Aproape ca în Midsomer

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Simon Beckett – Chimia morţii
traducere de Silvia Dumitrache
Editura Trei, Bucureşti, 2011

Simon Beckett e ziarist, profesor de limba engleză şi scriitor. A debutat în 1994 cu romanul Fine Lines, dar succesul comercial a venit ceva mai târziu, odată cu publicarea în 2006 a romanului poliţist The Chemistry of Death (Chimia morţii), primul din seria David Hunter. Seria include deja patru cărţi, toate avându-l ca personaj principal pe medicul legist David Hunter.

Acţiunea din Chimia morţii are loc la ţară, într-un sătuc amintind de idilicele localităţi din Midsomer – deluşoare, păduri, mersul „la oraş” pentru a vedea un film, birt unic, săteni braconând liniştiţi şi criminali care odată ce se apucă de treabă, nu se opresc prea uşor. În total avem parte de trei asasinate şi de vreo două tentative de asasinat, recoltă bună, oricum ai lua-o.

Tot la plus trec şi faptul că după o serie de romane poliţiste nordice întunecate, Chimia morţii a fost ca o gură de aer curat: o lume simplă populată de oameni obişnuiţi care se întâmplă să ucidă din motive pe care cititorul le poate înţelege. O lipsă salutară a rafinamentelor şi-a spiritelor tenebroase şi complicate, aş spune.

Totul începe atunci când într-o pădurice e descoperit trupul mutilat al unei tinere locuitoare a satului care nu mai fusese văzută de vecinii ei de mai bine de două săptămâni. Poliţia nu se dovedeşte capabilă să deducă cauza morţii, timpul scurs de la ea şi alte detalii medico-legale, dar din fericire David Hunter e acolo şi e convins, după o oarecare muncă de lămurire, să îi ajute pe poliţişti. Retras din activitatea de legist după moartea familiei sale, Hunter s-a refugiat la ţară tocmai pentru a scăpa de cadavre, viermişori şi larve, dar după o serie de ezitări acceptă faptul că doar el poate desluşi misterul primei crime şi al celor care îi vor urma.

Acţiunea cărţii e foarte bine dozată, cititorul neavând prea mult timp să se plictisească, iar detaliile fiecărei crime conturează treptat imaginea unui asasin cu motivaţii greu de desluşit. Cititorului îi va fi greu să îşi dea seama cine e criminalul şi nu va fi deloc dezamăgit când va afla, iar intriga poliţistă nu scârţâie – e bine gândită, iar indiciile prezentate gradual păstrează viu interesul pentru acţiune. Aplecarea autorului înspre aspectele medico-legale ale crimelor (analizarea făpturilor care-şi fac veacul prin trupurile victimelor, a pământului pe care ele au fost aşezate şi-a oaselor pe care le-au lăsat în urmă) e prilej pentru a descoperi câteva lucruri noi, iar cartea pare să fie foarte bine documentată – autorul a făcut chiar şi un stagiu la un institut medico-legal prestigios. Tot la plus trec şi faptul că după o serie de romane poliţiste nordice întunecate, Chimia morţii a fost ca o gură de aer curat: o lume simplă populată de oameni obişnuiţi care se întâmplă să ucidă din motive pe care cititorul le poate înţelege. O lipsă salutară a rafinamentelor şi-a spiritelor tenebroase şi complicate, aş spune.

La minus trebuie să trec preferinţa autorului pentru avertismente şi anticipări în stilul „dacă aş fi ştiut eu însă că aceasta urma să fie ultima zi fericită din viaţa mea”, care sunt folosite mult prea des şi care de cele mai multe ori te duc cu gândul la lucruri mult mai grave decât cele care se petrec de fapt în carte. Neplăcut a fost şi faptul că Beckett a ţinut neapărat să-i salveze pe toţi „cei buni” şi să îi pedepsească pe toţi „cei răi”, spre sfârşitul cărţii ajungându-se la nişte situaţii destul de trase de păr – de exemplu la un dialog de pagini întregi între maleficul criminal şi bravul salvator al fecioarelor în pericol scris doar pentru ca asasinul să-i poată povesti lui Hunter cum le-a ucis pe fete, când şi, mai ales, de ce. Pentru a încheia cu aspectele negative, amintesc şi faptul că Beckett nu prea ştie destul despre medicină ca să scrie despre un medic şi că face câteva greşeli care m-au amuzat niţel – un doctor ia un paracetamol şi-l dă pe gât cu un pahar de vin, de exemplu.

Rămâne să mai spun că romanul e tradus infam (expresii englezeşti traduse mot-a-mot, virgule aruncate din avion, greşeli nenumărate de gramatică şi de limbă) şi că sper ca următoarele romane din serie, dacă se vor traduce cumva în româneşte, vor avea parte de un tratament mai bun din partea tuturor celor implicaţi în procesul editorial. Nu de alta, dar Beckett e un autor susceptibil să le placă multor cititori români de suspans.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.