La umbra porţii

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

I.J. Parker – Rashomon
Seria „Sugawara Akitada“
Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian

Editura Nemira, 2010

Când am luat volumul în mână pentru prima dată, nu eram foarte sigură asupra a ceea ce se ascunde între copertele viu colorate. L-am întors pe toate părţile şi ca o pisică am început să „trag“ de el, animând din ce în ce dorinţa de a-l şi citi, de a mă pierde în universul de acolo.

De la bun început m-a intrigat numele autoarei. Recunosc, iniţial am crezut că este vorba de un autor (nu aş putea spune de unde această primă impresie, mai ales având în vedere că unii dintre cei mai grozavi şi cunoscuţi autori de romane poliţiste sunt în fapt… doamne respectabile), dar scurta notă biografică m-a luminat şi mi-a stârnit interesul. Vedeţi voi, Parker este pasionată de cultura niponă, cu aplecare în particular spre literatura medievală, şi cum e la modă acum (vezi Dan Brown), se trage din distinsul mediu academic.

Rashomon este în primul rând un roman de atmosferă; lumea în care se învârt personajele mă duce cu gândul la o complexă stampă japoneză înfăţişând multele scene centrale ale romanului, din diversele locuri ale capitalei străvechi, o stampă ce efectiv prinde viaţă prin modul în care îţi atacă toate simţurile.

M-a intrigat şi faptul că deşi acesta este al doilea volum din seria al cărei protagonist este detectivul fără voie Sugawara Akitada, a fost totuşi publicat cap de serie în 2002 – Nemira restabilind la noi ordinea firească a povestirilor şi publicând mai întâi Dragonul furtunii. Ca orice serie care se respectă însă, volumele pot fi citite independent unele de altele, iar aluziile la evenimente din volume trecute (şi, de ce nu, viitoare) nu fac decât să îţi stârnească apetitul pentru aventurile eroului principal.

Fără a fi deschis bine cartea, mă găseam deja captivă în mrejele misterelor ei.

Pentru un occidental (sau est-european!), cultura japoneză este mai degrabă inaccesibilă şi de neînţeles, chiar dacă exotică. Parker ştie exact cât să te pregătească şi să te ajute în sensul acesta: cartea debutează cu o hartă a vechii capitale Heian Kyo (actualul Kyoto), unde sunt identificate cele mai importante locaţii ale romanului, ca puţin mai târziu, autoarea să includă o schiţă de detaliu a universităţii, punctul unde se înnoadă intrigile.

Rolurile şi numele protagoniştilor, neobişnuite pentru noi, sunt frumos captate într-o listă a personajelor, o distribuţie a piesei ce urmează să se desfăşoare în vechea Japonie, nelăsând loc confuziilor în mintea cititorului.

Nu mai puţin importante sunt prefaţa succintă şi notele istorice de la final la care face trimitere – pe care, admit, le-am citit de la bun început spre a avea o imagine cât mai clară a contextului istoric.

Grija pentru autenticitate se regăseşte şi în cele câteva ilustraţii în stil clasic japonez care îmbogăţesc experienţa lecturii. Rashomon este în primul rând un roman de atmosferă, aş zice eu; lumea în care se învârt personajele mă duce cu gândul la o complexă stampă japoneză înfăţişând multele scene centrale ale romanului, din diversele locuri ale capitalei străvechi, o stampă ce efectiv prinde viaţă prin modul în care îţi atacă toate simţurile.

Acţiunea se petrece spre finalul primăverii, într-un oraş în care florile şi copacii devin aproape personaje în sine – nalba, glicina, sălciile, toate simbolizează sau sunt asociate cu ceva anume, acuarele multicolore şi parfumate care spun ceea ce nu se poate spune în cuvinte. Mătăsurile sunt fine, brocarturile sunt brodate, cărţile de vizită sunt stropite cu praf auriu, nobile, ori din contră oamenii de rând sunt îmbrăcaţi în straie sărăcăcioase, de bumbac aspru. Pericolul şi frica, spiritele morţilor bântuie în umbrele nopţii, aşa cum tot în întuneric toate culorile se estompează – toate sunt… cenuşii. Oraşul freamătă de activitate, dar pe de altă parte întâlnirile de taină sunt precedate de foşnetul delicat al mătăsii, de zgomotele discrete de la uşă sau de paşii care fac să scrâşnească pietrişul pe alee.

Pe fondul acestui tablou care te sustrage realităţii, intriga detectivistică nu face decât să confere cadenţă alertă lecturii. Acţiunea se derulează în mare parte pe parcursul a câtorva zile, cam cât ţi-ar lua, să zicem, să citeşti toată cartea (600 şi ceva de pagini).

Akitada este un mic nobil, dintr-o familie de acum scăpătată, funcţionar plictisit al Ministerului Justiţiei. Ca oricare dintre noi, el trebuie să-şi vadă de îndatoriri, deh, casa şi familia trebuie întreţinute. Talentul său adevărat stă în rezolvarea misterelor, iar valoarea lui îi câştigă aprecierea mai marilor sau mai micilor cu care intră în legătură. Un tip încă tânăr la doar treizeci de ani, Akitada aduce cu detectivii nonconformişti moderni: un bărbat bine, care încă nu şi-a găsit perechea, care se amestecă în anchetele poliţiei cu încăpăţânare şi pe bună dreptate, un tip care e cumva un rebel în felul său, alegând să consume ceai, obicei chinezesc nou introdus în Ţara Soarelui-Răsare, în care identitatea japoneză se luptă să se coaguleze pe fondul puternicelor influenţe chineze. Ca orice detectiv care se respectă, el este secondat în toate aventurile sale de doi aghiotanţi loiali: Tora, frumos şi puternic, un răufăcător reformat, şi Seimei, bătrânul credincios mai multor generaţii de Sugawara, prin gura căruia autoarea punctează povestea cu maxime confucianiste adecvate fiecărui moment în parte.

Fără a divulga mai multe, cert este că Akitada se va ocupa de nu mai puţin de trei cazuri distincte, de parcă fantomele celor morţi ar şti că el se pricepe la rezolvat crime şi l-ar căuta anume. Crimele reuşesc să reunească urzeala unei lumi, surprinzător, nu cu mult diferită de lumea noastră: Akitada se îndrăgosteşte şi trăieşte îndoielile şi bucuriile acestor prime sentimente în modul cel mai delicat şi tandru cu putinţă, ca într-un poem; se confruntă cu corupţia şi jocurile de culise din mediul universitar şi cel al instituţiilor statului; se mişcă într-o lume în care unii sunt preocupaţi de onoruri şi înavuţire, de „relaţii“, alţii fac sacrificii pentru ca familia lor să aibă ce mânca de pe o zi pe alta, iar alţii se retrag de-a binelea din calea celor lumeşti.

Spre deosebire de prezentul nostru, Japonia veche funcţionează după reguli clare, exista de pe atunci un sistem de stat bine pus la punct (corupţia e inerentă) unde aveau acces (în general) doar absolvenţii bine pregătiţi ai universităţii, iar poliţia, în robe roşii, uşor de identificat de la mare distanţă, era o forţă de temut, într-atât încât mi-a venit să râd când, la apariţia acestora, cetăţenii îngheţau pe loc şi mai-mai că începeau să recunoască şi ce nu făcuseră. Pesemne şi asta explică de ce Japonia este Japonia azi, iar noi suntem noi.

Ca încheiere, nu mai puţin m-a surprins alegerea de a traduce titlul original, Rashomon Gate prin simplul Rashomon. Odată citită cartea, dau întrutotul dreptate lui Gabriel Stoian şi editurii, şi aplaud soluţia. Poarta principală a oraşului rămâne elementul de pornire şi de final al acestui mister, al vieţii în sine.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.