Liniştea dintre ape

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 1 ( iunie, 2010 )
Autor:

Stephen King – Duma Key, trad. Mircea Pricăjan, Editura Nemira, Bucureşti, 2009.

În ciuda scrierii de către Stephen King a cărţii “On Writing”, nu cred să existe cu adevărat vreo reţetă a succesului literar. Cu atât mai mult cu cât genul de literatură în care s-a cuibărit autorul american a dat mai puţini reprezentanţi prizaţi la nivel internaţional decât s-ar fi aşteptat, poate, fanii genului. Suspansul nu e suficient, doar el, pentru a face o carte best seller.  De aceea, cred că Duma Key are mult mai mult decât atât.

Mai întâi, povestea. O spun de la bun început: nu mă entuziasmez uşor în faţa literaturii horror, SF ori fantasy, pentru că mi se pare că, aici, libertatea autorului e atât de mare (nu trebuie să ţină cont nici măcar de legile fizicii, dacă n-are chef…), încât lipsa de previzibilitate a acţiunii poate fi deturnată în orice direcţie, ducând, deseori, la crearea artificială ori bruscă a unor situaţii menite să-ţi provoace fie fiori de groază, fie stări de nelinişte. Suspendarea oricărei reguli logice ori a “firescului” poate zămisli, e drept, tablouri care impresionează prin ciudăţenie, abstractizare ori ingeniozitate. Nu de puţine ori, o astfel de tactică te pune pe gânduri: cum de eu nu m-am gândit la aşa ceva? Şi ce simplu pare…  Duma Key debutează cu radiografierea scurtă a unei catastrofe. Edgar Freemantle, om de succes în industria imobiliară, suferă un grav accident, în urma căruia rămâne fără braţul drept. Mutilarea fizică are repercusiuni şi asupra sănătăţii mintale a victimei, care e cuprinsă de episoade brutale de violenţă domestică, având-o ca ţintă pe soţia sa, Pam. La sugestia unui psihiatru, decide să-şi schimbe radical viaţa, într-o încercare de a restabili ordinea pierdută. Pentru aceasta, se mută pe Duma Key, la capătul mării, unde va descoperi, cu timpul, că o catastrofă poate funcţiona compensatoriu: lipsirea de un braţ îţi poate aduce, ca bonus, un talent nebănuit. Freemantle se apucă de pictat, nu dintr-o pornire interioară (aşa despre cum, desuet, putea fi vorba), ci dintr-un impuls cumva exterior. Freemantle pare să picteze la comanda cuiva, o forţă misterioasă şi insistentă, ale cărei secrete autorul le va devoala ulterior. Tablourile lui Freemantle par, la început, a nu avea nicio noimă, pentru ca, în timp, să-şi dezvăluie valenţele anticipative ori puterile premonitorii. Lucrurile se complică atunci când persoane din jurul personajului principal decedează pe rând, ca urmare a cumpărării tablourilor. Printre victime, inclusiv fiica lui Freemantle, Ilse. De aici încolo, povestea se complică. Amicii lui Freemantle de pe coastă, Elizabeth (descendenta unei vechi familii nobiliare) şi Wireman (îngrijitorul ei), îi vor fi parteneri în dezgroparea unui secret care va putea explica, atât cât e omeneşte posibil, impulsul creativ al pictorului şi logica furiei acelei forţe care pune stăpânire pe oricine caută să-i pătrundă misterul.

Bineînţeles că  nu voi spune, aici, explicit ce se întâmplă până la final. E destul să spun că, dincolo de povestea în sine, ceea ce face din “Duma Key” o carte bună este şi construcţia sub formă de puzzle a acesteia. Acţiunea se îmbogăţeşte, pe parcursul desfăşurării ei, cu tot soiul de detalii care par fără nicio legătură unul cu altul. Firul narativ curge firesc, însă e condimentat în permanenţă cu bucăţi adiacente, cu o bogată panoramă a derizoriului aparent (cutia de bomboane, păpuşa din cârpe – Reba, identitatea unuia din subiecţii unui tablu, descoperită ulterior, furnicătura braţului-fantomă etc.). Această de-construcţie iniţială se clarifică pe parcurs, ca-ntr-un film ale cărei imagini se succedă în rewind. Totul capătă un contur consistent în final, când cortina se ridică încet, încet, şi în spatele ei se asamblează, la fel de lent, explicaţia.

Pe de altă parte, romanul nu e doar o poveste fantastică, deşi asta prevalează, fireşte. Găsim aici şi puţină filosofie middle-crise, un pic de dragoste părintească, un strop din misterul destrămării unei căsnicii, precum şi un discret omagiu adus prieteniei. Stephen King nu se rezumă la a prezenta succint o istorie halucinantă, ci o îmbracă în hainele unui verosimil tablou al bărbatului aflat la vârsta la care încep să apară mugurii primei înţelepciuni. Freemantle face, de altfel, o alegere riscantă, însă necesară, atunci când decide să-şi ardă tablourile (ajunse deja la o valoare considerabilă), pentru a preîntâmpina un dezastru. Instinctul vital, prevalând asupra succesului imens, e o concesie pe care autorul o face maturităţii, reprezentată perfect de dubiile şi virilitatea opţiunilor ulterioare ale personajului principal.

Nu în ultimul rând, e vorba despre un meşteşug al dialogului. Personajele nu sunt niciodată  imprevizibile. Stephen King le cunoaşte până şi ritmul bătăilor inimii, într-atât de conectat pare la realul acţiunii. Există, se înţelege, excese de “americanism” în stilul în care se vorbeşte în roman, dar la finalul oricărui dialog rămâi cu impresia că nu s-a spus, de fapt, nimic în plus. Concizie, precizie şi claritate. Nu e timp de pierdut.

Apoi, sigur, suspansul, la care Stephen King e  maestru. Cartea se citeşte tot mai repede, cu cât te apropii de final. Pare că asişti la o cursă contracronometru, în care nu mai contează decât izbăvirea finală, aşteptată vreme de peste 600 de pagini. Povestea lui Edgar Freemantle cere rezolvări imediate, nu amânări iresponsabile. Dincolo de gratuităţile inerente oricărei povestiri de acest gen, cred că “Duma Key” poate fi apreciată şi de persoane care nu se dau în vânt după acest gen de literatură. Vorbesc din proprie experienţă. Se poate spune, cu un pic de răutate, că Stephen King e suficient de talentat încât să-şi permită să adauge categoriei de cititori fideli o grupă nouă de degustători. Nu-i puţin lucru să furi nişte cititori de literatură mainstream şi să-i faci să le placă şi altceva. N-o vor recunoaşte, vor strâmba din nas când îţi vor vorbi despre asta, cu suficienţa caracteristică, însă, odată ajunşi acasă, o să-şi vâre nasu’-n carte şi n-o să-l scoată de acolo până la ultima pagină. Recunosc: vorbesc tot din proprie experienţă. Consideraţi-o spovedania mea. Tardivă, dar nu mai puţin eficientă…

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.