Din ingredientele deliciului intelectual – fantasy & horror

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 1 ( iunie, 2010 )
Autor:

Ellen  Datlow, Kelly Link, Gavin Grant (ed.) – The Year’s Best Fantasy &  Horror vol. 1 şi 2, trad. Silviu Genescu, Mircea Stefancu, Mihai Dan  Pavelescu, Antuza Genescu, Ana-Veronica Mircea, Editura Nemira,  Bucureşti, 2009

M-am hotărât, nu demult, să-mi ordonez biblioteca. Să ştiu exact pe ce raft stau cărţile pe care cu atâta poftă le-am adunat ani la rând, dar mai ales cele pe care încă nu am ajuns să le citesc. Am deschis volume la întâmplare şi am simţit cum vin spre mine clipe trecute, şi mai vesele, şi mai triste. Nu subiectul sau personajele unei cărţi mi le-am amintit mai întâi, ci întâmplările care m-au înconjurat în vremea când am citit-o. Oare nu e şi acesta rostul unei cărţi, să-ţi amintească de tine?

Am retrăit astfel ani şi ani de lectură. La sfârşit, când am reuşit să-mi pun ordine printre volume, am constatat, nu pentru prima dată, că am foarte puţine cărţi horror şi pe acelea le reiau la lectură periodic, aşa cum făceam în copilărie cu cele de poveşti – pe care, mărturisesc, le citesc şi acum. Îmi plac în special povestirile horror. Mă atrag începând de la titlu. Ce apetisant sună Feast of Fear, I Can’t Sleep at Night sau The Cold Embrace… La fel de apetisant cum îmi suna, în copilărie, titlul unei poveşti de Fraţii Grimm, Fratele cel rufos al lui Scaraoţchi. Mai ţineţi minte acest basm minunat?

Cele două volume

The Year’s Best Fantasy & Horror (Nemira, 2008, 2009) mi-au adus o mare surpriză, şi anume câteva poezii. Nu m-ar fi deranjat să fie mai multe la număr. Mi s-a părut interesant că sunt scrise aproape toate de femei. Să se datoreze oare acest detaliu faptului că antologiile sunt coordonate de două femei, Ellen Datlow şi Kelly Link, şi doar un bărbat, Gavin J. Grant? Mai multe povestiri, tot din condeie feminine născute, conţin versuri, iar Nisi Shawl, scriitoare de culoare, are un cântec în povestirea ei superbă, reluarea unei balade tradiţionale. O singură poezie (şi ea, despre pălăria unei femei!), e scrisă de Andrew J. Bonia.

Din prezentările poetelor, am înţeles că se bucură de mare succes. De ce mă opresc asupra poeziilor? Nu neapărat pentru că îmi amintesc de o mai veche nemulţumire personală. Acum nişte ani am

tradus în engleză mai mu

lte volume ale unor poeţi timişoreni. Din câte ştiu, până acum doar o voce lirică – feminină! – din cele traduse de mine a fost publicată în engleză în reviste internaţionale. Şi nu pentru că poeziile celorlalte nu ar fi fost suficient de răsunătoare. Câteva aduc, prin sonoritate, cu cele scrise de autoarele sus-menţionate, care apelează la limbajul transparent şi stilul direct. Când le citeşti, te încântă. Când le interpretezi, te solicită. Când le traduci, vorba lui Caragiale într-un text fantastic, e „altă căc

iulă”.

Nu există poezie SF, fantasy sau horror, ci doar poezie, vor spune unii. Sunt tentată să le dau dreptate. Dacă versifici despre Saturn şi androizi, nu scrii poezie SF (nici măcar poezie, în unele cazuri). Dacă faci versuri despre strigoi sau doamna cu coasa, nu scrii neapărat poezie horror. Citiţi însă poeziile din The Year’s Best Fantasy & Horror. Nu treceţi peste ele. Veţi vedea că sunt o delectare. Te relaxează după proze lungi, mai pretenţioase. Jennifer Chang promite, în Supunere, sau povestea minciunilor, că o va asculta orbeşte pe Mama şi va învăţa să vâslească de la luntraş (Caron, îi spun eu pe nume, ca să nu mă îndepărtez de horror). În Tren de noapte spre apus, de Sarah Monette, o femeie dă în cărţi după tipare care nu îi transmit nimic bun, fiindcă n-a reuşit încă să traverseze fluviul nopţii nici ea, nici celelalte două personaje, conductorul cu mai multe vieţi, care a trăit printre morţii Egiptului, şi adolescentul cu căşti pe urechi. Cea mai izbutită poezie mi s-a părut Prevestiri, de Kelly Everding. Ce ni se prevesteşte? Sfârşitul lumii. Cine îl prevesteşte? Fauna domestică şi sălbatică. Din ultima strofă aflăm că „un mort/ştie ce se petrece/până când ultima lopată de pământ îi umple mormântul”. Sunt întru totul de acord.

Unele texte îţi rămân în minte, altele ţi se aşază în suflet. Mie mi s-a aşezat în suflet nuvela Boman, scrisă de Pentti Holappa, autor finlandez foarte cunoscut în ţara sa. Este cea mai reuşită proză din cele două volume amintite. Pe la noi se zice că, în noaptea de Anul Nou, animalele prind glas şi-şi critică sau îşi laudă stăpânii. Căţeluşa Boman, care nu e de pe la noi, nu prinde glas de Anul Nou, ci într-o zi oarecare. E înzestrată cu darul vorbirii, dar şi cu harul gândirii. Îşi critică stăpânul tot timpul, în speranţa că-l va educa. Începe prin a-i rupe cărţile despre dresaj, apoi trece la orice volum îi vine la îndemână, mărturisind că e îngrijorată de starea sufletului şi a trupului său. Îşi asumă sarcina de a se ocu

pa de el şi trage concluzia că oamenii nu trag niciodată învăţăminte din experienţele lor. Boman este simbolul spiritelor puternice, capabile să se înalţe şi să pătrundă în spaţiul libertăţii, multora interzis. În ciuda însuşirilor umane, alege să experimenteze temporar traiul câinilor obişnuiţi. Se împerechează cu alţi câini şi se întoarce acasă murdară şi rănită, cu pui în burtă. Însă învaţă din aventurile ei.

Nuvela, moralizatoarea până la un punct, scoate în evidenţă lucruri binecunoscute: trebuie să fim indulgenţi cu cei modeşti la mi

nte, dar capabili să evolueze – relaţia câinelui cu stăpânul; trebuie să ne ataşăm de cei persecutaţi, pentru că sunt mai deschişi spre eliberarea minţii şi a sufletului – prietenia cu Pertti, băiatul umilit de familie şi închis la şcoala de corecţie; trebuie să-i trezim la realitate pe cei laşi – întâlnirea cu tânărul care, chinuit de furtul comis, hotărăşte să se sinucidă, dar alege o funie prea lungă şi, când nu reuşeşte să-şi ia viaţa, se pune pe plâns. Pentru astfel de fiinţe, slabe de înger, fricoase, speriate de viaţă, Boman este cheia eliberării. Căţeluşei îi cresc aripi. Un proces lung şi chinuitor. Aripile dor, se ivesc greu în spatele urechilor, iar zborul se învaţă căzând.

Dacă  se schimbă finalul, nuvela poate fi uşor transformată într-un basm pentru copii, cu un căţel vorbitor care face numai lucruri bune. Proza are şi trăsături de fabulă, pentru că eroul e un animal personificat şi critică defecte omeneşti. Stăpânul lui are marele merit că, de la bun început, îl înţelege şi-l sprijină. Nu se miră, nu se sperie când îl aude vorbind pentru prima oară. Îi deschide uşa când fuge cu Pertti, deşi se teme că-l va pierde, mai rău, că va muri. Îl mângâie când suferă aşteptând să-i dea aripile, îl încurajează să zboare. În cele din urmă, când începe să circule zvonul că un lup periculos dă târcoale prin împrejurimi şi oamenii încep s-o hăituiască pe Boman, îşi dă seama că, deşi liberă să trăiască pe un tărâm fantastic alături de prietenul ei, Pertti, e înlănţuită de ataşamentul faţă de el, dar şi faţă de puii pe care urmează să-i aibă. Finalul este explicit, prea explicit (singurul cusur pe care l-am găsit acestui text remarcabil). De fapt, nuvela nu se încheie unde trebuie. Nu mai ai posibilitatea de a specula, afli direct că Boman, căreia îi crescuseră aripi din proprie voinţă, dorea să-i convingă pe oameni că e mult prea inteligentă pentru a fi prinsă, că trebuie să creadă în existenţa unui câine cu aripi, din moment ce îl văd în faţa ochilor, adică să-şi accepte libertatea, odată ce li se arată limpede că pot fi liberi.

Sfârşitul e trist. Căţeluşa e găsită moartă în pragul casei, cu aripile întinse alături. Putem să ne închipuim că  s-a stins nefericită şi revoltată din cauza neputinţei omeneşti. În definitiv, cum spune Boman, e foarte greu să dresezi un om.

O idee aparte am întâlnit în Freamătul minţii, de Jeffrey Ford. Există oameni care-şi amintesc viaţa din uter şi se recunosc unii pe alţii pentru că pot desena toţi acelaşi simbol complicat. Simbolul este destul de frecvent şi e recunoscut numai de cei care-şi „amintesc” şi care ar pune la cale un fel de conspiraţie. Eroina nu face parte dintre aceşti privilegiaţi, dar află despre ei şi e obsedată de dorinţa de a-şi „aminti” şi ea. O naraţiune alertă, cu nuanţe de policier, bine scrisă, fără pauze descriptive inutile. Ar ieşi un thriller bun pe baza ei.

Are de pierdut cine nu citeşte aceste două volume fantasy & horror. Celor care le-au  citit deja le aduc aminte cum se încheie Prevestirile lui Kelly Everding: „E periculos să pleci/lăsând o carte deschisă”. Nu-i nimic, pentru că „o bufniţă aduce veşti”: urmează volumul al treilea.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.