Cu tupeu, despre furie

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 3 ( august, 2010 )
Autor:

Andrea Camilleri – Sunetul viorii
traducerea Emanuel Botezatu
Editura Nemira, Bucureşti, 2009

Aşa era cadavrul când l-aţi descoperit ?

– Nu, răspunse Montalbano făcând-o pe niznaiul. Era complet dezbrăcată.

– Şi de unde aţi luat halatul acela ?

– Din baie.

– Pentru numele lui Dumnezeu, puneţi totul înapoi exact cum era când aţi intrat aici ! Aţi alterat scena delictului ! E o faptă foarte gravă, vă avertizez !

Fără să scoată niciun cuvânt, Montalbano se apropie de cadavru, trase halatul de pe el şi dădu să-l ducă în baie.

– Băga-mi-aş, ce gaură-n cur are, măiculiţă !

Cel care vorbise era fotograful Departamentului de Criminalistică, un surogat mizerabil de paparazzo, cu cămaşa veşnic scoasă din pantaloni.

– Dă-i bătaie, dacă vrei, îi spuse calm comisarul. Poziţia-i numabună.

(…) Montalbano îl privi pe Arqua drept în ochi.

– Acum ai înţeles de ce am acoperit-o, boule ?

Am ales să deschid recenzia cu acest citat nu din nevoia de senzaţional, ci pentru că exemplifică foarte bine tupeul lui Camilleri. Tupeul de a „spune pe bune”, trecut prin filtrul bunului simţ şi al poeziei, îl ajută pe scriitor să evite atât descrierile reci, clinice, cât şi exagerările de tabloid.

În cartea de faţă, o femeie frumoasă, libertină şi destul de bogată e strangulată în timpul unei partide de sex anal – şi lăsată să zacă, moartă, în chiar poziţia actului fatal. Rezumat astfel, punctul de pornire al celei de-a doua cărţi din seria comisarului Montalbano pare cules direct din paginile unei reviste de scandal. Camilleri nu spune însă niciodată totul – el oferă informaţia esenţială şi mă lasă să potrivesc singur bucăţile de puzzle; aceste mici victorii personale pe care mi le prilejuieşte mie, cititorului, fiind tot atătea motive care mă împing să continui lectura.

Ce mai are Andrea Camilleri ? Ei bine, are un erou furios. Furios pe javra de pechinez care l-a muşcat de pulpă, furios pe Catarella, care nu i-a transmis la timp informaţii esenţiale, furios pe Livia, care îl presează să se căsătorească şi să-i ofere un cămin micului hoţ de merinde, furios pe Gallo, poliţistul vitezoman şi ucigaş de găini, furios pe Bonetti-Alderighi, noul chestor, ale cărui calităţi de conducător sunt la fel de dubioase ca şi originea sa nobiliară, şi, în sfârşit, furios pe Panzacchi, şeful de la Brigada Mobilă, care dă cu oiştea-n gard şi caută ţapi ispăşitori pentru prostia proprie.

Furia e bună, totuşi, pentru că îi dă lui Montalbano energia de care are nevoie pentru a pune lucrurile în mişcare şi a rezolva cazul, în ciuda crizei personale prin care trece, în ciuda opoziţiei înverşunate a şefilor săi şi a celorlalte departamente de poliţie, şi în ciuda sprijinului „dezinteresat” al… Mafiei.

Un roman mai bun decăt primul din serie (Hoţul de merinde), cu mai mult umor, mai multe enigme, şi un Montalbano pus pe rele. Mai vreau!

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.