Zorile într-un alt Aeternum

Articol publicat in:Proza | Aparut in:Nr. 22 ( martie, 2012 )
Autor:

Ex abrupto. Şi totuşi, la fel de exact ca un ceas elveţian. Şi deloc miraculos, atâta vreme cât existau lămuriri bazate pe ştiinţă şi logică.

Începuse cu paşi mici, asemeni unui prunc, asimilând forme, sunete şi culori, timp în care conexiunile se refăceau bucată cu bucată până ce sistemul ajunse să funcţioneze din nou la parametrii optimi. Şi atunci, fără de veste, ochii şi mintea i s-au deschis ca după un somn îndelungat şi s-a găsit dornic de viaţă şi de lumină.

Nici el nu înţelegea prea bine ce se petrecuse; îşi amintea cum se uita absent la flăcările din cămin şi, dintr-odată, acestea prinseseră suflet, iar gândurile sale se limpeziseră ca prin farmec, aşezându-se în şir raţional, cum nu mai fuseseră demult. Opacitatea dispăruse brusc, nu mai vedea lumea printr-un geam mat şi nu-i mai era teamă de ea, iar în clipele ce urmară, îşi şterse din minte aceste reminiscenţe de parcă nu le-ar fi avut nicicând.

Fusese grav bolnav, n-ar fi negat asta, dar învinsese afecţiunea şi în prezent era într-o formă excelentă. Deşi n-o simţea, trebuie să fi fost sătul până peste cap de acea cameră în care bolise şi oricum avea lucruri mai importante de făcut decât să trândăvească lângă foc.

Bineînţeles că prima dorinţa a castelanului nu putea fi alta decât aceea de a-i duce Elisei minunata veste a însănătoşirii lui şi de a-i săruta cu duioşie fruntea împovărată de griji. Însă, deşi îşi propusese acestea, nu se grăbea deloc la efectuarea lor, de parcă undeva, în interiorul său, i se spunea că n-au niciun rost.

Tânărul părăsi încăperea şi se lăsă purtat de paşi pe traseul cunoscut. Cu numele ei pe buze şi inima bătând nebuneşte, o porni nu către odăile de la etaj, ci spre pivniţe.

După ce străbătu o combinaţie de pasaje secrete, pe care şi le amintea la perfecţie, deşi era convins că nu le mai folosise de ceva vreme, Erin nimeri într-o criptă îngustă. În mijlocul ei se afla un fel de raclă acoperită cu un linţoliu de mătase violetă, ale cărui margini atingeau podeaua.

Prin urzeala borangicului se zugrăvea un chip feminin, chipul prea îndrăgit al logodnicei sale. Vălul fu înlăturat şi se dezvălui o copilă de o frumuseţe angelică, cu plete negre, ce curgeau ca un râu peste umerii goi.

Graţie arsenicului ce-şi făcuse lucrarea, prefăcând-o pe Elisa într-o superbă păpuşă de ceară, moartea nu-i putuse răpi prea multe, poate doar din prospeţime şi din nuanţă, însă oricum, paliditatea aceasta era apropiată tenului ei natural.

Tatăl ei se ocupase de toate şi starea în care se afla cadavrul demonstra măiestria vrăjitorului. Omul dăduse cuiva poruncă să se îngrijească periodic de toaleta defunctei şi de curăţenia din cavou şi se pare că ordinele vrăjitorului erau ascultate cu sfinţenie, căci rochia de tafta violetă a Elisei era aproape nouă, iar interiorul sarcofagului era tapetat cu crenguţe proaspete de brad şi petale de trandafir.

Cum şedea aplecat peste marginea raclei, contemplând fixitatea ochilor ei albaştri încadraţi de gene argintii acum din pricina otrăvii, tânărul atinse uşor buzele albe ale moartei. Răceala sărutului îl trezi la realitate şi ochii i se umplură de lacrimi. Elisa lui nu mai era decât o statuie de ivoriu…

Pradă unei crunte revolte, o apucă de umeri de parcă ar fi vrut s-o zgâlţâie să se trezească, apoi se linişti şi-şi îngropă faţa în pieptul ei, plângând în hohote. Visul frumos se încheiase pentru vecie… Castelanul o sărută pe frunte, apoi o acoperi la loc şi se întoarse în castel.

Pe când urca scările, aruncă o privire pe fereastră şi îl zări pe socrul lui în grădină, alături de un om străin, ambii concentraţi asupra unei gropi. Îi urmări cu nedumerire, apoi intră în bucătărie.

Scotoci prin oalele de pe plită după ceva de-ale gurii şi răsturnă accidental un capac, ce produse un zgomot teribil. Imediat, apăru pe uşa încăperii o servitoare, care scoase un strigăt de uimire.

*

Evlampionis se crezuse îndeajuns de versat într-ale sufletului omenesc pentru a nu mai putea fi vreodată surprins de vreo acţiune a semenilor săi. Şi iată cum, în acea noapte, lucrurile se precipitau din nou fără ca el să le poată controla. Iar frustrarea i se părea cu atât mai mare cu cât magul, care se ghida după astre, nu prevăzuse nimic despre cele ce aveau să se petreacă.

Revenirea ginerelui său marca finalul unei etape dominate de vicisitudini; vrăjitorul îl îngrijise pe tânăr cu toată devoţiunea cu care fusese înzestrat, dar de multe ori simţise blazare şi îşi dorise să se ajungă la un sfârşit, oricare ar fi fost acela. Deseori îi trecuse prin minte că acest stadiu n-ar fi existat nicicând, dacă l-ar fi lăsat pe tânăr să moară odată cu Elisa, dar de fiece dată ajungea la concluzia că fără acest om existenţa lui ar fi fost una searbădă, şi mai apoi i-ar fi fost imposibil bietei lui inimi să suporte ambele pierderi.

Elisa nu apucase să-i dăruiască nepoţi spre care omul să-şi poată canaliza acum dragoste părintească. Iar cum patima pentru fiica sa era una din cele eterne, se admite că fetişizarea lui Erin, unicul suvenir însufleţit rămas de la ea, a fost doar următorul pas.

O îndrăgise pe copilă cu o dragoste egoistă, considerând că ea îi aparţine lui şi numai lui, şi asta chiar din prima clipă când o ridicase de pe treptele bisericii unde o găsise abandonată. Fata crescuse în castelul vrăjitorului şi nu cunoscuse lipsuri, căci tatăl îi oferise toată inima lui, iar acolo unde nu se pricepuse a o creşte, născocise, şi totul mersese ca pe roate.

De aceea, Elisa spunea ades că întreaga ei copilărie nu ştiuse de viaţa reală, trăise într-o fantezie, creată special pentru ea de către părintele său, magicianul cu fruntea umbrită de luceferi.

Primul eveniment survenit se disputase pe când vrăjitorul se întorcea acasă dintr-o călătorie, nerăbdător să-şi vadă fiica pe care o lăsase uşor suferindă. Şi nu faptul de a o afla răpusă de o răceală cu complicaţii îl uimise peste măsură, cât îl îngrozise acela de a-i găsi pe tineri în patul lor, uniţi într-o îmbrăţişare a morţii. Erin era numai în nesimţire, dar fiica magului părăsise demult lumea noastră.

Evlampionis nu avusese niciodată certitudinea că Erin ştia de moartea soţiei sale, însă un lucru se înţelegea din felul cum arăta dormitorul: tânărul voia să moară şi pregătise totul dinainte pentru a nu avea surpriza neplăcută ca decesul lui să nu se ivească în urma afecţiunii pe care o avea. Văzuse omul multe în existenţa lui, dar o aşa îndârjire ca la tânărul său, pe nicăieri!

Dar vorba aceea „orice naş îşi are naşul “. Şi îndârjirea lui Erin găsise una pe potrivă, căci socrul lui nici nu concepea să-l lase să moară.

La prima vedere, afectul lui Evlampionis era pe deplin justificat, dar Rufio ştia că nu era vorba doar de emoţie, ci şi de teamă. Când anticarul ajunse în coridorul ce ducea spre sufragerie, îl zări pe om sprijinit de o coloană ionică, de unde privea cu încordare către uşa deschisă a camerei.

Slugile flecăreau de zor; Rufio îşi zise că ginerele vrăjitorului trebuie să fie lihnit, dacă acceptă să mănânce cu atâta zarvă în jurul lui.

Se apropie de Evlampionis; acesta îi aruncă o privire, apoi oftă adânc, resemnându-se.

— Vino cu mine, îi şopti el rugător.

Intrară într-o cameră de formă dreptunghiulară, al cărei mobilier era compus dintr-o masă lungă şi strâmtă şi câte patru sfeşnice mari, de argint, ce dominau fiecare din cele patru colţuri ale încăperii. În capătul stâng al mesei, înconjurat de servitorime, se afla tânărul moşier care mânca pe îndelete dintr-o porţie de ciulama cu sos alb.

Văzându-l pe stăpân, bucătăreasa veni la dânsul şi începu să turuie aceeaşi istorie, repetată de mai multe ori în acea noapte, povestind cu atâta plăcere de parcă ar fi fost prima oară. Tipicar cum era, Rufio o chestionă pe femeie asupra orei exacte la care se petrecuse totul, de parcă această informaţie ar fi fost vitală.

Evlampionis răbdă cât răbdă, pe urmă porunci servitorilor să meargă la culcare pentru a rămâne singuri.

Vrăjitorul, ce ignorase prezenta ginerelui său, de cum realiză că nu mai sunt decât ei trei în cameră, se duse cu paşi mici până la masă. Cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, omul se debarasă de orice ipocrizie.

— Erin?!… murmură el cu duioşie. Fiul meu, eşti bine?…

Tânărul care nu arăta să fi observat schimbările produse în sală se opri din mestecat şi puse furculiţa în farfurie. Nu răspunse de îndată, gest care îl intrigă pe vrăjitor, iar când ridică privirea spre cei doi, în ochii săi se citea un soi de suspiciune.

— Bună seara, tată-socrule! i se adresă Erin cu entuziasm. Şi bună seara şi domniei-tale, amic al socrului meu! adăugă el către Rufio cu o amabilitate puţin exagerată.

Acesta salută printr-o plecăciune a capului, dându-şi seama că nu era momentul potrivit pentru a se face cunoscut.

— Sunt bine, mulţumesc de întrebare, răspunse tânărul în cele din urmă, cu oarecare rezervă.

— Eşti bine! Nu, nu poţi fi bine!… Adică… eşti bolnav, fiule, să nu apară vreo recidivă, ştiu eu… Trebuie să te vadă un doctor, insist să te vadă un doctor!

Evlampionis se îndreptă hotărât spre uşă şi trase de şnurul cu clopoţel utilizat pentru a chema servitorii.

— Nu, îl opri tânărul cu fermitate, iar când vrăjitorul se întoarse spre el, uimit de tonul folosit, îl văzu pe Erin ridicat în picioare în faţă mesei, iar chipul său afişa o duritate pe care omul n-o ştia la ginerele său.

Rufio îl îndemna la calm.

— Am spus că mă simt bine, completă Erin cu indulgenţă şi se aşeză înapoi. Eeei, de ce nu şedeţi voi cu mine?… Haideţi, să ciocnim cu pahar cu vin! deveni el binevoitor.

— Vin?… Un pahar… cu vin? Da. Adică… ai apetit, nu? Ţi-e foame şi ăsta, ăsta e un semn bun, nu, Rufio ?! făcu omul cu o bucurie de nebun în ochi. Are poftă de mâncare! râse el isteric. Nu e minunat, Rufio? Zii!

Şi se repezi la anticar, strângându-i convulsiv braţul. Rufio se uită cu tristeţe către Erin, care zâmbea fără chef.

— Dragul meu băiat, dacă ţii la mine, vei permite să te consulte un medic, spuse Evlampionis cu blândeţe.

— Nu, aprecie tânărul după un moment de gândire, mă simt bine, excelent. Poate tu ai nevoie de unul.

— Eu?!… se miră omul. De ce să am nevoie?

— Eşti foarte încordat, tată, n-aş vrea să păţeşti ceva.

În cuvintele lui se vădea puţină ironie.

— Nu, nici vorbă… Cred că niciunul din noi n-are nevoie de medic, stabili omul.

Rufio nu înţelese pe moment dacă stăruinţa lui Erin îl convinsese pe vrăjitor sau faptul că tensiunea nervoasă a acestuia nu mai era de stăpânit, dar se lămuri imediat, când omul adăugă ca pentru sine:

— Bine, dar o să ţi se facă rău.

Deşi nu se simţea în largul lui, Rufio nu se putu abţine să nu surâdă, căci situaţia era într-adevăr uşor comică, având în vedere trecutul lui Erin. Însă acesta nu părea să-şi amintească un lucru capital.

— Erin, aş vrea să-mi spui ce s-a întâmplat, solicită vrăjitorul. Eu nu pricep, n-am avut nicio presimţire, la fel ca atunci… Doar acum o oră stăteam împreună lângă foc şi-ţi citeam din cartea aceea despre vânătoare. Erai conştient în acel timp, auzeai ce-ţi spuneam?!…

Moşierul tăcu, concentrându-se asupra farfuriei lui. Gestul jucatului cu furculiţa în mâncare demonstra o iritare crescândă.

— Îţi aminteşti de noaptea aceea? continuă Evlampionis.

Rufio făcu o grimasă; ambiguitatea întrebării avea ascuţimea unui iatagan. Drept răspuns, tânărul vârî în gură furculiţa plină şi un dumicat de pâine de secară. Apoi, îşi turnă un alt pahar.

Evlampionis trase jilţul din capătul său de masă, dar nu se aşeză. Rufio se instală pe un taburet incomod, pe care-l găsi lângă un perete.

— Hm, era atât de fericită când izbuteai să te rupi o vreme de telescop şi de laborator pentru a merge cu noi la un picnic, murmură Erin visător. De-ai fi văzut cum i se lumina chipul de bucurie şi câtă exuberantă se năştea în sufletul ei. Oh, te iubea cu o aşa pasiune, încât uneori mă simţeam gelos…

Evlampionis vru să zică ceva, dar se rezumă la a-şi umezi buzele uscate. Se aşeză pe scaun, tremurând.

— Dar în inima Elisei noi doi ocupam aceeaşi treaptă şi tu ne iubeai pe amândoi deopotrivă. Cugetă o clipă, râse, apoi adăugă, minunându-se: Îndrăgea violetul, culoare ce se asorta de minune cu ochii-i precum floarea de liliac…

— Ai văzut-o?! întrebă vrăjitorul cu uimire.

— Da. A fost prima fiinţă pe care am văzut-o când am perceput iarăşi lumea şi unica în a cărei privire aş vrea să mor.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare, insistă Evlampionis, după o mică pauză.

Rufio îi sugeră printr-un semn să nu-l obosească prea tare. Însă vrăjitorul aşteptase suficient pentru a-i fi imposibil acum să se mai înfrâneze.

— Da, tată, îmi amintesc tot, mărturisi el cu amărăciune, nicio grijă, am memoria intactă.

— Şi atunci… n-ai nimic să-mi reproşezi?! strigă omul, uluit.

— Şi ce ţi-aş putea reproşa?… zise el cu tristeţe cu glas, examinând distrat carourile feţei de masă. Că ignorându-mi liberul-arbitru, m-ai plasat în centrul preocupărilor tale, că m-ai transformat într-un cobai, iar medicaţia ta nu dădea roade, că mă chinuiai cumplit, deşi vedeai că totul se terminase pentru mine… Asta vrei să-ţi spun?

— Erin, fiule, ştiu că ţi-am greşit mult, spuse omul, dar n-am să-ţi cer iertare, căci am făcut doar ceea ce am crezut de cuviinţă şi nu-mi pare rău. Dacă ar trebui să trec din nou prin acele clipe, fii sigur că aş proceda întocmai ca în acea seară.

Tânărul îl cercetă cu mâhnire.

—Uite, accept să-mi porţi pică, dacă asta vrei, dar n-aş suporta gândul că tu mă urăşti…

Vrăjitorul se opri, aşteptând reacţia lui Erin. Moşierul oftă adânc, gustă din vin ca pentru a-şi face curaj, apoi zâmbi cu tristeţe.

— O vorbă necugetată; nu trebuia s-o iei în seamă.

— Erin!…

— Probabil că mă credeam în agonie, altfel nu-mi permiteam să-ţi vorbesc astfel, zâmbi el, stânjenit. Şi ca să glumim puţin, după câte văd nu s-a îndeplinit blestemul meu, suntem încă aici, amândoi.

Evlampionis păli dintr-odată şi aruncă o privire către Rufio. Nemuritorul se ridică de pe scaun şi cei doi schimbară câteva cuvinte pe şoptite. Erin se încruntă.

— S-a întâmplat ceva?…

— Erin, fiule, mă întrebam ce planuri ai, dacă te-ai gândit cumva la ce vrei să faci în viitor? întrebă omul cu o undă de făţărnicie.

Erin simţi pericolul şi se retrase încet în carapacea să.

— Ce planuri am?… se miră el. Hm, pentru moment, n-am niciun plan; sunt bucuros că mi-am revenit şi mă simt bine. Ce să vreau altceva?

— Nu ştiu, bolborosi omul, poate îţi doreşti un lucru anume sau simţi că ar trebui să faci ceva?…

Erin îl măsură pe vrăjitor cu neîncredere, pe urmă trecu la figura lui Rufio, care i se păru foarte comună şi neexpresivă. Bineînţeles că tânărul se înşela, anticarul era o persoană plăcută, numai că-şi ascundea cu grijă trăirile; cât despre opinii, rar şi le exprimă în public.

— Nu, nu vreau să fac nimic deosebit, răspunse Erin cu sinceritate. Poate că o să mă apuc din nou de administrarea moşiei de Worshend, dar asta mai târziu. În prezent, cred c-am să-ţi ţin companie, în caz că nu te-ai săturat de mine ca de mere acre, adăugă el, zâmbind.

Evlampionis se uită la Rufio, după care încuviinţă, oftând. Încă n-aveau motiv să se îndoiască de vorbele lui, dar asta nu însemnă că nu trebuia să fie cu ochii în patru.

— Fiule, începu vrăjitorul cu inimă grea, n-aş vrea să-ţi pricinuiesc vreun rău, dar dacă ţi-ai dat seama că viaţa merită trăită chiar şi aşa, e necesar să afli unele lucruri ce nu suferă amânare.

— Ce vrei să spui? întrebă el curios.

— Că lucrurile sunt rareori ceea ce par a fi şi soarta ne rezervă o multitudine de surprize, care ni se par de neimaginat.

Tânărul medită puţin, apoi îl privi încurcat. Îi făcu semn să continue.

— Îţi sugerez să asculţi cu calm ce-ţi voi spune, fără a te grăbi cu concluziile. Află, deci, că tânărul acesta care-mi este prieten credincios, după cum sigur ai observat, se numeşte Rufio şi ne cunoaştem de o bună perioadă de timp. Şi el te cunoaşte pe tine sau, mă rog, îl cunoaşte pe acel Erin de până astă seară.

Moşierul se decepţionă, văzând întorsătura pe care o luase discuţia; nu-l plăcea pe Rufio şi n-avea niciun chef să asculte cine-ştie-ce laude la adresa sus-numitului. Aşa că se lăsă pe spate în jilţ şi se prefăcu că-l interesează, doar că să nu-l supere pe Evlampionis.

Nemuritorul însă nu părea măgulit de spusele omului; nu era de acord cu modul de abordare al vrăjitorul, îl considera o barbarie şi îi părea rău că omul se folosea de prezenţa lui pentru a-l tulbura pe Erin. Dar şi el, ca şi ginerele amicului său, se vedea constrâns să participe la expunerea gazdei.

— L-am întâlnit după o vreme de la îmbolnăvirea ta şi pe lângă datoria de mediator între mine şi organizaţia secretă din care face parte, mi-a fost şi bun prieten şi sfătuitor. Când ne-am văzut prima dată, Rufio avea doar treizeci de ani, iar acum… Ei bine, acum merge pe a doua sută.

În sinea lui, se ruga ca Erin să primească bine mesajul şi să nu-l ia drept o glumă proastă căci asta i-ar fi îngreunat şi mai mult sarcina.

Dar cine ar fi spus oare despre povestea lui că-i altceva decât un banc nesărat?… Numai acela care are pretexte să îngăduie o asemenea nebunie.

Iar Erin le avea.

Totuşi, rămase perplex auzind una ca asta şi îi privi îndoielnic. Păru că-l umflă râsul, dar se opri brusc şi-şi muscă buzele până la sânge. Pradă unei excitaţii nervoase, ochii i se măriră în orbite, iar dinţii săi dezveliţi într-un zâmbet demonic se arătau pregătiţi să muşte în carne vie.

Se potoli curând şi i se adresă lui Evlampionis:

— Nu te cred, spuse el scuturând din cap. Şi ştii de ce?… Pentru că locuinţa aceasta e la fel ca întotdeauna, iar Elisa, oricât de gătită ar fi fost, nu mai putea fi la fel după aşa amar de vreme. Deci minţi, farmazonule.

Lui Evlampionis îi luă un moment să-şi revină din şoc şi să nu se repeadă asupra ginerelui său. Îşi zise că nu Erin vorbise, ci ultimele rămăşiţe ale bolii lui.

— Copile, Elisa va rămâne mereu aşa cum arată acum; am descoperit eu un mod. Iar casa e a mea, dacă vreau poate să arate şi ca un templu al lui Deceneu! Înţelegi, dragule?… Aşadar, nu te ascunde în spatele unui fir de păr.

Ochii lui Erin se umeziră puţin, dar nu plânse. Întâlnind privirea lui Rufio, tânărul îl studie cu mintea goală de gânduri. Acesta oftă adânc, apoi se ridică şi făcu câţiva paşi ca să se dezmorţească.

— Vreau o dovadă, murmură tânărul şi se ridică de la masă şovăielnic.

În dreapta vrăjitorului se afla o fereastră tăiată în ogivă. Erin se îndreaptă spre ea, iar Rufio şi Evlampionis se apropiară îngrijoraţi.

Tânărul deschise geamul, dar ezită să privească afară. Se întoarse spre vrăjitor cu o mină rugătoare.

Iar omul aprobă, deşi ştia că Erin ar fi putut avea o emoţie din care să nu-şi mai revină.

Fereastra desfăşura acea minunată parte a Aeternumului ce avea în centru funesta clepsidră, de altfel unicul reper al lui Erin din panorama cunoscută lui. Se uită cu mirare la faţadele clădirilor şi la copacii înalţi şi stufoşi ce protejau oraşul pe timpul arşiţei şi se simţi cuprins de ameţeală…

Nimic din ceea ce ştia el nu mai era la locul lui, nimic!…

Doar clepsidra. Şi parcă asta era de ajuns. Auzise de oameni care pierduseră totul şi-şi reclădiseră viaţa de la un lucru aparent nefolositor, de la o bucată de lemn, un petic de pământ, un strop de iubire… Clepsidra putea să fie acel ceva în jurul căruia el avea să-şi construiască existenţa.

Astfel, imaginea din faţa ochilor săi, ce deborda de viaţă şi prospeţime, îi păru chiar mai frumoasă decât cea de dinainte. Pe suflet i se aşternu deodată o linişte cum nu mai simţise de ani… Suspină fără să vrea şi-şi simţi iar pleoapele grele de lacrimi.

Cât timp trecuse şi de ce trebuise să-l piardă?!… Frustrarea îl rodea neîncetat.

Închise geamul şi-şi lipi fruntea de sticla rece a acestuia. Privind către socrul lui, pricepu că şi el era măcinat de acelaşi gând. Îi zâmbi timid.

— Cât timp am fost inconştient? întrebă el cu calm. O an? Doi?! Zece ?! ..

Evlampionis ezită să-i răspundă. Îi sugerase o dată, spunându-i vârsta lui Rufio şi n-avea curaj să repete.

— Spune, sunt pregătit.

— Eşti sigur? zise Rufio.

Era prima oară când i se adresa, de când intrase în sală.

— Da, spuneţi-mi odată!!

— Fiule!… Intervalul de timp până la trezirea ta a fost de…

Vrăjitorul se înecă.

— De cât ?!!

— O sută patruzeci şi nouă de ani, unsprezece luni şi treizeci şi unu de zile.

— Te-ai trezit cu puţin înainte de-a treia jumătate de centenar, explică Rufio. Şi cu două ore înaintea Anului Nou… constată el, privindu-şi ceasul.

Erin rămase un pic pe gânduri ca un om care tocmai a auzit o glumă şi nu i-a prins tâlcul, apoi zâmbi şi zise:

— O sută cinzeci de ani!… Bine că nu se plăteşte impozit pe dormit, că te-aş fi ruinat!…

Atâta spuse şi se prăbuşi pe mozaicul cu modele florale. Rufio şi Evlampionis se priviră uimiţi, apoi îl luară pe Erin de câte o subsuoară şi, folosindu-se de o uşă mascată cu draperie de caşmir, îl duseră repede în camera sa, unde îl aşezară cu grijă în pat.

— Am zis eu că o să i se facă rău!… spuse vrăjitorul ca pentru sine.

Evlampionis îl cercetă pe ginerele său şi constată că doarme liniştit, lucru pe care li-l confirmă şi doctorul. Acesta fusese chemat anterior de către intendentul care auzise clopoţelul stăpânului şi aşteptase în hol să vadă cum evoluează lucrurile, pentru a putea interveni dacă apărea ceva de genul acesta.

După ce doctorul ieşi, magul se aşeză pe marginea sofalei, alături de Rufio.

— Dacă zeul a făcut ca Erin să se trezească pentru a-i îndeplini ordinele, atunci ginerele tău e un comedian de soi, zise anticarul. Ori poate că zeul l-a făcut să leşine de-a binelea ca să iasă din încurcătură.

— Lasă ironiile, amice! spuse Evlampionis plictisit. Trebuie să fi fost nebun, dacă mi-am închipuit fie şi o secundă că Erin e implicat în treburile astea murdare! Dar ce să-i faci? Când lucrezi cu forţele malefice, nu te încrezi nici în umbra ta. Prost am fost că m-am antrenat în asemenea probleme; dacă aş fi ştiut cum stau lucrurile, nu mă amestecam defel! Însă acum e tardiv, nu mai pot da înapoi; trebuie să lupt mai departe.

— Iar eu te voi ajuta, îl asigură Rufio.

— Să coborâm, Rufio, mai avem ceva de rezolvat. Uciderea lui Elnur a fost doar începutul, spuse omul, luând cu sine un ghiveci de darlingtonia californica.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.