Mister cu final fericit. Şi cu o mână

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 18 ( noiembrie, 2011 )
Autor:

Iain Pears – Mâna lui Giotto
Traducere de Irina Negrea
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

Când am citit Mâna lui Giotto de Iain Pears, primul lucru care mi-a reţinut atenţia a fost umorul sec, englezesc, care abundă în carte chiar şi în scenele italiene. Aşa că m-am dus pe internet să caut informaţii despre autor şi am aflat că Pears chiar este englez get-beget, ba, mai mult, că este şi specialist în istoria artei, de aici derivând şi pasiunea pentru intrigile poliţiste din domeniul artistic.

Pears se foloseşte de umorul său genial pentru a evidenţia, fără să critice, defectele celor două culturi: birocraţia italiană, aglomeraţia din gările englezeşti, mâncarea proastă englezească.  Acestea nu sunt constatate, pur şi simplu, ci mai degrabă reies din conversaţiile dintre personaje, din situaţiile în care acestea ajung şi din comportamentele lor.

Mâna lui Giotto este a cincea carte din seria cu Jonathan Argyll, deşi, fiind singura pe care am citit-o, nu-mi dau seama de ce tocmai Jonathan este personajul principal şi nu Flavia, care are o personalitate mult mai puternică decât delicatul şi aiuritul Jonathan. Însă poate tocmai aceste trăsături îl fac pe Jonathan detectivul perfect, pentru că lumea tinde să nu-l ia în serios şi atunci rezolvarea misterului îi pică mult mai uşor în braţe.

Romanul are parcursul şi structura unui mystery obişnuit: avem pleiada de poliţişti şi detectivi care încearcă să rezolve un mister, chiar unul vechi şi nerezolvat de multă vreme, ca să fie acţiunea mai savuroasă; avem presupusul vinovat care întruneşte toate calităţile negative din lume de parcă s-ar fi vărsat cutia Pandorei fix în capul lui; avem indicii şi dovezi, mărturii şi fapte; şi mai avem şi un final total neaşteptat care face din acest roman un mystery mai neobişnuit. Finalul e apoteotic şi nici chiar un pasionat de romane poliţiste care a citit tot ce s-a scris până la Pears şi după, nu-l poate intui cu adevărat. Şi tocmai acesta e farmecul unui mystery bine scris, nu?

Un alt lucru care face din carte o lectură agreabilă e felul în care Pears descrie cele două societăţi în care are loc acţiunea: Italia, ţara boemiei şi a operelor de artă şi Anglia, ţara etichetei şi a regulilor. Pears se foloseşte de umorul său genial pentru a evidenţia, fără să critice, defectele celor două culturi: birocraţia italiană, aglomeraţia din gările englezeşti, mâncarea proastă englezească.  Acestea nu sunt constatate, pur şi simplu, ci mai degrabă reies din conversaţiile dintre personaje, din situaţiile în care acestea ajung şi din comportamentele lor.

Mâna lui Giotto este o relaxare delicioasă între toate cărţile poliţiste pline de acţiune şi adrenalină care au luat cu asalt literatura modernă. Dacă ar fi s-o asemăn cu ceva, aş spune că îşi trage sevele din Agatha Christie (mai ales cu descrierile de sătuc englezesc uitat de lume) şi nu din Dan Brown (chiar dacă acţiunea are loc în lumea misterioasă a artei). Reuşeşte să capteze atenţia şi să trezească curiozitatea cu privire la celelalte titluri din serie.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.