Cartea cimitirului

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor:

Neil Gaiman – Cartea cimitirului
traducere de Liviu Radu, ilustraţii de Dave Mckean
Editura Nemira, 2010

„Oriunde te-ai duce, te iei pe tine însuţi cu tine.”
Neil Gaiman

Cimitirele au sfinţenia lor. Una din amintirile mele cele mai dragi din Anglia e vizita pe care am făcut-o într-un cimitir. Am mai spus cuiva acest lucru şi persoana, fiinţă cu frica lui Dumnezeu (ştie ea de ce i-o fi teamă de El!), m-a privit înfricoşată, ca o pisică prinsă cu caltaboşul în bot. Am renunţat să-i povestesc despre merii care tocmai înfloriseră printre morminte şi nu i-am spus nici că în ţintirimul acela englezesc mirosea blând, a vis de mort împăcat cu sufletul său.

Cartea cimitirului aduce linişte şi mângâie pe suflet. Trebuie s-o citeşti, măcar pentru că în ea apare un cuvânt în limba română, Nimeni, se pomeneşte de „Ţara străbună”, (aş fi dezamăgită să aflu că Neil Gaiman s-a gândit la alt tărâm decât Transilvania) şi un personaj numit domnişoara Lupescu, o femeie cu expresie dezaprobatoare pe chipul prea tânăr pentru părul cărunt şi cu „dinţii din faţă uşor îndoiţi.”

Cât har are Neil Gaiman! Nicăieri în roman nu am găsit scris „vampir”. Fragilitatea personajului Bod interzice parcă acest cuvânt. Silas şi domnişoara Lupescu sunt vampiri, dar din cei buni, precum contele de Saint Germain, al doamnei Chelsea Quinn Yarbro.

Bod este un băiat crescut de locuitorii unui cimitir. De morţi. Îl îngrijesc doi părinţi adoptivi, domnul şi doamna Owens, care n-au avut copii cât au trăit, dar soarta s-a îndurat de ei şi le-a adus, până la urmă, un fiu / „căci, niciodată, nici în moarte, nimic nu-i prea târziu”. Am citat aproximativ din Cartea Viilor, pe care simt uneori nevoia s-o scriu. Bod nu e doar bucuria celor doi Owens, ci a întregului cimitir. Buchiseşte gramatică şi compunere, dar, mai important, învaţă de la domnul Pennyworth cum să se strecoare şi să dispară – aşa „acţionează morţii”, îi spune acesta – să-i bântuie pe unii sau să apară în visele altora. Să vadă pe întuneric, să meargă pe căi inaccesibile celor vii. Wow! Ia comparaţi cu ce-am învăţat noi la şcoală…

Îl invidiez pe Bod pentru copilăria lui. Nu pentru că a mea n-ar fi fost frumoasă. A fost minunată, şi nu doar o vacanţă mi-am petrecut-o în curtea bisericii care se învecina cu cimitirul. Dar nu i-am avut dascăli pe domnişoara Lupescu (mă întreb cum de-a ales Neil Gaiman acest nume şi dacă s-a gândit că lupii sunt buni prieteni cu vampirii) şi pe Silas. I-am avut, în schimb, pe Ionela Mustăţela, donşoară bătrână, la matematici, şi pe musiu Berzelius, la chimie… N-am avut niciodată impresia că are cineva grijă de mine cât am fost la şcoală. Lui Bod i s-a acordat Libertatea Cimitirului. Mie mi s-au acordat premii, coroniţe, iar mai târziu, când am început să pun întrebări, menţiuni… Bod a stat de vorbă cu Caius Pompeius, ducele de Westminster, onorabilul Archibald Fitzhugh, episcopul de Bath şi Wells. Eu am stat de vorbă cu Dănuţ, Luminiţa, Ica, Adi sau Angi, la fel de încuiaţi ca mine. Poate din cauza asta am devenit profesoară. Scurtă vreme, pe urmă mi-am revenit. Şi lui Bod i-a trecut repede cheful de frecventat o şcoală obişnuită. Era singurul din clasă care ştia să enumere toate oasele scheletului, chiar dacă, auzind că Fortinbras Bartleby murise mâncat de tuberculoză, crezuse că fusese mâncat de un animal periculos. Sancta simplicitas.

Trebuie să remarc numele personajelor lui Neil Gaiman. La categoria vii, câştigător e ticălosul Abanazer Bolger. La categoria morţi sunt mai mulţi: Nehemiah Trot, maica Slaughter (?!!!), doctorul Trefusis, domnişoara Euphemia. Vechi numele, vechi şi vremurile în care au trăit. Mi se face dor de ele, deşi mi-au fost hărăzite altele. Regăsesc iluzia unui trecut idilic şi în ilustraţiile lui Dave Mckean. M-au trimis cu zeci de ani în urmă, pe vremea când citeam pentru prima oară peripeţiile Alisei şi admiram ilustraţiile. Pentru mine, Alice nu poate arăta decât ca în cartea aceea, care cred că a apărut prin 1976, la Editura Ion Creangă. Tot aşa, Bod nu poate avea alt chip decât cel pe care i l-a dat Mckean, iar dacă se va face vreodată un film după Cartea cimitirului, va trebui găsit un copil care să semene leit cu puştiul din carte.

Cât har are Neil Gaiman! Nicăieri în roman nu am găsit scris „vampir”. Fragilitatea personajului Bod interzice parcă acest cuvânt. Silas şi domnişoara Lupescu sunt vampiri, dar din cei buni, precum contele de Saint Germain, al doamnei Chelsea Quinn Yarbro.

Şi cât umor găseşti la Neil Gaiman! Excelent plasate în roman sunt textele de pe pietrele funerare: „domnişoara Letitia Borrows […] (Care n-a făcut rău niciunui om în toate ziulicile vieţii sale. Cititoriule, poţi să spui acelaşi lucru despre tine?)”. Cititorii mei, puteţi să spuneţi acelaşi lucru despre voi? Sau: „domnişoara Liberty Roach (Ceea ce a cheltuit e pierdut, ceea ce a dăruit a rămas pentru totdeauna cu ea, Cititorule, fii milos)”.  Sau: „Sunt ceea ce vei fi şi tu”.

Un fragment încântător e conversaţia lui Bod cu poetul Nehemiah Trot, întruchiparea mediocrului răzbunător. Criticat de confraţi, Nehemiah jură că nu va mai publica nimic în timpul vieţii şi îi pedepseşte pe aceştia ducându-şi cu el în mormânt toate poemele, pentru ca numai posteritatea, care e „vastă”, să le citească şi să vadă cât au pierdut cei care le-au criticat. Ai zice că astfel de frustraţi existau numai pe vremea lui Maiorescu. Dar cât de bine seamănă acest individ furibund cu un cunoscut de-al meu, de-al vostru…

Nu pot să nu pomenesc de Macabrea (felicitări traducătorului pentru acest cuvânt sumbru-săltăreţ!), dansul viilor cu morţii, de care cei din urmă nu-şi mai amintesc deloc a doua zi. De ce? Îmi răspunde Silas: pentru că unele lucruri „sunt interzise discuţiilor”. Iar până la urmă uită şi Bod de acest dans, nu pentru că ar fi priceput vorbele dascălului său, ci pentru că a început să ningă.

Nu mi s-a întâmplat de foarte multă vreme să citesc o carte într-o singură zi. Duminica pe care mi-am petrecut-o cu Bod a fost primul semn de primăvară din anul acesta, deşi afară încă mi se lipeau nările de ger. Iar pentru acest semn îi mulţumesc lui Liviu Radu. A reuşit să redea, în traducerea lui, sensibilitatea, blândeţea şi decenţa scriiturii lui Gaiman, care m-a încântat şi cu mulţi ani în urmă, când am citit, în original, The Sandman – The Dream Hunters. Poate ne vom delecta cândva şi cu traducerea acestei poveşti.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    Interesanta recenzie – oricum cartea imi facea cu ochiul, asa ca o sa fie urmatoarea mea comanda la nemira.
    Multumesc de informatii!

  • Antuza Genescu (author) said:

    Sper sa nu fiti dezamagit de carte. E de o sensibilitate rara. Daca s-ar fi citit fragmente din ea intr-un cenaclu de-al nostru, mioritic, fara sa se cunoasca autorul, s-ar fi spus ca precis sunt scrise de o femeie… Ca si cum asta ar fi fost o acuza. Se practica asemenea acuze pe la noi.
    Dream Hunters, de care pomenesc la sfarsitul recenziei, e si mai sensibila. Si are niste ilustratii color superbe. Daca as reusi sa conving o editura s-o publice, as traduce-o si pe gratis

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.