Mântuirea individuală

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 10 ( martie, 2011 )
Autor:

Chuck Palahniuk – Cântec de leagăn
Traducere de Radu Garmacea
Editura Polirom, 2007

Ce-aş putea spune eu despre Chuck Palahniuk, fără să încerc să par un strâmbător din nas? În cazul meu, reclama excesivă făcută unui autor are efectul invers: cu cât aud mai des pomenindu-i-se numele, cu atât mai reticent devin în legătură cu opera sa. De cele mai multe ori, am dreptate. Sau, cel puţin, am această impresie.

Născut în 1962, Palahniuk este considerat reprezentantul cel mai important al „generaţiei nihiliste”. Mie, unul, asta nu-mi spune nimic. Adică nimic de bine. Dacă şi literatura devine un teren al demolării furioase a oricărui establishment, fără un proiect sănătos de înlocuire a nocivului cu ceva benefic pe termen mediu şi lung, ne-am pricopsit. Literatura, fie ea şi underground, ar trebui, după capul meu, să aibă ca scop prioritar filtrarea artistică a unui subiect real sau imaginar, şi nu neapărat manifestul milităros şi cadenţat. Cred în firescul spontan al artei, nu în valoarea ei programatică. Evident că nu autorul e vinovat pentru această încadrare într-o categorie abstractă. Însă bănuiesc că nici nu-l deranjează prea tare eticheta de bad boy.

Înstrăinarea absolută, rememorarea dureroasă a unor evenimente dintr-un trecut îndepărtat, pierderea identităţii, toate acestea formează un tablou apocaliptic, în care binele nu se mai deosebeşte de rău şi în care cunoaşterea nu mai are un efect cognitiv, ci extinctiv.

Să trecem la chestiune. Cântec de leagăn, romanul despre care discutăm, porneşte de la o idee simplă, dar cu nesperate posibilităţi de interpretare. Carl Streator este un ziarist care e desemnat să investigheze morţile inexplicabile ale unor bebeluşi. Mergând din aproape în aproape, o descoperă pe Helen Hoover Boyle, un agent imobiliar care vinde case bântuite (aici, recunosc, m-a apucat un râs teribil; nu-mi imaginam că într-o carte pe care o credeam iniţial „serioasă” se pot strecura astfel de găselniţe puerile; am văzut, ulterior, că romanul are şi mult umor. Acolo încadrez profesia distinsei doamne Boyle). Lucrul pe care decesele îl au în comun este acesta: fiecăreia dintre victime i s-a citit o poezie, aceeaşi, cu puţin timp înainte să-şi dea duhul. De aici începe povestea: în complicitate cu Helen, Streator va încerca, iniţial, să micşoreze efectele devastatoare ale citirii sau rostirii bietei poezii (pentru aceasta, străbate ţara în lung şi-n lat în căutarea tututor culegerilor care conţin versurile blestemate, în vederea distrugerii lor) însă, ulterior, dându-şi seama de noile puteri pe care le are la îndemână, nu se va da în lături de a le folosi în scopuri personale. Finalul romanului e grandios şi metaforic în acelaşi timp: în urma încercărilor repetate de a găsi capătul unui cerc vicios în care ingredientele sunt o poezie, decese multiple şi răfuieli personale, se naşte o confuzie generalizată, în care suspiciunea, minciuna şi topirea totală a oricărei identităţi sunt la ordinea zilei. Înstrăinarea absolută, rememorarea dureroasă a unor evenimente dintr-un trecut îndepărtat, pierderea identităţii, toate acestea formează un tablou apocaliptic, în care binele nu se mai deosebeşte de rău şi în care cunoaşterea nu mai are un efect cognitiv, ci extinctiv.

Nu vă dau detalii exacte despre acest sfârşit. Vreau doar să spun atât: ideea principală îmi pare a fi aceea că, în lipsa unei responsabilităţi care să-ţi dicteze până unde poate merge abuzul de forţă, lucrurile scapă de sub control într-un mod care-l transformă până şi pe cel puternic într-o biată victimă. Odată ieşită de sub tutela hulpavă a posesorului ei, informaţia îşi găseşte singură un traseu convenabil, fără a mai ţine cont de dorinţele celui care o deţinea până deunăzi. Într-atât de mare e forţa informaţională, încât aceasta dezvoltă un contur de sine stătător, o autonomie periculoasă şi imprevizibilă. Admit că romanul poate fi citit şi într-o altă cheie: poate însemna, de pildă, o reliefare a dilemei etice în care se găseşte o persoană în momentul în care ştie câteva lucruri în plus, pe care le poate folosi în beneficiul societăţii ori într-acela, mult mai apetisant, al nevoilor personale. Streator cunoaşte adevărul, însă decide, pe parcursul desfăşurării acţiunii romanului, să-l folosească şi pentru a-şi testa noile forţe într-un proiect care n-are nimic de-a face cu planul iniţial (onest şi legal) de a opri şirul deceselor. Iar în momentul în care decizi că vrei o izbăvire personală, împotriva mersului firesc al lumii, desconsiderând ordinea naturală a lucrurilor, destinele intră pe un făgaş incontrolabil: „Închipuiţi-vă cum ar fi ca Isus Cristos să vă urmărească pretutindeni, încercând să vă prindă şi să vă mântuiască sufletul. Nu ca un Dumnezeu pasiv şi răbdător, ci ca un copoi tenace şi agresiv.” (p.292)

Are cartea ritm? Are. Are suspans? Are. Are umor negru? Are. E thriller? Este. Păi şi-atunci? Vă spun eu care e problema: din punct de vedere stilistic, Cântec de leagăn este zero. Nu ştiu cum sunt celelalte romane ale lui Palahniuk, dar acesta are, din punctul meu de vedere, un handicap enorm în a-ţi transmite emoţia. Sigur că ea există acolo, fiind sugerată mai degrabă de stilul alert, de schimbarea planurilor, de dialogurile urgente şi de evacuarea reflecţiei molcome. Însă nu detectez nicăieri acel suflu omogen care transformă orice carte – formată parcă dintr-o colecţie de gânduri răzleţe – într-un roman bine închegat. Asta-i mai lipsea cărţii. S-ar fi adăugat un plus de rotunjime unei poveşti horror, cu accente umoristice, capabilă, aşadar, să te înfioare şi să-ţi stârnească deopotrivă râsul. O carte citibilă, dar nespectaculoasă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

2 comentarii »

  • A apărut numărul 10 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] BOERIU — Mântuirea individuală (Chuck Palahniuk, Cântec de […]

  • Razvan T. Coloja said:

    Despre Palahniuk poți spune că e nihilist, umflat de casa de editură, supra-apreciat, dar nu că nu că e zero din punct de vedere stilistic. Nici chiar ”Lullaby”, care nu e una din cele mai bune cărți ale lui (cel puțin din punctul meu de vedere), nu e de lepădat.
    O fi traducerea de vină sau faptul că s-a pierdut din farmecul originalului, dar citatul de mai jos mie mi se pare mai mult decât OK:

    You turn up your music to hide the noise. Other people turn up their music to hide yours. You turn up yours again. Everyone buys a bigger sound system. This is the arms race of sound. You don’t win with a lot of treble. This isn’t about quality, it’s about volume. This isn’t about music. This is about winning. You stomp the competition with the bass line. You rattle windows. You drop the melody line and shout the lyrics. You put in foul language and come down hard on each cussword. You dominate. This is really about power.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.