Ce urmează după happy-end

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Suzanne Collins – Jocurile foamei – Sfidarea
(Volumul II al trilogiei)
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

Nici nu am închis bine prima carte şi am trecut repede la următoarea, Sfidarea – prea rămăsesem aşa… cu povestea neterminată. Eroina noastră, Katniss Everdeen nu a reuşit doar să se salveze, câştigând Jocurile foamei, dar printr-un gest nici pentru ea foarte clar, izbuteşte să-l scoată din arenă şi pe aliatul ei din Districtul 12, Peeta Mellark. Într-o mişcare fără precedent, forţat de nesăbuinţa fetei – uşor de interpretat drept sfidare, Capitoliul îi declară învingători pe ambii tineri şi pare-se că, odată cu reîntoarcerea lor în Doisprezece, viaţa ar trebui să îşi ia cursul firesc, oarecum îmbunătăţit prin dobândirea statutului de învingători. Ei, aş!

Ca structură, linie a povestirii, voce narativă, chiar şi trăiri şi întorsături de situaţie, Sfidarea este un roman identic cu primul volum al trilogiei, nici mai mult, nici mai puţin.

În primul rând, Jocurile sunt un eveniment anual, astfel că Peeta şi Katniss nici nu au răgaz să reflecteze prea mult asupra celor întâmplate, asupra relaţiei dintre ei (a fost? n-a fost?), că sunt absorbiţi din nou în circul Capitoliului. Până la următoarea ediţie a Jocurilor, de data aceasta una cu atât mai importantă cu cât ea coincide cu jubileul de 75 de ani al fiorosului eveniment, câştigătorii trebuie etalaţi prin toate districtele Panemului într-un grandios Tur al învingătorilor, iar pregătirile pentru această călătorie de proporţii, aproape la fel de televizată ca şi Jocurile în sine, se asemuiesc celor prin care cei doi au trecut deja cu doar câteva luni mai devreme. Devine limpede că după încheierea turului implicarea celor doi în grozăvia anuală nu va lua sfârşit vreodată – învingătorii devin la rândul lor mentori pentru tributuri viitoare, copii aleşi dintre cetăţenii districtului lor, copiii cunoscuţilor, ai căror familii rămân în urmă şi acuză. Uneori victoria nu e deloc de dorit.

Situaţia este complicată de gestul salvator al lui Katniss, gest care i-a ţinut în viaţă pe ea şi Peeta. Văzut ca o rebeliune împotriva asupritorului Capitoliu, nu face altceva decât să arunce paie, gaz şi nitroglicerină pe focurile revoltelor ce mocneau deja de multişor în mai toate districtele. Picătura care revarsă cupa mâniei. Poate dacă fata va reuşi să-i convingă pe toţi, de la preşedintele Panemului până la ultimul cetăţean, că n-a fost vorba decât de acţiunea disperată a unei adolescente îndrăgostite, poate vărsarea de sânge va putea fi evitată…

Aici mă simt oleacă frustrată pentru că importanţa pe care o capătă Katniss şi acţiunile ei în toată politica Panemului îmi pare cam ridicolă. Până la urmă e doar o fetişcană, un pion în jocurile altora, puteau găsi un declanşator mai credibil. Ţin însă cont de faptul că mă trag dintr-un neam cu capul plecat să nu-l taie sabia, cu o lipsă de spirit de răzvrătire fenomenală şi trec cu vederea frustrarea personală. Mai mult, mă întreb cu ce lecţii trebuie să rămână publicul ţintă al cărţii, format iniţial din adolescenţii americani – şi mai ales de ce şi în interesul cui?

Autoarea m-a cucerit cu acest al doilea volum în cel mai perfid mod cu putinţă. Cu Sfidarea, Collins nu face altceva decât să scrie – din nou – acelaşi roman. Ca structură, linie a povestirii, voce narativă, chiar şi trăiri şi întorsături de situaţie, Sfidarea este un roman identic cu primul volum al trilogiei, nici mai mult, nici mai puţin. Abordarea aceasta mă duce cu gândul la titlurile din colecţiile romantice Harlequin sau Mills & Boon care sunt toate scrise după acelaşi scenariu generic. Sinceră să fiu, dacă dau peste reţeta succesului, cum a făcut Suzanne Collins cu Jocurile foamei, am două opţiuni pentru a continua şi a încerca să rămân „pe val”: fie vin cu ceva absolut nou şi năucitor, ori mă repet, cum de altfel este şi mai la îndemână.

În ciuda păstrării formulei magice, am citit cartea cu aceeaşi fervoare. Tocmai din acest motiv, din punctul meu de vedere, Sfidarea este un roman superior primului volum şi vine ca mărturie pentru talentul lui Collins.

Ca o paranteză, dacă mai era nevoie, recomand citirea trilogiei în ordinea sa firească, în esenţă ea trebuie văzută ca un tot alcătuit din trei părţi şi nu doar ca o colecţie de romane separate cu oareşce legături între ele. Scriitoarea face referiri la evenimente din primul volum având totodată grijă să le explice succint, adevărat, dar nu e suficient – sărind peste prima parte, cititorul ar avea mereu senzaţia că a pierdut ceva esenţial.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.