Eşecul lui Maigret

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 8 ( ianuarie, 2011 )
Autor:

Georges Simenon – Eşecul lui Maigret
Traducere de Nicolae Constantinescu
Polirom, 2009

Fac parte din categoria aceea de oameni pe care progresiştii i-ar numi retrograzi fără şanse de recuperare. Lucrul acesta se răsfrânge, bineînţeles, şi într-un teritoriu în care astfel de prejudecăţi nu şi-ar avea locul: literatura. De aceea, pentru mine, sf-urile cu monştri care-ţi răpesc iubita de lângă tine, în toiul nopţii, sau care se războiesc cu lasere imposibile pe zgârie-norii din New York îmi provoacă un suveran căscat. Şi astea-s doar lucrurile în legătură cu care pot vorbi confortabil. Că, dacă m-ar da sinceritatea afară din casă, aş zice că nu mă omor nici după romanele cu mafioţi, cu teoria conspiraţiei ori cu pilde politice îmbrăcate în istorisiri cu împuşcături, limuzine şi pălării negre. Nu-s de mine şi basta.

Acestea fiind spuse, e evident că găsesc cu greu câte-o carte din zona thriller/mystery/poliţist/suspans care să-mi placă. Şi tot de aceea, încerc să merg pe terenuri bătătorite deja şi să mă delectez cu clasici ai genului, care dau arareori (sau niciodată) greş. Au fost Stephen King, Agatha Christie, Raymond Chandler, iar acum i-a venit rândul lui Georges Simenon. Putea lipsi? Nu putea.

Stilul e simplu, la obiect, tăind cu precizie în stofa sensurilor. Adică avem în faţă un roman poliţist bine scris. […] Avem, aşadar, un roman clasic, o poveste prizabilă, comprimată şi, din această cauză, alertă.

Atunci când citesc despre un autor că a scris aproape 200 de cărţi în întreaga sa viaţă creatoare, aşa cum e cazul lui Simenon, ridic involuntar o sprânceană. Aia stângă, întotdeauna. Cu dreapta nu-mi iese schema. În fine… Ce ziceam? Ah, da. Încă o prejudecată cu care mă lupt: aceea că un scriitor prea prolific nu garantează validitatea literară a fiecărei scriituri care-i iese din degete. Că n-are cum. Dacă ai scris 150 de romane, sunt şanse destule ca o bună parte din ele să fie de o calitate îndoielnică. Însă şi criteriul ăsta e subiectiv. Trecem peste, că se face târziu. Georges Simenon a scris mult, e adevărat. Dar judecând după cartea despre care vreau să vă vorbesc, “Eşecul lui Maigret”, se pare că a făcut-o cu stil.

În primul rand, faptul că a construit un personaj-model (comisarul Maigret) face parte din strategia marilor autori de a-şi împrumuta calităţile unor eroi fictivi, care le confiscă într-un mod subtil schemele de gândire, spiritul dubitativ şi perfecta intuiţie. Chandler îl are pe Marlowe, Agatha îi are pe Miss Marple şi pe Poirot. De ce n-ar avea şi Simenon un alter-ego mai curajos, mai activ, mai responsabil? Să-l aibă! În al doilea rând, modul de construcţie a intrigii este, la Simenon, diferit de acela al altor autori de gen: acţiunea este seacă, simplă, nu se complică inutil şi nu deschide porţi care rămân inexplicabile. Se simte o urgenţă a împărtăşirii, o nevroză constructivă a aflării adevărului. De aceea, autorul îşi permite să vorbească chiar despre “eşecuri”, deşi, în cele din urmă, criminalul este găsit. Tardivitatea acestei izbânzi este, de fapt, motivul pentru care Maigret însuşi se culpabilizează. Semn că, în restul timpului, rapiditatea punerii cap la cap a detaliilor care trebuie să-l dea de gol pe făptaş este un lucru de o importanţă covârşitoare.

Romanul e scurt. Nu cuprinde arborele genealogic al fiecărui suspect, de-aia. Şi-i mulţumesc autorului pentru asta. Fumal, un afacerist fără scrupule, cu care Maigret fusese “rival” în copilărie, îi cere acestuia ajutorul, fiind convins că cineva vrea să-i facă de petrecanie. Dovada? Nişte scrisori anonime, care conţin cuvinte puţine dar neechivoce. Reminiscenţele din pruncie nu-i dau însă pace comisarului, astfel încât, din capul locului, Maigret îl bănuieşte pe Fumal că a înscenat povestea scrisorilor, pentru că s-ar teme, de fapt, de un lucru mult mai greu de explicat în faţa anchetatorilor. Maigret nu trimite oameni să păzească locuinţa lui Fumal decât a doua zi când, evident, e prea târziu: acesta e găsit împuşcat în biroul său. Se creionează un cerc de suspecţi, cuprinzându-i pe soţia care e mai mereu într-o dispoziţie bahică, fratele acesteia care e un vizitator constant al casei, secretara lui Fumal, tânără şi amorezată de şoferul acestuia, cu care trăieşte o poveste de dragoste, valetul absent şi cu vestă în dungi, vreo doi parteneri de afaceri, dintre care unul locuieşte în aceeaşi casă iar celălalt a fost văzut ieşind de la Fumal cu câteva minute înainte ca acesta să fie împuşcat, o amantă inocentă, rivali de tot soiul. Paleta e completă. Pe măsură ce lucrurile capătă contur, se desprinde concluzia că felul fără scrupule al lui Fumal de a-şi conduce afacerile din industria cărnii putea fi un motiv întemeiat de crimă pentru oricare dintre cei menţionaţi. Chiar şi celor apropiaţi lui, caracterul şi pesonalitatea lui Fumal le păreau dezgustătoare, iar averea sa – de o insaţiabilă tentaţie.

Într-atât de important e pentru Maigret imperativul utilităţii immediate, încât dialogurile scurte şi clare par coborâte din paginile proceselor-verbale (dar fără greşelile de ortografie ale poliţailor noştri, pe care le găseşti pe cea mai banală constatare a unei contravenţii). Stilul e simplu, la obiect, tăind cu precizie în stofa sensurilor. Adică avem în faţă un roman poliţist bine scris.

Dacă ar fi să caut un minus, acela ar fi faptul că, cel puţin în descoperirea acestui criminal, Maigret se bazează într-o mult mai mare măsură pe intuiţie decât pe conexarea informaţiilor primate din partea suspecţilor. Are o străfulgerare, un soi de revelaţie izbăvitoare, care îi este confirmată ulterior. E bine şi aşa, dar parcă mi-ar fi plăcut mai mult să văd o înşiruire logică de premise şi concluzii, o împletire surprinzătoare a unor detalii aparent nesemnificative. De fapt, de ce mârâi eu aici?: e treaba lui Maigret cum îşi rezolvă cazurile!

Avem, aşadar, un roman clasic, o poveste prizabilă, comprimată şi, din această cauză, alertă. O carte care ilustrează perfect conceptul de “roman poliţist”. Merită, deci, să vă rupeţi din timp ca să mestecaţi în linişte un succes de-al comisarului Maigret. Chiar dacă el, dintr-o candoare uşor egolatră, îl numeşte “eşec”. Nu ştie ce vorbeşte.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • dan said:

    Dintre toti detectivii si politistii, Maigret este singurul care nu mi-a placut:). Recenzia insa este foarte buna.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.