Când prea mult înseamnă prea puţin

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

Audrey Niffenegger Her Fearful Symmetry
Vintage, 2009

În general, cartea asta produce două tipuri de reacţii: ori încântare necondiţionată, ori dezamăgire. În cazul meu,  a fost cea de-a doua. Sunt gata să admit că romanul are o anumită atmosferă întunecată, că are şi câteva situaţii care te ţin cu sufletul la gură, dar nu este nici pe departe Soţia călătorului în timp, primul roman al lui Audrey Niffenegger.

Povestea începea bine. Elspeth moare la numai patruzeci şi ceva de ani şi îşi lasă moştenire averea şi apartamentul londonez cu vedere către cimitirul Highgate fiicelor gemene ale surorii ei, Eddie. Cu strania condiţie ca nici Eddie, nici soţul ei, ambii stabiliţi în America, să nu pună piciorul în apartament sau să se atingă de moştenire. Când aflăm că şi Elspeth şi Eddie sunt surori gemene şi că nu şi-au mai vorbit de la căsătoria celei din urmă, este clar că există un secret întunecat aici şi că testamentul lui Elspeth a fost conceput cu nişte intenţii ascunse.

Din păcate, când în final secretul ne va fi dezvăluit, acesta se va dovedi banal ca soluţie, neplauzibil din punct de vedere al motivaţiei personajelor implicate şi, per ansamblu, irelevant pentru poveste, care s-ar fi putut desfăşura la fel de bine şi fără el. (Gemenele puteau oricum să-şi moştenească mătuşa şi fără asta).

Niffenegger a avut ideea isteaţă de a o face să-şi bântuie propriul apartament, ceea ce e oarecum logic, numai că lipseşte de orice scop prezenţa în carte a cimitirului Highgate, care devine doar un loc în care viii să se plimbe meditând melancolic asupra morţii.

Ca să revin la subiectul cărţii, surorile se stabilesc la Londra, unde Valentina, geamăna dominată, se răzvrăteşte pentru prima oară în mod serios faţă de Julia, dorindu-şi o viaţă pe cont propriu în loc s-o urmeze orbeşte pe sora ei. La aceasta se adaugă şi unele complicaţii, cum ar fi aceea că Elspeth revine ca fantomă. Niffenegger a avut ideea isteaţă de a o face să-şi bântuie propriul apartament, ceea ce e oarecum logic, numai că lipseşte de orice scop prezenţa în carte a cimitirului Highgate, care devine doar un loc în care viii să se plimbe meditând melancolic asupra morţii. Asta n-ar fi o problemă în sine, numai că Niffenegger face largi incursiuni în istoria şi decorul cimitirului, ceea ce creează aşteptarea logică din partea cititorului ca acesta să aibă un rol oarecare în poveste. Nu e cazul. Avem un roman cu fantome în care în cimitir nu se petrece nimic esenţial. Încercările repetate prin care Elspeth reuşeşte să mişte obiecte şi să comunice cu surorile, neputinţa ei iniţială – şi ciuda de a fi închisă într-un apartament cu o bibliotecă de cărţi pe care nu le poate atinge fizic – sunt foarte reuşit redate. Iar autoarea a creat, în ea, un personaj ambiguu, despre ale cărei bune sau rele intenţii te întrebi mult după ce ai terminat cartea.

Galeria de ciudaţi

Din păcate, relaţiile dintre personaje sunt complet neplauzibile. Felul cum şi-a cunoscut Elspeth soţul, devenit acum văduv îndurerat, este desprins din filmele romanţioase de la Hollywood, gen „s-au văzut pentru prima oară, s-au privit în ochi şi au rămas împreună”. Vecinul gemenelor este obsesiv-compulsiv, genul care face lucrurile numai într-o anumită ordine şi cu tot soiul de ritualuri şi care refuză să iasă din casă, dar, până la final, Niffenegger îi oferă un happy-end bazat pe administrarea de pastile pe ascuns, care mie mi se pare cumva o insultă pentru toţi obsesiv-compulsivii, pentru că aia e o boală serioasă şi e un chin, nu un soi de moft care se vindecă aşa, printr-o farsă.

Şi, deşi consumă mult prea multe pagini numai descriindu-ne relaţia strânsă dintre gemene, Niffenegger nu reuşeşte să creeze un motiv credibil pentru care Valentina să îşi dorească atât de tare să se elibereze, încât să recurgă la soluţia dementă la care recurge. Adică se simţea sufocată, bun, dar ca să faci ceea ce a făcut ea trebuie mai mult de-atât. (Nu, n-aţi ghicit!). În plus, cele două fete sunt atât de eterice, încât pe la jumătatea romanului realizezi că tot nu ştii cine naiba sunt ele ca persoane. Ca să nu mai spun că, pe la mijlocul cărţii, pasul încetineşte şi nu se mai întâmplă nimic esenţial până aproape de final. În fine, fiecare situaţie separat ar mai fi putut fi admisă, dar toate la un loc se acumulează creând un tot neplauzibil. Ceea ce dăunează şi finalului, care e ingenios dar cumva neconvingător scris şi încununând o carte care-ţi pune prea mult la încercare bunăvoinţa faţă de scriitoare.

Cum ziceam, nu mi se pare un roman de nivelul Soţiei călătorului în timp, nu din cauza ideii, nici din cauza atmosferei, ci a execuţiei. Poate data viitoare, eu sunt dispusă să-i acord în continuare credit lui Niffenegger.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • Liviu2all said:

    Doar ce l-am achizitionat si eu,dar deocamdata nu e pe lista de prioritati. Mai vedem!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.