Blocul câş, o altfel de recenzie

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Liviu Radu – Blocul Câş
Tritonic, Bucureşti, 2008

Cel de-al doilea roman din seria Waldemar scris de Liviu Radu, Blocul câş, a fost primul roman pe care l-am citit care să-i aparţină scriitorului. Deşi am început invers seria, am descoperit că volumele pot fi citite şi aşa.

Acest roman fantastic are toate ingredientele care să-l facă remarcabil. Mărturisesc că nu m-am limitat la a citi cartea pentru o singură dată. Astfel, am descoperit tot felul de detalii, sau le-am redescoperit, la fiecare recitire. Ce m-a lovit după ce am terminat ultima recitire a romanului m-a surprins chiar şi pe mine. Pur şi simplu, gândindu-mă să scriu această recenzie, mi-a venit ideea următoare: dacă Liviu Radu s-ar studia în programa de liceu? Ar fi de-a dreptul extraordinar. Parcă ieri abia era introdus în programă romanul experienţei Maitreyi de Mircea Eliade, de ce nu şi un roman fantastic, de tipul acestuia, care, pentru un elev de liceu ar părea un fel de nou gen literar, ca o specie de basm mai complex, mai interesant.

Liviu Radu, autorul romanului Blocul câş, ar avea toate şansele să fie aşezat lângă scriitori precum nuvelistul Ioan Slavici, dramaturgul I.L Caragiale, poetul Mihai Eminescu, povestitorul Ion Creangă, intrând în istoria literaturii române precum fantasticul Liviu Radu….

Aşa că în rândurile următoare voi încerca, precum niciodată, să analizez romanul punctând aspecte ce se doresc a fi acoperite doar la facultate sau la liceu.

În primul rând, structura romanului. Se poate spune că este împărţită armonios, în patru cărţi, fiecare având un titlu care susţine gradarea conflictului acţiunii. Deşi începutul, capitolul 1, este ex-abrupto, prima parte a romanului constituie o urmare a ceea ce se petrece mai târziu… Se remarcă deci folosirea tehnicii rememorării, specifică unui roman modern, în cazul de faţă fantastic.

În primul capitol ni se prezintă Calea Plăieşilor şi Blocul câş, aflat la această destinaţie. Eroul, Waldemar, porneşte în această aventură involuntar, dând iniţial curs unei provocări: adresa blocului şi iniţialele numelui protagonistului, WC, Waldemar Ciorbă, scrise pe o bucată de hârtie igienică; vom afla mai târziu cine este cel care l-a trimis pe bărbat la acea destinaţie…

După o întâmplare bizară ce se va petrece la blocul câş, moment în care Waldemar este copleşit de o senzaţie ciudată, se declanşează cu adevărat evenimentele. Eroul evocă la un moment dat basmul lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, însuşindu-şi mesajul, şi anume acela că 17 ani au trecut în zbor pe lângă el. În acest capitol sunt analizate în detaliu câteva aspecte despre Waldemar, dar şi despre prietenii săi. De menţionat e şi faptul că romanul oferă, într-o manieră subtilă, şirul gândurilor unui bărbat afectat de perioada comunistă, dar şi de perioada imediat următoare acesteia. Haosul lumii îl va face pe erou să se adăpostească într-o lume proprie, acelaşi lucru putând fi afirmat şi despre prietenii săi, care, rând pe rând, dispar din peisaj, nemaiavând vreo legătură cu ei. Eroul, astfel, se pierde în iubiri efemere, într-un fel de promiscuitate greu sesizabilă, dar de care se bucură din plin. Acest capitol oferă multe elemente care ajută la reliefarea unor trăsături ale personajului. Este un individ atrăgător care reuşeşte, după cum singur se caracterizează, să sucească cu uşurinţă minţile femeilor de toate vârstele, asta datorită şi faptului că nu îşi arată adevărata vârstă; este un individ care se ascunde în spatele unei personalităţi puternice pe care o afişează în discuţiile de pe internet pe care le poartă cu individe care mai de care mai dubioase; este cinic, dar are o oarecare înţelepciune de care nici el nu este însă conştient; se mulţumeşte doar cu faptul că orgoliul îi este mângâiat de compania a două femei: Corina şi Dorina, care ştiu una de existenţa celeilalte, dar care se hotărăsc să-l împartă. Acest aspect poate părea deplasat, chiar felul în care este caracterizat individul poate părea cititorului nemulţumitor, dar alte aspecte ridică personajul: deşi nu e neapărat spiritual, are o percepţie asupra lumii care îl face să devină în ochii cititorului un fel de moralist decăzut, înghiţit de o lume ce nu mai recunoaşte valorile morale, nu le mai observă, nu le mai aplică. Totodată, atitudinea lui Waldemar poate fi privită din mai multe unghiuri: pe de-o parte este un individ care îşi înăbuşă spiritul, care este de fapt mai înalt şi mai nobil decât vrea să se arate, prin relaţia pe care o are cu două femei simultan, dar şi prin aventurile pe care şi le permite tocmai vrând să-şi dovedească lui, şi femeilor, că el are ultimul cuvânt de spus, că el este adevăratul şef. Complexele de frustrare ale personajului nu reies de nicăieri, cu excepţia momentului când acesta se referă la relaţia avută cu o femeie pe nume Claudia, şi despre care afirmă că a iubit-o, şi care, la rândul ei, l-a iubit, relaţie pe care o regretă.

Waldemar oferă aspectul unui bărbat elegant, îngrijit, nicidecum needucat, ci mai degrabă, cum am menţionat mai sus, este doar înveninat de mişeliile ce vor urma să se tot petreacă la nivelul societăţii.

Acest capitol ajută cititorul în înţelegerea momentului bizar petrecut la blocul câş, când eroul atinge pereţii clădirii.

Întorcându-se spre casă după ce fusese afectat de bizareria petrecută, Waldemar trece printr-o serie de întâmplări, care mai de care mai stranii, care pot duce cu gândul la probele din basme ce trebuie trecute de protagonist. Apar de acum în peisaj tot felul de creaturi: o sirenă, o adunătură de pitici, pricolici etc. Waldemar va scăpa cu bine din ghearele sirenei, de haita de câini şi de pricolici.

Cartea a doua prezintă detalii privind blocul câş. Colegii de serviciu ai lui Waldemar se dovedesc a fi nişte creaturi mitice. Grigore Baul devine Bau-Baul, iar Spiridon Verdeaţă devine un spiriduş veritabil, acesta fiind şi cel care îi trimite lui Waldemar biletul. Aceştia îi prezintă eroului povestea adevărată a blocului, nu cea eronată pe care o cunoştea Waldemar. De la oameni de ştiinţă excentrici ajungem în acest capitol la intrigi desprinse din romanele de spionaj, la nume precum: Adolf Hitler, Gh. Gheorgiu-Dej, Ana Pauker, Stalin, Nicolae Ceauşescu, Gorbaciov etc. De remarcat este felul cum scriitorul a reuşit gradarea acestor descoperiri, pentru a reuşi ca ceea ce i se prezintă cititorului să pară nu doar verosimil, ci şi veridic. Cititorul cunoscând că partea de istorie contemporană este încă învăluită de ceaţă, se implică activ în acţiune, de partea eroului, acceptând, deci, tacit condiţia veridicităţii. Din acest moment, cititorul este cu adevărat prins în acţiune, dacă acest lucru nu se întâmplase încă din primele pagini. De aici, pe cât de imposibile pot părea faptele, pe atât de bine se remarcă măiestria scriitorului de a se folosi de mijloace – le-aş numi – fenomenale, pentru a nu părea că exagerează importanţa evenimentelor. În numai câteva zeci de pagini, de la nişte întâmplări puse chiar de erou pe seama vreunei halucinaţii cauzate de posibilii vapori toxici din zona industrială pe unde mersese, la blocarea porţilor de trecere către alte tărâmuri, nu este decât un pas.

Aşa că cititorul se trezeşte încă uşor ameţit, la fel ca protagonistul, într-o lume necunoscută, sau cunoscută şi uitată, iar aici mă refer la lupta dusă de Waldemar alături de Iele, în urma căreia se va alege cu o brăţară ce nu poate fi scoasă de pe mână – motiv pentru care bărbatul nu poartă nici în cele mai toride zile de vară cămăşi cu mânecă scurtă, tocmai pentru a o ascunde, dar nu de lume, ci şi de el însuşi, precum o amintire pe care doreşte să o şteargă. Waldemar se trezeşte prins într-o luptă care nu îi aparţine, dar pe care trebuie să o ducă. Acesta află că o Poartă spre alte universuri se află undeva în Blocul Câş, iar că el este singurul care ar putea să o deschidă, dată fiind legătura lui, dată de brăţară, către alte universuri. Tot acum află că de aproximativ 2 ani nicio creatură nu se mai poate întoarce în tărâmul ei, fiind blocată  pe Pământ. Toate Porţile, din nu se ştie ce motive, sunt blocate.

Aici intervine şi conflictul. Unele creaturi nu mai doresc să se întoarcă, deci nu îşi doresc deblocarea Porţii. În consecinţă, se anunţă un război între cele două părţi. Waldemar se află în pericol de moarte, neavând de ales decât lupta. Deşi atitudinea delăsătoare se face simţită la început, eroul considerând că aceasta nu-i lupta lui, se va implica în bătălie nu doar fiindcă viaţa îi era în pericol, ci şi pentru că, putem concluziona noi, în erou se trezeşte un sentiment de moralitate până atunci latent.

În urma unor lupte grele între creaturi precum vrăjitoare, căpcăuni, zmei, pricolici, babe-cloanţe, pe scurt, creaturi cunoscute din folclor, Waldemar şi prietenii săi, Bau-Baul şi spiriduşul, ajung la Poartă, iar, cu ajutorul protagonistului, vor putea trece cu toţii în ţinutul de dincolo, Ţinutul Zmeilor, unde vor afla cauza blocării tuturor porţilor. Avem aici parte de dialoguri savuroase, excesiv de politicoase, dar care trădează şi atitudinea scriitorului privind unele tare ale societăţii contemporane, aproape identice cu cea a zmeilor, desigur, mascate de amabilităţi redundante.

Aici Waldemar îşi va pune din nou viaţa în pericol, de această dată fără niciun imbold din exterior. Putem spune că aceasta pare un fel de probă finală, în urma căreia eroul se desăvârşeşte, echilibrul este restaurat, toate revin, deci, la normal.

Aşadar, după ce eroii află care este cauza blocării porţilor, şi anume, lărgirea unui teritoriu a unui aspirat la un mare titlu de nobil de către slujitorul său, care va atinge un spaţiu necesar călătoriilor dintre tărâmuri a creaturilor, şi astfel, anulându-l, se va crea un mare tam-tam la curtea regelui. Această descoperire se suprapune unui proces prin care zmeul Troha, recunoscându-i-se posesia asupra acelui pământ, devenea şi mare nobil, ceea ce va crea de fapt tot haosul.

Totul e bine când se termină cu bine, pune o vorbă din popor, iar finalul romanului nu se abate de la această zicală. Waldemar, cu ajutorul spadei sale Kundigatta, va câştiga duelul cu zmeul. Urmează apoi o împăcare generală, grotesc de comică, pentru ca după aceea eroii să se înapoieze lumii lor.

Romanul impresionează, aceasta este clar. Iar ca să dovedesc ceea ce spun, am cules câteva citate care mi s-au părut mai mult decât reprezentative, aş putea spune că îi constituie chintesenţa:

Veşnicia înseamnă fuga de viaţă, retragerea din viaţă, renunţarea la bucuriile adevărate ale vieţii? pag. 44

Tragedia e că oamenii s-au schimbat odată cu vremurile. (…) Pe atunci oamenii erau mai apropiaţi de natură şi de forţele intrinseci ale acesteia, acceptau existenţa forţelor din spatele ei. Credeau în divinitate, credeau în magie, acceptau latura mistică a vieţii şi a realităţii. Acum, oamenii au devenit nişte materialişti, pentru că le e mai comod să accepte nişte reguli simple şi nişte explicaţii şi mai simple. Se feresc de tot ce-i complicat, iar ideea unor multitudini de realităţi suprapuse şi întrepătrunse îi sperie, le depăşeşte puterea de înţelegere, preferă să închidă ochii şi să nu mai vadă nimic în jurul lor… pag.89

Universul e condus de haos, morala reprezintă o modalitate de a impune indivizilor liberi un set de norme care să-i facă să renunţe de bună voie la libertatea lor, deci nu avem nevoie de morală, să fim imorali cât suntem tineri, căci la bătrâneţe toate curvele devin moraliste… pag.250

Acestea sunt doar câteva exemple pentru a vă da seama de profunzimea, dar şi de ironia cărţii. Deşi Waldemar impresionează şi prin faptul că este un personaj complex, că reprezintă eroul, nu trebuie ignoraţi nici Spiridon, spiriduşul, sau Grigore Baul, Bau-Baul, ambele personaje de excepţie, perfect conturate. Forţez nota şi spun că spiriduşul şi Bau-Baul sunt caracterizaţi printr-un soi de antiteză pozitivă, fiindcă, deşi diferiţi, unul înnegrit şi posomorât, celălalt vesel şi mereu vorbăreţ, amândoi sunt personaje hilare, pozitive, care se completează şi care reuşesc să devină, alături de Waldemar, personajele cele mai îndrăgite, cel mai bine individualizate, formând cu toţii un trio excepţional.

Liviu Radu, autorul romanului Blocul câş, ar avea toate şansele să fie aşezat lângă scriitori precum nuvelistul Ioan Slavici, dramaturgul I.L Caragiale, poetul Mihai Eminescu, povestitorul Ion Creangă, intrând în istoria literaturii române precum fantasticul Liviu Radu…

P.S La o discuţie cu maestrul, am avut curiozitatea naivă de a-l întreba dacă există într-adevăr acest bloc câş. Ştiţi ce? EXISTĂ!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • liviu radu said:

    Draga domnisoara, multumesc din suflet pentru aceasta analiza plina de bunavointa. Sunt extrem de magulit si de impresionat…

  • Raluca Băceanu (author) said:

    Nu aveţi pentru ce. Aici nu este vorba de bunăvoinţă ci de recunoaşterea meritelor dumneavoastră. Mă bucur că vă place!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.