Antinomii enigmatice

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

Luis Sepúlveda – Jurnalul unui killer sentimental • Yacare
Traducere de Irina Dogaru
Editura Polirom, 2004

Trăitor în Spania de aproape 15 ani, chilianul Luis Sepúlveda (n. 1949) a debutat repede, la  numai 17 ani, cu poezie, însă celebritatea şi-a câştigat-o prin reorientarea spre proză. Jurnalul unui killer sentimental. Yacaré cuprinde aparent două microromane, de fapt nişte nuvele tributare prozei poliţiste. Deşi am fi pregătiţi să citim o proză atipică prin infuziile specifice imaginarului sud-american, Sepúlveda face tot posibilul să ne contrarieze.

Deşi am fi pregătiţi să citim o proză atipică prin infuziile specifice imaginarului sud-american, Sepúlveda face tot posibilul să ne contrarieze.

El adoptă mai degrabă stilul occidental, preferând să ezite, în celelalte scrieri, între o sugestie a realismului magic şi o contestare a acestuia. Jurnalul unui killer sentimental urmează fidel proza detectivistă, mizând pe strategiile recunoscute ale genului. Mai întâi urbanul, ca spaţiu social în care misterele şi subteranele definesc o tipologie anume, apoi funcţia misterului şi elementul neaşteptat. Cartea nu are cum să surprindă un cititor obişnuit, nici prin poveste, nici prin imaginarul propus: povestea unui ucigaş profesionist care se îndrăgosteşte. Parcă, parcă am mai întâlnit undeva intriga asta apocaliptică. Apocaliptică pentru că, nu-i aşa, iubirea umanizează „maşinăria” ucigaşă, de aici conflictul cu angajatorul, deconspirarea identităţii şi sfârşitul carierei. Ghinionistul nostru criminal află că iubita crescută, formată şi întreţinută se îndrăgosteşte de altcineva. Nu oricine: chiar viitoarea sa ţintă. Dar asta aflăm, fireşte, la sfârşit. Deşi intenţia se ghiceşte cu uşurinţă de la mijlocul naraţiunii.

Luis Sepúlveda construieşte febril un carusel de piste false şi deconspirări, care mai de care mai surprinzătoare. El reuşeşte să aglomereze pe spaţii mici tipologii, mistere, mituri şi mentalităţi dozate echilibrat în desfăşurarea narativă.

Iritant este că Sepúlveda bifează cu graţie locurile comune ale romanului poliţist dublate de o mult prea evidentă proiecţie filmică. El lasă impresia unei  lipse totale de inspiraţie, de la vocea nevăzută care-i stabileşte misiunile, fotografiile cu victima, codurile comunicării, soluţiile şi aşa mai departe. În aceste intersecţii plictisitoare se insinuează însă concluzii simbolice: „Chipul omenesc nu minte niciodată, e singura hartă care înregistrează toate teritoriile în care am locuit”. Dar aceste observaţii nu fac deliciul naraţiunii, cum ne-a obişnuit ficţiunea poliţistă. Interesant ar fi fost dacă motivaţia victimei – condamnată pentru că devenise stânjenitor prin filantropia sa atipică – capta mai multe sensuri. Şi avea de unde. Condamnatul visează o răzbunare împotriva Americii care tratează cu superioritate şi cruzime valurile de imigranţi mexicani. Aşa încât, drogurile vândute pe mai nimic ar trebui să nimicească această naţiune trufaşă.

Pe de altă parte, Sepúlveda abandonează şi un posibil filon comic sau de umor negru, mai ales că eroul narator conştientizează o stare de spirit: „legea lui Murphy apasă ca un blestem asupra profesioniştilor”. Aceasta este povestea. Cu ce asezonează Sepúlveda povestirea? Cu reţetele consacrate ale genului, de la confuzii, nelămuriri, la mistere parţiale, experienţe norocoase, teoria conspiraţiei şi ironia sorţii. Fără nimic picant. De pildă, punctul nodal al cărţii este o scenă din Istanbul, când killerul este surprins într-o paradă de confuzii, fiind salvat chiar de subiectul misiunii sale. „Sunt îngerul exterminator. Obiectivul meu este să te ucid. Însă nu aici”, avertizează ucigaşul… Nu ne rămâne decât să nădăjduim că citim o proză alegorică. Sperăm, totuşi, odată cu resemnarea naratorului: „blestem în toată regula”. Ghinion. Killerul îşi îndeplineşte ultima misiune şi se pensionează la numai 42 de ani, executând iubita alături de vizionarul anti-imperialist.

Din Jurnalul unui killer sentimental rămân câteva idei bune abandonate, menţinute în viaţă numai de cititori devotaţi care se mulţumesc cu puţin.

Dacă Jurnalul unui sentimental este o mostră despre cum se ratează o ficţiune detectivistă, Yacaré reprezintă valorificarea ideală a unui policier. Straniu şi paradoxal scriitor!

Luis Sepúlveda îşi ia revanşa în Yacaré. O proză în care puzzle-ul e integrat perfect în structura detectivistă, misterele se amplifică cu naturaleţe iar personajele au o carnaţie specială. Intriga este mult mai complexă şi Sepúlveda sondează cu precizie o zonă a mitului fără stridenţe. E un cu totul alt scriitor. Misterul se leagă de moartea unui magnat italian al confecţiilor, Don Vittorio Brunni. Sunt implicate poliţia locală, prin comisarul Arpaia şi detectivul Chielli, pe de o parte, Ornella Brunni, fiica victimei, convinsă că tatăl ei a fost ucis, de alta, şi Dany Contrereas trimisul firmei de asigurări, fost poliţist chilian în brigada antiteroristă, chemat să facă lumină în caz pentru că firma elveţiană trebuie să plătească o poliţă mare unei stranii persoane, Manaí. Toate indiciile duc spre o contrabandă de yacaré, o specie de caimani mici, veneraţi de indienii anaré, fiind percepuţi „ca început şi sfârşit al vieţii”. Enigmaticul beneficiar al asigurării, Manaí, este „ultimul mare vrăjitor al tribului anaré” din El Pantanal – printre ultimele pe care civilizaţia nu le-a ucis. Complicată situaţie! Mai întâi e limpede că e vorba de o crimă, apoi firele duc spre o conspiraţie amalgamată, girată de o lume conservată dar atât de fragilă. Cum indienii pitici trăiesc aproape exclusiv din ouăle şi carnea de yacaré, „vorbesc o limbă cu multe cuvinte împrumutate din guarani, iar mitologia lor e impregnată de prezenţa reptilelor yacaré”, rezultă complicitatea firmei la pogromul tribului.

De la teoria asasinării la cea a exterminării şi de aici consecinţele nu e cale lungă. Luis Sepúlveda construieşte febril un carusel de piste false şi deconspirări, care mai de care mai surprinzătoare. El reuşeşte să aglomereze pe spaţii mici tipologii, mistere, mituri şi mentalităţi dozate echilibrat în desfăşurarea narativă. Sepúlveda e interesat de felul cum psihologia eroului civilizator înregistrează legăturile dintre moartea unui individ şi moartea unei civilizaţii. După cum introduce foarte subtil alte tensiuni de adâncime. De pildă, Ornella este acuzată că ar fi o burgheză de stânga… Nu lipsesc, prin urmare, o sumă de conflicte secundare, care fac până la urmă adevăratul deliciu interogativ al cărţii. Dar vă las plăcerea descoperirii lor în cheie proprie.

Închei cu o nedumerire: dacă Jurnalul unui sentimental este o mostră despre cum se ratează o ficţiune detectivistă, Yacaré reprezintă valorificarea ideală a unui policier. Straniu şi paradoxal scriitor! Dar poate asta e regula nescrisă a suspansului dintotdeauna.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.