În căutarea diavolului absolut. O salată asortată

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 16 ( septembrie, 2011 )
Autor:

Gerald Messadié – Istoria generală a Diavolului
Traducere din limba franceză de Radu Todoran
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008

Messadié e ca un turist care pozează mult şi bine, mai ales în oglindă, înregistrează cu zel şi apoi crede că el a făcut posibil obiectul fotografiei. Se vede treaba că e şi prozator, dar unul care pierde din vedere orice problematizare autentică.

Despre lupta dintre bine şi rău, Papini scria odată că, din moment ce Dumnezeu este bun, el îşi va ierta inamicul la sfârşitul tuturor veacurilor. Înţelegem de aici ce vrem: că răul este până la urmă o inutilitate, că lupta e absurdă, ori dimpotrivă, seduşi de rău, devenim buni, că suferinţa condiţionată de rău este necesară pentru mântuire, câte şi mai câte. Probabil cel mai simplu silogism ar fi următorul: dacă Dumnezeu iartă şi pe Satan, cum să nu ierte şi pe cel din urmă dintre păcătoşi? Dar dacă răul nu există? Dacă este o simplă plăsmuire politică, având ca scop eterna manipulare a maselor? Am descris în termenii aceştia câteva interogaţii pe care Gerald Messadié nu le fructifică şi nu le ia în serios, deşi se apucă cu aplomb să facă o Istorie generală a Diavolului. De bună seamă am fi încântaţi să aflăm totul despre genealogia răului, însă, dacă aţi citit între timp şi Istoria lui Muchembled veţi fi profund dezamăgiţi. În loc să răspundă la nelămuririle de mai sus, Messadié se foloseşte de istoria religiilor şi antropologie pentru a ne lăsa în acelaşi suspans. Concluzia lui e că răul nu există, fiind doar o invenţie a creştinismului, ajutat, se pare, de câteva aspecte împrumutate. Muchembled decela toate informaţiile despre imaginea diavolului în Occident, deopotrivă ştiinţific, antropologic, istoric şi literar. Un adevărat profesionist. Îşi cunoaşte foarte bine secvenţa istorică şi de aceea este credibil. Messadié, în schimb, e mai degrabă un diletant. Iritant e felul în care se foloseşte de Eliade şi Dumézil contestând, fără niciun argument, fără nicio cercetare pe cont propriu, până şi unele metode ale celor doi. A, sunt rău. Aminteşte în vreo două rânduri că a fost prin Mexic şi America şi a asistat la ceva ritualuri…

Messadié e ca un turist care pozează mult şi bine, mai ales în oglindă, înregistrează cu zel şi apoi crede că el a făcut posibil obiectul fotografiei. Se vede treaba că e şi prozator, dar unul care pierde din vedere orice problematizare autentică.

Messadié caută ceva ce nu există, dar când are în sfârşit şi date despre realitatea diavolului, nu e bine. Dacă politicul nu e, atunci nici diavolul nu există.

În Istoria generală a diavolului, Messadié parcurge cronologic toate vârstele umanităţii, începând cu civilizaţiile Oceaniei, Indiei, Chinei şi aşa mai departe, până astăzi. El încearcă un fel de istorie cultural-antropologică, însă fără a fi, decât arareori, convingător. El porneşte foarte sigur pe un teritoriu al tuturor posibilităţilor, dar şi al tuturor bibliotecilor. Dar cu un bagaj conceptual şi bibliografic precar. Conştient de limitările acestea – evident nemărturisite – el spune sus şi tare că niciun tratat teologic nu l-a lămurit. Mai mult, teologia i se pare confuză… Dar există ceva neechivoc în Biblie? Pildele din Biblie sunt clare şi transparente pentru orice profan? Totul e interpretabil. Şi în această lume a infinitelor posiblităţi şi revelaţii, Messadié are pretenţia să aşeze temelia unui sistem fără sistem, utilizând false concepte şi decupând cu graţie din contexte. Rezultatul e un studiu din categoria Legendele Olimpului repovestite de Alexandru Mitru. Aşteptările, însă, sunt academice. Totodată, Messadié nu crede în istorie, dar crede în istoria fenomenologică… şi în această evoluţie scopul lui e să denunţe relele provocate de diabolizarea lumii. Atitudinea lui este idealistă şi pozează în rolul de avocat al umanităţii prostite de ceva inexistent. Dar caută acest ceva, Diavolul. Începe cu Oceania, dar aici nu găseşte nicio centralizare a unui rău unic şi nici vreo religie unitară. Nici India vedică, jainistă, hinduistă sau budistă nu cunoaşte un spirit unic al răului. În China şi Japonia lucrurile aproape se complică. În fapt, găsim numai nişte nuanţe interpretative. Cartea tibetană a moţilor, de exemplu, recomandă să percepem demonii ca pe ceva derizoriu; nişte proiecţii ale individului şi-atât. Răul originar nu există în acest spaţiu. „Incapabilă să-şi imagineze un Diavol unic – spune Messadié – Asia a crezut, fără îndoială, în zei răuvoitori sau zei alternativ buni şi răi”. O fi pentru unii o subtilitate analitică în această concluzie, însă ea nu e decât o afirmaţie infantilă şi delirantă. Nici măcar un fan pokemon nu poate fi convins, indiferent de vârstă. Oamenii Kurganului vor fonda prima religie din lume în care un Diavol unic va fi opus unui Dumnezeu de asemenea unic, scrie Messadié citând pe Marjia Gimbutas. Iată că în matricea iraniană se nasc diavolul şi îngerii, împrumutaţi mai apoi de iudaism, creştinism şi islam. Religia iraniană a formulat, aşadar, pentru întâia dată noţiunea de diavol, mult mai elaborat decât toate celelalte religii. Iar Diavolul va fi consolidat, aţi ghicit, de Zarathustra, cum alfel, care pune bazele demonologiei. Zoroastrismul va oferi şi germenele gândirii apocaliptice şi escatologice iudeo-creştine. Primul zeu specific al răului este Ahriman, frate geamăn al binelui, ambele preexistente şi imanente, urmând să se lupte până la sfârşitul veacurilor. Odiseea fotografiată a lui Messadié pare că punctează şi contrazice. Dar nu. Lipseşte ceva. Politicul. Continuatorii zoroastrismului, „magii” sau mezii, deşi au creat Diavolul, nu au reuşit să-l contrapună politic. În schimb, creştinismul rezolvă această problemă a puterii politice, de aici succesul cunoscut. Messadié caută ceva ce nu există, are în sfârşit şi date despre realitatea diavolului, dar nu e bine. Dacă politicul nu e, atunci nici diavolul nu există. Tezismul acesta devine de-aici înainte enervant, fiind reluat cu o ambiţie care îmi scapă. Mesopotamia contează doar pentru a clarifica problema mântuirii intermediată de cler. Într-un plan secund aflăm că oamenii sunt bântuiţi mereu de demoni dar au de partea lor un protector divin. Concluzia este interesantă: „Mesopotamia a inventat Păcatul pentru a înjosi individul, mai rău chiar, pentru ca individul însuşi să-şi justifice înjosirea, iar Iranul a inventat Diavolul pentru a băga groaza în om”.

Messadié notează ca un şcolar ce descoperă pentru cititori date despre mitologii şi istorii, concluzionând fără vervă şi fără deschideri. El nu prelungeşte niciun moment o revelaţie într-un sistem, nici măcar aşa, ca o înghionteală. Preferă să descopere-acorde bulina roşie si să treacă mai departe, fericit pentru că, cine ştie, minimum aduce uneori cu maximum. În continuare celţii sunt în afara problemei răului, grecii sunt prea senini şi au prea mulţi zei ca să-i preocupe în democraţie un tiran al răului, chiar dacă Xenocrate ori Aristotel redactează veritabile demonologii sistematice, în vreme ce romanii, nemoştenind înclinaţia excesivă pentru mituri şi nici tendinţa de a-şi simplifica panteonul, au spus pas. Egiptul reia relaţia dintre rău şi politică, dar se opreşte la reflectarea socială a individului. Îndrăgostiţi de viaţă, africanii nu-şi imaginează un rău absolut, la fel indienii americani.

Messadié notează ca un şcolar ce descoperă pentru cititori date despre mitologii şi istorii, concluzionând fără vervă şi fără deschideri. El nu prelungeşte niciun moment o revelaţie într-un sistem, nici măcar aşa, ca o înghionteală. Preferă să descopere-acorde bulina roşie si să treacă mai departe, fericit pentru că, cine ştie, minimum aduce uneori cu maximum.

Amuzant de-a dreptul e felul în care Messadié se pune pe interpretat Tora sau Vechiul Testament, începând cu analiza răului în lumea iudaică. Bucătar de soi, Messadié face o salată orientală elaborată după o reţetă personală. Nu mai înţelegem nimic, doar reţinem concluzii ameţitoare. Diavolul e unealta lui Dumnezeu, femeia este aliata diavolului – la rându-i împrumutat din mazdeism din raţiuni politice. De aici la epoca actuală traversăm locurile comune ale islamului, bisericii primitive şi Evului Mediu până în epoca modernă. În privinţa actualităţii, Messadié are în vedere sataniştii şi cultele derivate. El crede că „mitologiile sataniste americane indică, cel mai sigur, o criză a mentalităţii colective”. Satana e „eroul celor învinşi”. Nu lipseşte nici Anton La Vey pe care-l face harcea-parcea dar care spune, totuşi, ceva interesant despre rolul satanismului: „oricât ar face televiziunea, ceva lipseşte. E o lacună pe care-o umple satanismul”. Cei doi autori se aseamănă ca două picături: informaţie puţină, imaginaţie şi mai şi, dar supraproducţie la delir. Un bonus, totuşi, pentru Messadié, care, în ultima parte a lucrării literaturizează cu talent – trimiterile livreşti, chiar dacă neomogene, provoacă la reflecţie. Concluziile le veţi găsi negreşit în orice dialog din societate: diavolul a devenit Dumnezeul câştigului uşor, el e Dumnezeul lenei, trândăviei şi al drogurilor; mai mult, „Satana a devenit agentul antisocial prin excelenţă, groparul democraţiilor”. În final, Messadié oboseşte şi ne eliberează: „Trăim sub semnul unei divinităţi inexistente, pe de-a-ntregul inventată, în urmă cu douăzeci şi şase de veacuri, de nişte preoţi iranieni avizi de putere. Trăim sub semnul lui Satana”. Să-l compătimim pe Messadié sau nu? Dacă există Satana şi el nu crede? Dacă nu există şi noi credem? Dilemă absolută. Cartea lui Muchembled avansa multe tensiuni interogative. Istoria lui Messadié nu este altceva decât o introducere cu pretenţii semi-academice, în fapt o poveste despre poveşti, şi, uneori, o încercare de-a se juca cu focul. În loc să privească dansul flăcărilor din peştera şi-apoi să plece într-o aventură personală, Messadié se aruncă demonstrativ într-un foc mic, bucuros că simte ceva. Această revelaţie este pentru el realitatea. Sau, mai grav, adevărul. Teologii vor spune că Messadié a căzut în vechea capcană a diavolului: a te convinge de inexistenţa lui. Pentru ceilalţi, Messadié e un scriitoraş care s-a ars crezând că poate face şah-mat perechea Eliade-Dumézil. Orice am alege, trebuie să spunem, totuşi, că Messadié scrie cursiv, e dinamic şi nu riscă să-şi piardă cititorul, indiferent câte inepţii poate imagina. Dar nu m-aş mira ca şi această calitate a textului să-i aparţină, de fapt, numai lui Radu Todoran, traducătorul.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • marian said:

    Mi-a placut mult. Comentariu profesionist.

  • andreea b said:

    Aveti dreptate, e o carte medie spre mediocra. L-ati ars cum trebuia! 🙂 Felicitari pentru articole.

  • mihai radu said:

    Comentariul domnului Mihet m-a incitat. Voi citi cartea si imi voi confrunta parerile cu ale autorului recenziei.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.