Cianură pentru un surâs – Doza de umor și de suspans perfectă

Articol publicat in:RecenziiScriitori | 11 ianuarie 2013
Autor:

Rodica Ojog – Brașoveanu – Cianură pentru un surâs (1975) 236p., HC, Editura Nemira, București, 2011, Colecția Suspans, Lector Dușa Udrea

Rodica Ojog-Brașoveanu a fost, cred eu, cea mai mare scriitoare de romane polițiste de la noi din țară. Și spun asta după ce (spre rușinea mea) i-am citit un singur roman, cel de față.

Dispărută mult prea repede dintre noi, Rodica Ojog-Brașoveanu a reușit totuși să scrie aproape patruzeci de cărți, din 1971 până în 2002: romane polițiste în cea mai mare parte, dar și romane istorice, de aventuri, horror chiar, autoarea trecând cu ușurință prin multe domenii și perioade istorice. Inspirată de Agatha Christie, Edgar Wallace, Georges Simenon sau Haralamb Zincă, ea este creatoarea a două personaje fascinante: Minerva Tutovan și Melania Lupu (alte două personaje, de data aceasta masculine, sunt la fel de interesante: Maiorul Cristescu și ‘Logofătul de taină’ Radu Andronic).

Cel mai interesant personaj dintre toate rămâne însă Melania Lupu, căreia autoarea i-a dedicat nu mai puțin de șapte volume. Aceasta este un personaj memorabil: este hoață, dar nu fură, este escroacă, dar nu înșală, o bătrână șarmantă care nu face rău nici măcar unei muște, cu o inimă mare, dar și cu o minte lucidă, ascuțită, inventivă și determinată. Are chiar și un confident, în pielea și blana motanului Mirciulică, pe care îl iubește la nebunie.

Totul începe cu descoperirea de către locatarii unui imobil din București a două tablouri autentice și de o mare valoare: Vânătorul lui Rembrandt și Femeia cu evantai de Goya, care-i pun pe locatari pe jar și care creează o stare de neîncredere și de paranoia fenomenale.

Protagoniști: Melania Lupu (o bătrânică simpatică și nevinovată, care, fiind foarte liniștită și nederanjând pe nimeni niciodată, stând singură cu motanul ei, vorbind cu el și mâncând prăjituri și bomboane, este considerată puțin cam naivă și cam senilă de către ceilalți colocatari), Valerica Scurtu (o femeie singură, nu foarte tânără, neatrăgătoare, ba chiar cam urâtă, cu un ten bolnăvicios, cu un păr mai mereu în dezodine, mereu în căutare de soț, nesuferită, neplăcută de nimeni, paranoică, în concluzie oaia neagră a casei), Doru Matei (sculptor, tânăr, cuceritor, mare amator de femei și de petreceri, mare admirator al mâncărurilor altora, din oalele cărora fură cu nerușinare și fără discernământ, ironic și șarmant în același timp), Grigore Popa (fost militar de carieră, acum la pensie, posesor al unui registru în care are trecut pe răboj tot ce i s-a întâmplat de-a lungul timpului, toți foștii colegi și prieteni, cu ce l-au supărat, cu ce l-au jignit, ora, data, locul, martorii, precum și tăierea de pe listă cu satisfacție a dușmanilor decedați; este un bătrân pervers, aprig, paranoic și decrepit, probabil cel mai rău dintre toți, o mostră de răutate și de monstruozitate umană cum rar ți-e dat să întâlnești), Marin Vâlcu (contabil, are o soră la Iași pe care se duce din când în când să o viziteze, are aspect plăcut, împrumută cărți de la Grigore Popa, dispare repede din peisaj) și Panaitescu (licențiat în matematică, dă meditații la domiciliu, soția lui e dactilografă, sunt mari amatori de distracții, merg la spectacole, mănâncă la restaurant).

După descoperirea tablourilor, Melania își aduce aminte că are un prieten la Amsterdam, care le-ar putea valorifica și i-ar putea face pe toți putred de bogați. Dar, cum firea umană nu e perfectă, situația se complică.

Primul care moare este Panaitescu, otrăvit cu cianură. Pentru a putea încasa banii pe tablouri de la comerciantul olandez, se hotărăsc să ascundă crima, deghizând-o în sinucidere, la ideea Melaniei Lupu. Sinucidere care nu prea-l convinge pe Maiorul Cristescu (calm, lucid, de o istețime și de un simț al observației ieșite din comun), secondat de locotenentul Azimioară (nume parcă predestinat: nu-i place numai azimioara, ci absolut tot ce este comestibil, fiind un mare admirator al prăjiturilor), care crede că are de-a face cu o crimă, mai ales după ce-i anchetează pe fiecare în parte, apoi îi strânge pe toți laolaltă, pentru a-i confrunta unul cu celălalt. Își dă până la urmă seama că are de-a face cu o conspirație, că toți încearcă să ascundă ceva, că se bârfesc unul pe celălalt, dar, atunci când sunt întrebați dacă vreunul din ei ar fi capabil să săvârșească o crimă, se apără unul pe celălalt.

Următoarea victimă este Valerica Scurtu, tot otrăvită cu cianură, pe care nimeni nu o jelește, dar a cărei moarte îngrozește pe toată lumea. Cea mai lucidă dintre ei și, totodată, cea mai inventivă, se dovedește a fi Melania Lupu, bătrânica simpatică pe care nimeni n-o bănuiește că ar putea avea idei atât de geniale. Grupul reușește să mușamalizeze și această crimă, dar pentru maiorul Cristescu devine evident că s-a creat un grup infracțional, nu se știe cu ce motive.

Urmarea? Un șir de crime și de situații antologice, Melania dovedindu-se a fi un adevărat coordonator și o minte strălucită, care face totul pentru a-și atinge scopul final. Cu toate ideile sale geniale, Melania nu este perfectă, în sensul că face și ea greșeli, doar nu este un geniu malefic al crimei, greșeli care îl alertează pe maiorul Cristescu, îl fac pe acesta suspicios, greșeli care, până la urmă, ne fac umani pe noi toți. Verdictul? Nimeni nu este infailibil, toți suntem supuși greșelii, greșeli care, până la urmă, se răsfrâng asupra noastră.

Personaje care mai de care mai surprinzătoare își dau întâlnire într-un roman care seamănă cu o încrucișare între Agatha Christie și San-Antonio. Toți au ceva de ascuns, defecte pe care străduiesc cu orice preț să le mascheze sau măcar să le facă mai puțin evidente. Situațiile și dialogurile hilare alternează cu scene de un cinism halucinant, morbide, dar care contribuie din plin la deliciul parcurgerii unui roman polițist magistral.

Autoarea stăpânește cu desăvârșire tehnica narațiunii, trama polițistă este absolut fără cusur, argoul, acolo unde își face apariția, este minunat inserat, personajele sunt unul și unul, personaje care însă sunt puse în umbră de geniul, dar totodată și de inocența Melaniei Lupu. Cu adevărat Rodica Ojog-Brașoveanu a creat un personaj care poate sta liniștit în panoplia personajelor magistrale ale genului polițist: Miss Marple, Hercule Poirot, Sherlock Holmes, Sam Spade sau, de ce nu, San-Antonio.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.