Kohai, sempai & samurai

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 21 ( februarie, 2012 )
Autor:

Michael CrichtonNoaptea samurailor
Traduce de Claudia Şerbănescu
Editura Elit Comentator, Bucureşti, 1994

Luna trecută am ales o carte la întâmplare de pe nişte rafturi pline de praf. Iniţial, văzând cât de subţire e coperta, cât de caraghioasă imaginea de pe ea şi cât de proastă hârtia, am vrut s-o aşez la loc. Titlul românesc, penibil, mă zgâria şi el pe ochi. Totuşi, am trecut peste inconveniente când am văzut autorul: Michael Crichton. Biblioteca respectivă nu era a mea, evident, nici cartea. Dar, nu ştiu cum, în jurul meu s-a făcut brusc Japonia şi m-am hotărât să adopt normele de comportament ale ţării acesteia, fiind ele cât se poate de stricte şi renumite pentru caracterul lor punitiv. Aşadar, am considerat că-mi însuşesc cartea într-un mod absolut cinstit, adică pe tăcute, urmând ca tot aşa s-o şi returnez, dacă vreodată se va face iar Japonia în jurul meu.

Ca să-ţi mai tragi sufletul greu încercat de suspans, Crichton, maestru ţesător de intrigi, face pauze de acţiune şi apelează la dialoguri despre câteva din rănile deschise ale unei societăţi în care oamenii se cred buricul pământului.

Arsă la degete de numele lui Crichton, după primele pagini, am constatat că traducerea Claudiei Şerbănescu este făcută cu bun simţ şi, de ce să n-o spun, cu conştiinţă profesională. Bravos! Sunt şi scăpări – titlul, de care m-am plâns deja, probabil ales ca să atragă masele, şi utilizarea perfectului simplu la persoana I. Deranjează, dar la nivel suportabil. Cartea se citeşte cu multă plăcere. Numai după ce-am parcurs câteva capitole mi-am dat seama că văzusem şi filmul făcut după ea: Rising Sun, cu Sean Connery.

Pe scurt: la petrecerea de inaugurare a sediului din Los Angeles al companiei Nakamoto, o prostituată de lux e găsită moartă într-o sală de consiliu. Cine a omorât-o? Un japonez? Un american? O să afle căpitanul John Connor şi locotenentul Peter Smith. După ce trec prin multe peripeţii.

Cartea împlineşte douăzeci de ani, filmul, nouăsprezece. Cartea vine cu informaţii incomode despre americani, filmul se concentrează exclusiv pe relaţiile tensionate dintre ei şi japonezi. Ca să-ţi mai tragi sufletul greu încercat de suspans, Crichton, maestru ţesător de intrigi, face pauze de acţiune şi apelează la dialoguri despre câteva din rănile deschise ale unei societăţi în care oamenii se cred buricul pământului. Sunt cam lungi şi explicative aceste dialoguri şi e prea clară intenţia autorului de a spune lucrurilor pe nume, de a-şi crea ocazii special ca să ia în râs naţiunea clefăitoare de grătare la BBQ. Dar aflăm treburi interesante şi şocante. De pildă:

În SUA, elevii şi studenţii cei mai buni sunt slab pregătiţi. O treime din absolvenţii de gimnaziu au probleme cu descifratul orarului autobuzelor. Un personaj de-al lui Crichton afirmă: copiii prezentului sunt leneşi. Nu vor să audă de muncă, ci de metodele îmbogăţirii. Aşa că se îndreaptă spre domeniul avocaţilor şi-al bancherilor. Într-un amfiteatru al unei universităţi americane, din treizeci de studenţi la fizică, numai trei sunt albi. Când îşi termină studiile, cei douăzeci şi şapte de coreeni, indieni sau pakistanezi se întorc în patria mumă, ca să se umple de faimă acolo. În America, ştiinţa oferă mult mai puţine posibilităţi decât avocatura sau domeniul bancar. America nu are destui ingineri, dar „a devenit Ţara Avocaţilor. Toată lumea se judecă, toată lumea are ceva de împărţit. Tribunalele sunt pline.” Păi, cum să nu fie, doar trebuie să aibă ce lucra sutele de mii de avocaţi. Să mănânce şi ei un hamburgher cât deliberează juriul sau o dăunat cu strat de zahăr gros cât nămeţii de la Urziceni.

Şi în România se înghesuie bacalaureaţii la facultăţile de drept şi economie. E drept că se mai pierd din ei pe parcurs, mulţi nu fac faţă efortului de a citi, de a sintetiza, de a se exprima. Dar apetitul nu e pentru muncă, ci pentru făcut bani. Să fim cumva rude cu americanii? De ce nu, doar avem şi noi ce mănâncă ei, chiar dacă le zicem pârjoale ori pancove. Iar la BBQ îi zicem grătar.

Americanul obişnuit gândeşte astfel: dacă toată lumea ştie că America e cea mai tare, dacă până şi Soarele se învârteşte numai în jurul ei, atunci eu de ce să-mi fac de lucru şi să mă îngrijorez de restul omenirii? (Vorbele acestea nu din gura mea au ieşit, ci de pe buzele unei americance cu multă şcoală, venită în vizită în România la începutul anilor 1990, când noi tocmai săream în balta pseudodemocraţiei, ca să ne spălăm de râpul comunismului.) Păi, atunci, e de mirare că americanul a căzut în capcana japonezilor? Că nu şi-a dat seama cum îi fură ei economia şi-l ruinează? America şi-a pierdut, în favoarea Japoniei, industria oţelului şi-a construcţiilor de vapoare (anii 1960), cea producătoare de televizoare (anii 1970) şi de maşini (anii 1980). Nu mai produce componentele de bază ale securităţii naţionale. Toate le fac japonezii în locul americanilor. În scenariul de rele prevestitor al lui Crichton, prin vânzarea către japonezi a companiei MicroCon, aceştia vor ţine sub control toată industria americană de computere.

Japonezii consideră că şi-au câştigat dreptul să decidă cum trebuie condusă America. I-au împrumutat o căruţă de bani. Au investit într-o ţară cu cetăţeni care nu ştiu să fie uniţi la greu, ci se iau la harţă. Nu se omoară cu învăţatul la şcoală, nu prea ştiu ce e cu lumea în care trăiesc şi-şi fac cultură de televizor, tinzând, în adâncul sufletului, spre starea de couch potato (starea de tip „muieţi-s posmagii” la români), în care sunt scutiţi de orice efort intelectual.

Cred că cel mai mult m-a scos din sărite în carte atitudinea tipică a politicianului american aspirant la preşedinţie. Senatorul John Morton, piscălit şi dichisit de o turmă de fotografi în vederea unui clip electoral, declară mai întâi cu tărie că e împotriva vînzării companiei MicroCon. Ţine discursuri axate pe ideea mioritică „Nu ne vindem ţara”, apoi, peste noapte, îşi schimbă atitudinea. Sigur că există un motiv pentru schimbarea asta. E unul cu miros de gură de canal, de care nu are cum scăpa şi care îl determină, până la urmă, să facă un gest iremediabil. Mari penibili sunt şi cei din echipa sa, care îi albesc părul ca să-i dea prestanţă în faţa camerelor, îl iau la mişto şi-i zic întruna „fii înţelegător”, după aceea îi impun ce termeni să folosească: de exemplu, nu are voie să rostească „economisire”, pentru că economisire înseamnă reducerea nivelului de trai. Iar în campania electorală nu le spui cinstit alegătorilor că trebuie să strângă cureaua, că „economisirea ajută competitivitatea”, că ei nu reprezintă încă o naţie competitivă. Îţi tai singur craca de sub picioare.

Culmea dispreţului manifestat de japonezi faţă de americani l-am simţit în cuvintele rostite cu obidă de şeful cel mare al niponilor atunci când vorbeşte despre subordonatul său, posibilul criminal: „Sincer să fiu, cred că a petrecut prea mult timp în America. A luat multe obiceiuri rele de aici.” Nu că japonezii ar fi curaţi ca lacrima. Nici vorbă. Dar ei sunt limitaţi de reguli peste reguli. Atât de limitaţi, încât la ei „rostirea e inhibată”. Japonezul se poate trezi că nu are voie să vorbească despre un subiect şi-atunci partenerul de conversaţie e obligat să priceapă despre ce e vorba din gesturile şi poziţia corpului său. Chiar din tăcerea lui. Cine nu e japonez, e barbar, adică unul „prost, vulgar, care pute a nespălat.” Niponii „se poartă însă politicos cu străinii, căci îşi dau seama că aceştia, săracii, nu sunt vinovaţi că nu s-au născut în Japonia.” De ce procedează aşa? se întreabă kohai. „De ce mănâncă sushi?” replică sempai. „Ăsta e stilul în care fac ei afaceri.” Dar de ce nu pricep americanii că li se fură economia? se miră intrigatul kohai. „De ce mănâncă americanii hamburger? replică iar Connor-san. „Aşa sunt ei făcuţi, kohai.” În grai nipon, kohai e un fel de ucenic ajuns pe mâna unui maistru zis sempai, de la care învaţă cum se tace şi cum se ia piuitul.

Cât a lucrat la scenariu împreună cu Michael Backes, Crichton a elaborat personajul-sempai John Connor avându-l în minte pe Sean Connery. Dar a abandonat întreg proiectul pentru că nu a fost de acord cu regizorul şi producătorul Philip Kaufman ca unul din personajele principale să fie jucat de un actor afro-american. Eu zic că n-a fost de acord pentru că de la bun început a conceput personajul Peter Smith ca aparţinând rasei albe, şi nu din alte motive. Nu cred că poate fi acuzat de rasism. Wesley Snipes mi-a plăcut în rol de kohai – şi sunt convinsă că nu doar mie – chiar dacă e cam zvăpăiat. Mi-l închipuisem mai potolit. Mai responsabil. Mai mult tată, doar îşi creşte singur fetiţa. Lui sempai şi kohai li se acordă aceeaşi importanţă în carte. Nu aşa se întâmplă şi în film. Iar ca actor, e greu să ieşi în evidenţă când joci cu Sean Connery. N-ai cum să fii mai bun ca el.

În film, numele personajelor sunt schimbate faţă de cele din carte. Numai de John Connor n-a îndrăznit nimeni să se atingă la scenariu. Locotenentul Peter Smith a devenit Web(ster) Smith. Schimbată e şi identitatea criminalului. Mare păcat.

Dacă n-aţi văzut deja Rising Sun, aveţi ocazia să-l urmăriţi duminica viitoare, seara, la un post pe care nu vi-l pot preciza. Fetele vor suspina după Sir Sean Connery într-un rol scris special pentru el. Se descurcă bine în japoneză, deşi i-am surprins, în nemernicia mea, urme de accent scoţian. Iar băieţii vor privi cu nesaţ la fetiţa hawaiiană Tia Carrere, în rol de japonezo-americancă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • oliviu craznic said:

    Mi-au placut mult si cartea si filmul, desi sincer m-a deranjat prezenta lui Wesley Snipes (nu e vorba de rasism:), printre actorii mei preferati se numara Danny Glover, Don Franklin, Ernie Hudson si multi altii de culoare, dar mie personal nu imi place Wesley Snipes ca actor si, mai mult, personajul aici chiar trebuia sa fie alb – era vorba de un american tipic, gen urmas al pionierilor Vestului, ca tocmai asta era ideea, ciocnirea civilizatiilor. Poate vedeam altfel situatia daca nu citeam cartea inainte, dar asa, am fost de-a dreptul dezamagit de kohai).
    Ma bucur sa vad recenzii la Crichton, e un autor care ar merita sa fie mai cunoscut la noi decat este. Si ati scris f frumos. Felicitari!

  • oliviu craznic said:

    A, da, aveti dreptate si cu traducerea, impresionant de buna:). Felicitari, deci, si traducatorului!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.