Ceilalţi

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 2 ( iulie, 2010 )
Autor:

Linwood Barclay – Nu-i timp de rămas-bun, Ed. Leda, Bucureşti, 2010

Există un moment al zilei în care te aşezi comod în fotoliu şi, trăgând aer în piept, deschizi o carte necunoscută, a unui autor pe care nu numai că nu l-ai mai citit până atunci, dar despre care nici măcar n-ai mai auzit vreodată. Linwood Barclay nu-mi spune nimic. Citesc pe coperta a patra că e jurnalist, umorist şi scriitor canadian. Bun. Titlul cărţii e „Nu-i timp de rămas-bun”, vag melodramatic şi anticipând neliniştea. Deschid, aşadar, cartea. Sunt la prima pagină. Ochii îmi alunecă peste rânduri într-un ritm normal. Nu mă aştept la prea multe. Citesc pentru că n-am chef să aspir. Încep să intru în atmosferă. Încep să adulmec ceva. Primul semn că mă prinde lectura e faptul că nu-mi mai ţin picioarele pe podea. Le-am strâns sub mine, turceşte, şi mi-am aşezat cartea în poală. Afară se întunecă. Îmi proptesc capul în mâini şi continuu. Ochii-mi aleargă deja peste pagini. Mă trece câte-un fior rece pe şira spinării. La capătul câte unui capitol, scap câte un „fantastic!” printre dinţi, după care-mi dau seama că sunt singur în casă şi că s-a făcut ora 2 noaptea. Merg mai departe nu pentru că nu mi-ar fi somn (fapt dovedibil prin aceea că clipesc tot mai des şi-mi scutur capul atunci când mi se-ncalecă rândurile), ci pentru că fiecare capitol se leagă ombilical de următorul, de la care aştepţi totul. Şi tot aşa, ca-ntr-un carusel, mă-nvârt, dau cu capul, revin la o replică anterioară, îmi aduc aminte de întâmplări din trecut (de parcă eu le-aş fi creat), acuz cu voce tare, mă tem împreună cu personajul principal, răsuflu uşurat când există, în sfârşit o explicaţie, mă panichez din nou când văd că lucrurile se complică. Se face dimineaţă. Trebuie să ies din cameră. Îmi ţin cartea în geanta pe care o port pe umăr toată ziua. Mă însoţeşte peste tot. N-am timp s-o deschid, deşi fac câteva tentative, una din ele fiind chiar la volan. Mă întorc acasă, închid toate uşile, mă fac comod şi reiau maratonul. Termin cartea într-un sfârşit de noapte, cu ochii roşii şi cu inima bubuindu-mi puternic. Ce-a fost asta? For Christ’s sake, ce-a fost asta?!

A fost doar o carte foarte bună. Atâta tot. Genul acela de thriller care te confiscă din viaţa ta şi te împinge într-o lume din care nu mai ai scăpare. O intrigă şi un subiect care, fără a fi simpliste, te fac mereu să te gândeşti dacă e vorba despre forţe malefice inexplicabile sau despre o poveste perfect plauzibilă. În asta constă freamătul cărţii: nu ştii niciodată dacă explicaţia este omenesc-infracţională ori ficţional-fantastică.

În 1983, Cynthia Bigge e o adolescentă oarecare, aflată, probabil, în etapa primelor beţii şi a ieşirilor turbulente din matca unei cuminţenii învăţate în familie. După o noapte de dezmăţ, adolescenta se trezeşte şi observă că toţi ai casei (mama, tata şi fratele) au dispărut. Primul sentiment e al mirării, după care urmează neliniştea, frica, spaima şi panica. Şi toate acestea vor dura 25 de ani. Răstimp în care Cynthia îşi formează o familie, îşi termină studiile, are grijă de mătuşa ei, fără însă a se da bătută în încercarea de a afla ce s-a întâmplat, de fapt, cu ai ei. O serie de întâmplări ciudate, aflate la graniţa dintre posibil şi fantastic, apar în viaţa familiei ei, ajutând sau, dimpotrivă, îngreunând plăpândul fir logic care începea să se ţeasă în jurul poveştii. Celor din jur, inclusiv comportamentul Cynthiei li se pare ciudat: pentru orice minte normală, femeia putea fi bănuită de accese paranoide ori închipuiri bolnave. Există răsturnări de situaţie, mister cât curpinde, fiori, lucruri care ţi se par că nu vor putea fi explicate niciodată. Şi totuşi… Într-o zi, Cynthia găseşte în cutia cu „nimicuri” rămase de la părinţii ei, un articol de ziar referitor la victoria echipei în care juca fratele ei. Toate bune şi frumoase, numai că, la o privire mai atentă, îşi dă seama că numele fratelui ei e trecut, aici, altfel. Ca şi cum ar fi o cu totul altă persoană, cu o altă identitate. Cine este el? A cui e poza? Ei, doar n-o să dau totul din casă… Cert e că acesta e momentul în care povestea capătă contur. Soţul Cynthiei investighează aproape pe cont propriu ceea ce se va dovedi ulterior o monstruozitate aproape neverosimilă. Ce faci atunci când afli că oamenii pe care i-ai cunoscut n-au fost ei înşişi niciodată? Că ai trăit în permanenţă cu ai tăi, deşi se dovedeşte că erau „ceilalţi”? Sau că mai există dubluri, de care nu aveai nicio idee? De aici începe povestea. Uitam mereu, pe parcursul lecturii, că citesc un roman şi că, evident, am căzut în plasa unei ficţiuni. Stilul în care e redactat romanul e pe alocuri aproape jurnalistic (deformare profesională a autorului, mi-am dat seama mai târziu). Ai senzaţia, de multe ori, că e vorba despre cunoscuţi de-ai tăi şi toată gama de sentimente care-i animă trec, mai înainte, şi prin tine.

Romanul nu se încheie într-un mod totalmente izbăvitor. Pentru că Cynthia nu poate reclădi ceva ce s-a desprins brutal de ea cu 25 de ani în urmă. Clayton, tatăl ei, personaj cheie în tot acest mister, nu e capabil să închege şi să repare, ca-ntr-un arc peste timp, ceea ce s-a distrus cu mult timp înainte. Singura liniştire a Cynthiei constă în aceea că, după un sfert de veac de incertitudini, are, în sfârşit, o explicaţie a misterului care a pus stăpânire pe viaţa ei. Mai simplu spus: nu restabilirea situaţiei anterioare o linişteşte (pentru că, oricum, nici n-ar fi posibilă), ci faptul că ştie, după atâta vreme, ce s-a întâmplat. Salvarea prin cunoaştere.

Linwood Barclay reuşeşte un lucru remarcabil cu romanul „Nu-i timp de rămas-bun”. Bineînţeles că nu iese din tiparele care au consacrat genul acesta de scriere. Însă autorul pare să-şi facă un ţel din a nu-şi lăsa cititorii să abandoneze cartea. Există ingrediente pentru toate gusturile (ăsta fiind şi preţul/compromisul pe care un autor de suspans trebuie să-l plătească): şi puţină fantezie, şi păţanii demne de un film de acţiune; şi puţin horror, şi dramă; şi sobrietate, şi un pic de umor; şi personaje cuminţi, şi bad-boys nematurizaţi complet. Şi peste toate astea, povestea în sine, care se aşază în pagină pe nesmiţite, crescând din propria împletire.

Dac-ar fi să reproşez ceva cărţii, ar fi faptul că în unele locuri acţiunea o ia razna. Îmi place, în general, ca poveştile create de autori să aibă cel mai înalt grad de verosimil, să fie aşadar „trăibile”. Or, cel puţin în partea finală a romanului, autorul plusează atât de mult, încât unele scene par rupte din filmele proaste cu Chuck Norris, în care un singur om îi cafteşte pe toţi, fără prea mare greutate. Dacă aceste imagini gratuite de video-game ar fi fost eliminate, poate că romanul ar fi fost şi mai şi.

„Nu-i timp de rămas-bun” e un thriller excepţional, o carte alertă, bine construită, o lectură incitantă şi, pentru mine, o surpriză de proporţii. Ştiu sigur că mă voi mai întâlni cu Linwood Barclay. Numai că atunci voi fi pregătit. Voi stabili întâlnirea dimineaţa devreme, ca să pot să închid uşa după el seara şi să nu-mi modific, din cauza acestui musafir, întregul program zilnic, aşa cum am făcut acum. Aşadar, să mai treci pe la noi, dle Barclay!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.