Déjà-vu, déjà-lu, déjà-vécu

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 7 ( decembrie, 2010 )
Autor:

Raymond ChandlerPlay-back
Traducere de Mihai-Dan Pavelescu
Editura Nemira, Bucureşti, 2010

Nu puțini dintre împătimiții lui Chandler spun că această scriere, a șaptea din seria Marlowe, nu este cea mai reușită. Romanul apare în 1958; la 26 martie 1959 Chandler avea să moară, la aproximativ patru ani după soția lui, Cissy. Cecilia. Drept e că Play-back e o scriere de maturitate, scrisă greu, scrâșnit pe alocuri, departe de verva sclipitoare a unui talent tânăr, impetuos. Într-o scrisoare din 1957, cam din perioada în care finisa Play-back, Chandler însuși recunoștea că e bun la dialog, dar nu atât de bun în construirea intrigii. La o privire superficială, ai spune că autorul însuși îndreptățește judecata negativă asupra acestei cărți. Pe de altă parte, dacă stai să cumpănești mai bine lucrurile, nu poți să nu observi, printre altele, că mult după jumătatea cărții ajungi să înțelegi că obiectul șantajului lui Mitchell e Brandon, nicidecum Mitchell, ceea ce te face să pui sub semnul întrebării aserțiunea privitoare la puținătatea complotului.

Fapt e că, în această carte, Chandler pare a reflecta cât de puternic era odinioară; e cântecul lui de lebădă, un fel de rămas-bun, însoțit de o privire retrospectiv-nostalgică asupra carierei sale literare. Deloc lipsit de o ironie amară, e un rămas-bun în „reluare”, căci cartea reia un scenariu de film scris de Chandler în 1947, pentru studiourile Paramount. Aceasta ar fi a doua explicație, mai personală, a titlului, alături de cea dintâi, evidentă pentru orice cititor: întreaga intrigă e țesută în jurul unui play-back de coșmar în care se trezește aruncată Betty, nevoită să înfrunte pentru a doua oară aceeași posibilă acuzație de crimă cu dovezi circumstanțiale. Și, nu-i așa, „cât de norocoasă poate fi o fată?”

În această carte, Chandler pare a reflecta cât de puternic era odinioară; [acesta] e cântecul lui de lebădă, un fel de rămas-bun, însoțit de o privire retrospectiv-nostalgică asupra carierei sale literare.

Dar în Play-back ai de-a face și cu o mulțime de „prima dată”: pentru prima dată, ai în față nu atât un roman-detectiv, cât un roman în care apare un detectiv, fie el și faimosul Philip Marlowe. Nu misterul e miezul acestei scrieri, ci meditația asupra structurilor de putere într-un mic oraș-stațiune, aflat în extrasezon. Și așa ajungi să afli, cu oarece surprindere, că bogații sunt la fel de plictisiți și singuri ca toți ceilalți, amărâții. Căci alți demoni iau locul sărăciei, diavolul fiind, ca întotdeauna, o creatură  harnică și plină de imaginație. Tot pentru prima data, Chandler apare în paginile astea ca personaj, un autoportret în miniatură, cine știe, poate asemenea lui Hitchcock, care se strecoară nevăzut în toate filmele lui (că tot e un roman construit pe scheletul unui scenariu de film!). Cei avizați l-au recunoscut, fără doar și poate, pe Raymond Chandler în persoana lui Henry Claredon IV. Asemănările dintre cei doi sunt subtile, dar nu mai puțin evidente: Claredon se sprijină în baston, asemenea lui Chandler, în ultimii ani de viață; nu își dă jos mănușile nici măcar în interior, asemenea lui Chandler, care stătea cu mănuși în casă, din pricina unei boli de piele („Nu dau niciodată mâna /… / Mâinile mele sunt urâte și mă dor. De aceea port mănuși.”); în plus, straniul personaj afirmă că nu i-ar face nicio plăcere să șadă în Paradis alături de vreun producător de la Hollywood – aluzie la experiența nefericită a lui Chandler cu lumea filmului. Și lunga digresiune cu accente de teodicee a lui Claredon închide cercul în jurul unui Chandler care pare a încerca să se împace cu moartea.

Date fiind aceste câteva premise, nu-ți e greu să sesizezi că în Play-back Chandler a creat o lume închisă, cu un ethos propriu. Punctul forte nu e, într-adevăr, complotul – care, totuși, nu e lipsit de calități – ci atmosfera, proza densă și lirică, încărcată de metafore stranii, eroismul acru și erotismul de fațadă, decența și integritatea solitară, dar câștigătoare ale lui Marlowe. E un fel de carte vintage, cu viniete remarcabile, de sine stătătoare. Interesant e că, în cartea astea, toate elementele importante evoluează ca și cum ar fi așezate, fenomenologic vorbind, între paranteze. Suspendate, cumva, într-un intermundiu. Toate, începând cu Marlowe, acest outsider de factură existențialistă, care e, firește, detectiv. O slujbă duplicitară, o slujbă between worlds, între bine și rău, între crimă și bună-credință, între înduioșătoarea fidelitate față de o amintire și sexul accidental cu o secretară ispititoare și, evident, blondă.

Marlowe din Play-back e mai trist și mai cinic decât personajul din celelalte șase volume ale seriei, ca și cum scriitorul și personajul ar împărtăși, aici, aceeași viziune a sfârșitului.

Că veni vorba de existențialism. Sunt prezente aici câteva teme mari din această zonă. Prezența morții, nevoia de autenticitate, singurătatea și responsabilitatea și, mai ales, libertatea de a alege, de a se alege pe sine, pentru sine. Contrar oricărei deontologii a oricărui detectiv din lumea asta, Marlowe se întoarce împotriva clientului său și alege să acționeze pentru sine, mânat de propria curiozitate. Are onestitatea de a refuza plata. Iese de sub șablonul detectivului-plătit-care-rezolvă-misterul-în-beneficiul-clientului dar, din păcate pentru el, misterul din jurul lui Betty seamănă mai curând cu promisiunea niciodată onorată a unui adevărat mister. Nici măcar misterul nu mai este ce părea a fi. Iar detectivul, nici atât! Marlowe din Play-back e mai trist și mai cinic decât personajul din celelalte șase volume ale seriei, ca și cum scriitorul și personajul ar împărtăși, aici, aceeași viziune a sfârșitului. Contrar așteptărilor, nu e un sfârșit violent, ba e chiar felul lui Marlowe de a face pace cu lumea dintre lumi, singura în care conversația cu polițiștii nu e o luptă. E, în egală măsură, singura dintre scrierile Marlowe care nu se desfășoară în LA, ci undeva într-un hotel de prin Esmeralda, o stațiune în care, în extrasezon, nu se întâmplă mai nimic. Cel mult o crimă, asta dacă ai cu adevărat noroc. Ca și perioada dintre două sezoane, și hotelul e un spațiu de tranzit, un loc în care viața obișnuită e suspendată, iar indivizii care evoluează aici se așează sub semnul altor legi.

Dar e o lume pe care, în cele din urmă, Marlowe o părăsește. Se întoarce acasă și, la fel ca în toate celelalte șase romane ale seriei, deschide larg ferestrele. Cercul se închide; mitul eternei reîntoarceri își află, de astă dată, punctul final. Și ca răsplată pentru onestitatea și tristețea lui cu iz de cinism, omniscientul și omnipotentul zeu  (sau nu) al lui Claredon i-o aduce în dar pe Linda, Linda Loring, cea care apare pentru prima dată în The Long Goodbye (Nu-i uşor să spui adio).

Așa se face că, la o lectură atentă, Play-back se dovedește a fi un adevărat hățiș intertextual, care trimite deopotrivă la scrierile anterioare ale lui Chandler, cât și la altă tramă, mai personală, a vieții lui. Citiți-o, citiți-o chiar și în reluare, și veți avea acces la sufletul lui Marlowe. Ori poate al lui Chandler?

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.