negru – aşezate pe masă în faţa lui Simon. Mâna – suspendată în aer.

Plutonierul  a spus ceva şi mâna a dispărut.

Contrastul dintre albul hârtiei şi culoarea neagră a stiloului l-a tulburat pe Simon.

L-a fixat cu privirea pe plutonierul care se uita la el cu interes.

Maiorul ieşise fără ca el să-şi fi dat seama. În scrumieră încă îi ardea ţigara.

– Scrie, spuse subofiţerul. Timpul trece.

– Încerc să-mi amintesc, răspunse Simon Răureanu.

– Te rog să-ţi aminteşti totul…

Simon a apucat stiloul şi s-a aplecat asupra foilor de hârtie.

Maiorul a intrat în cabinet. Plutonierul a deschis o mapă nu prea mare şi a început să citească.

– Mi-am amintit! strigă deodată Simon. Mi-am adus aminte!

– Foarte bine, foarte bine!… Tot ce-ţi aminteşti pune pe hârtie, spuse mirat maiorul, de parcă Simon nu avea ce să-şi aducă aminte.

– Era acolo, era cu bătrânul!.. Sigur era cu el!…

– Cine? întrebă din ce în ce mai mirat maiorul.

– Ţapul! Ţapul alb, era acolo în bufetul gării împreună cu bătrânul, acum sunt sigur că l-am văzut acolo şi nu altundeva…

*

Maiorului Argilă i se făcuse foame, dar ar fi băut cu plăcere şi câteva pahare de vin, numai că pentru asta trebuia să coboare la restaurantul hotelului în care era cazat.

S-a îmbrăcat şi a coborât. A trecut de o uşă mare, ca acelea care se întâlnesc la casele ţărăneşti pe care scria: «Restaurant – Non Stop». Fiind ora unsprezece seara, restaruntul era plin, pentru că nu existau decât trei în oraş în care să se poată mânca şi dansa.

S-a aşezat la o masă liberă. A aruncat o privire prin sală. Cei mai mulţi dintre clienţi erau ameţiţi. Vorbeau tare, aşa cum vorbesc de obicei oamenii beţi, imaginându-şi că interlocutorii lor sunt surzi.

Într-o altă împrejurare, maiorul Argilă nu ar fi suportat atâta gălăgie ci cu siguranţă  ar fi chemat un taxi şi s-ar fi dus la una din pensiunile din afara oraşului, dar în acea seară, zgomotul nu prea îl deranja, ba dimpotrivă, parcă simţea că-i face bine. Toată ziua se simţise trist şi singur, iar acum atmosfera din acel restaurant în care oamenii vorbeau între ei fără să se înţeleagă, l-a înveselit.

La una din mese stătea un avocat tânăr (i-a ghicit profesia după vocabularul pe care îl folosea), cu faţa buhăită şi nasul roşu de atâta băutură. Avocatul ţinea de mână o femeie frumoasă, între două vârste, care asculta cu atenţie e un alt comesean, cu umerii ascuţiţi şi părul lung, cu barbă cioc, a cărui profesie, maiorul nu putuse s-o ghicească.

«Gamaliel s-a apropiat de el, l-a măsurat din creştet până-n tălpi – ştiţi ce privire are «prorocul», şi pe mine mă îngheaţă câteodată şi i-a aruncat în faţă: «Mai uşor va trece cămila prin urechea acului, decât să intre un bogat în împărăţia cerului. Adevărat îţi spun ţie pui de năpârcă că beţivii şi curvele vor intra înaintea ta în împărăţia cerului!» – povestea cel a cărui profesie maiorul nu putea s-o ghicească.

Toţi au izbucnit în râs. Avocatul hohotea, arătându-şi dinţii albi şi se plesnea cu putere peste genunchi.

«Profetul e eroul ultimelor întâmplări din oraş», zâmbi maiorul şi aducându-şi aminte de Gamaliel, nu a mai tras cu urechea la masa vecină ci începu să se gândească din nou la cazul său. Nu avea nici un motiv să creadă că «profetul» oraşului ar avea vreun amestec cât de mic, în uciderea profesorului Alexandru Smărăndeanu, însă vroia pur şi simplu, din proprie curiozitate să vorbească cu acest misterios nebun-înţelept care vorbea în prorocii cutremurătoare, astfel încât unii locuitorii îl credeau sfânt.

*

Bineînţeles ,maiorul Argilă ar fi putut ordona internarea lui Gamaliel la un ospiciu, dar acesta ar fi fost un semn de slăbiciune din partea lui, cu alte cuvinte din partea organelor statului. Cine ştie cum ar fi primit lucrul acesta locuitorii orășelului şi aşa speriaţi peste măsură de prorociile lui.

Vroia cu orice preţ să vorbească  cu acest «proroc» şi îl rugă pe plutonierul Dunăreanu să-l invite pe bătrân la sediul poliţiei.

– Bineînţeles că-l putem aduce domnule Maior. Dacă e un ordin îl aducem cu duba şi cu cătuşe la mâini.

– Nu, nu aşa! Vreau să-l invitaţi politicos să treacă pe la noi.

– Şi dumneavoastră credeţi că acest bătrân ţicnit va veni împreună cu ţapul său şi va sta, poate chiar va bea o cafea în biroul dumneavoastră? spuse, nu fără oarecare ironie plutonierul Dunăreanu.

Maiorul îl privi serios, ba chiar vru să-i atragă atenţia să nu uite cu cine vorbeşte, dar până la urmă rosti doar atât.

– Atunci o să-l caut eu şi voi sta de vorbă cu acest «profet» în faţa căruia tremuri până şi dumneata domnule plutonier.

 

Va urma.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.