Anatomia fricii

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 20 ( ianuarie, 2012 )
Autor:

George Chiriac — Frica circulă prin subteran
Ed. Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2011

Poate părea ciudată recenzarea unei cărţi de poezie în paginile unei reviste de suspans, mystery, thriller, sf ş.a.m.d. Numai că volumul lui George Chiriac, Frica circulă prin subteran, pare construit ca o sumă de clişee fotografice (n-o spun în cheie peiorativă) smulse din atmosfera terifiantă a filmelor de gen şi transpuse cu atenţie în pagină.

Versurile lui Chiriac zugrăvesc o lume în care pericolul nevăzutului e atât de pregnant, încât luciditatea se topeşte sub greutatea acestuia. Atmosfera sumbră pare să coboare peste oraşe, peste cimitire (există mai multe „vizite” la Bellu), într-o tăcere înfricoşătoare. Fotogramele izbucnesc în pagină pe neaşteptate, creând senzaţia de nou, de macabru subtil controlat . Poetului îi place, de altfel, să inventarieze destul de des instrumentarul groazei, livrând cu generozitate pretexte de natură să-ţi îngheţe sângele-n vine: „în pielea ta dorm larvele”, „cadavrul meu va fi găsit în pădure / mă veţi recunoaşte după dinţii mei strâmbi”, „frica fojgăie între omoplaţii ei / are unghii negre are alge are salivă / i se tot clatină mâinile / ca un fel de clopote transparente şi lungi”, „la capătul străzii / se mişcă / o fată ciudată / împăturită-n sârmă ghimpată”, „în oglinda retrovizoare şapte / pisici albe îşi ascut foarfecii” etc.

George Chiriac nu face nici aici rabat de la puterea cuvântului plasat corect, în aşa fel încât el să nu lase loc interpretărilor călduţe. Respiraţiile noastre, dincolo de fricile care ne rod, sunt cele care ne separă, cel puţin deocamdată, de lumea umbrelor care ne aşteaptă pe toţi.

George Chiriac prezintă aici un tablou al terorii statice. Niciuna dintre poeziile volumului (deşi pe toate le leagă o relativă omogenitate) nu este artificial încărcată cu un dinamism imagistic. „Pozele” din cartea lui Chiriac (pentru că forţa vizuală a versurilor e remarcabilă) sunt terifiante prin simpla lor înfăţişare, fără a mai fi nevoie de o regie care să exhibe noi valenţe ale ororii. Cu alte cuvinte, puterea sugestiei constă în redarea brută şi necizelată a unor ipostaze fruste ale fricii. Nici măcar această frică, prezentă pe tot parcursul volumului, ca un fir nevăzut care leagă chipuri şi poveşti strâmbe, nu este „ajutată” experimental să provoace alte reacţii decât acelea care vin în mod firesc. Construcţia plină de peisaje a volumului e doar pretextul pentru o renaştere, din subteran (sau dinlăuntrul nostru), a reacţiei corecte: spaima. Lunga aşteptare a unei mântuiri nu diminuează ci, din contră, sporeşte prin tensiune treptată teroarea.

Dacă, iniţial, tendinţa poetului a fost aceea de a configura o lume din care concretul liniştitor să fie evacuat, pe parcursul volumului ni se înfăţişează şi tablouri în care imediatul e transfigurat, însă o urmă a acestuia rămâne încifrată în vers şi, de acolo, în mintea celui care-l parcurge: „pe trecerea de pietoni ceva / aşteaptă să ne sufle din peisaj / suntem ca două bucăţi de palton vechi / în gura unei potăi” (p.40), „văd cum lipeşti etichete cu cap de mort pe / sticle de otravă // cunosc acea dorinţă de a omorî pe cineva / dorinţa de a potrivi perna pe faţă” (p.61). Iată cum rezultatul imprevizibil al sugestiei fricii este, în cele din urmă, difuzia instinctului extinctiv în colţurile minţii celor care trăiesc poezia spaimei. Scăparea nu mai e regăsibilă nici măcar în intimitatea caselor, pentru că frica are darul de a acapara, ca o ceaţă deasă, fiecare ungher al existenţei: „fricoşii oameni – îţi aminteşti / cum măreau pasul spre casă nu te teme / mai târziu vom stinge lumina / şi toţi se vor ascunde după sofa / după lampa cu abajur zdrenţuit / după draperii sub covoare / după sticlele sparte la ultima beţie” (p.46).

O trăsătură comună multor poeţi din tânăra generaţie este încercarea de legitimare a mesajului poetic prin recurgerea, deseori obositoare, la referinţe livreşti care au legătură cu tema abordată. Nici George Chiriac nu face excepţie. Un volum de poeme în care se cuibăresc ameţitor frica şi proximitatea morţii, laolaltă cu nebunia frumoasă a căutătorilor de sens, nu putea să nu trimită, măcar din când în când, la Sylvia Plath (de unde s-a adoptat angoasa), Jack Kerouac (care ne împrumută dorinţa de explorare a necunoscutului), Allen Ginsberg şi Walt Whitman (de unde ne extragem poeticitatea). Sylvia Plath pare, totuşi, să câştige detaşat această luptă: „uneori o văd pe sylvia ea nu are 9 / vieţi ca motanul cheshire” (p.20), „noaptea îţi citesc din sylvia plath / şi corpul tău se evaporă” (p.36 – un tablou reuşit al intrării în atemporalitate prin intermediul miracolului empatiei livreşti), „ea e sylvia / locuieşte în camera de gazare”, „ea e sylvia / îşi bagă capul într-un cuptor / trece dincolo în februarie 1963” (p.65), „sylvia plath mă trăgea de mânecă / mă striga daddy eu nu eram daddy” (p.68). Chipul nebuniei, privit cu sete estetică, nu putea fi complet fără Alice in Wonderland, motanul Cheshire sau iepurii albi, personaje nelipsite din paginile volumului de faţă. Pare că autorul găseşte uşor corespondenţe surprinzătoare între spaima primordială şi experienţa, fie şi fictivă, a celor care au împărtăşit-o altora sau ale căror anxietăţi tulburi au fost reconstruite de alţii. Iar dorinţa de a conferi dimensiuni panoramice şi exhaustive acestui puternic sentiment care e frica îi reuşeşte de minune tânărului poet. În ciuda permanentei senzaţii de încărcare, de preaplin, volumul lui George Chiriac este construit într-un abia perceptibil mod arhitectural, unde fiecare treaptă a ansamblului vine exact la momentul potrivit, augmentând pe nesimţite spaima.

Peste toate acestea, trimuful sonor al viului apare, în finalul volumului, ca un deznodământ de un optimism în totală antinomie cu tonul sumbru al cărţii. George Chiriac nu face nici aici rabat de la puterea cuvântului plasat corect, în aşa fel încât el să nu lase loc interpretărilor călduţe. Respiraţiile noastre, dincolo de fricile care ne rod, sunt cele care ne separă, cel puţin deocamdată, de lumea umbrelor care ne aşteaptă pe toţi: „îmi doresc un cadillac de marţipan care să ne plimbe / prin acest cimitir fără margini / să citim pe cruci din mers / (cred în aceste mesaje) / dorinţe şi frici care strălucesc din subteran // să venim / prin întuneric cu respiraţiile noastre / ca două portiere / trântite cu furie” (p.76). O izbândă parţială asupra întunericului, e adevărat, însă nu mai puţin reală şi tonică. Şi un volum, aşadar, reuşit.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.