Moarte şi plictiseală în Carolina de Sud

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 17 ( octombrie, 2011 )
Autor:

Patricia Cornwell – Cartea morţilor
Traducere de Ines Hristea
Editura Nemira, Bucureşti, 2009

O luptă crâncenă s-a dat în mine vreme de o lună de zile caniculare, cât am încercat să citesc o anumită carte. M-am înfruntat cu trăsături şi fapte omeneşti pe care nu le sufăr şi cu propriile-mi prejudecăţi. Am închis cartea şi-am trântit-o undeva în bibliotecă. După trei zile, am luat-o iar la citit, în timp ce mă plimbam cu Lady Melissa of Basset Hound în jurul cimitirului din cartier. Parcurgeam trei pagini şi ura! eliberam un strigăt (interior, desigur.) Hau! – disciplina Lady Melissa gaşca de porumbei. Zadarnică încercarea ei de a-i prinde, zadarnică speranţa mea că voi avea parte de ceva action măcar de la jumătatea cărţii încolo. Terminam câte-un capitol şi ziceam Doamne-ajută, poate în următorul se întâmplă ceva. Poate câştigă în dinamism cartea, că nu-i deloc subţire. Prea târziu am înţeles că aşa e stilul Cornwell, lent, se urneşte greu, macină ca un computer din primele generaţii şi personajele… melcul, ţuşti pe lângă ele. Vorbesc până (se) plictisesc. Noroc că sunt criminalii inventivi şi foarte interesanţi. Şi că apare un basset chiar şi în carte, biet animal nobil care scapă de o stăpână cu minţile pierdute ca să dea peste una care încă nu şi le-a găsit.

Observaţi cum tot evit să vorbesc despre Cartea morţilor, deşi de la ea am pornit? O iau pe după piersic, ca autoarea ei, când e vorba să pună acţiunea în mişcare. Şi, apropo de acţiune, nu voi povesti nimic din ea, pentru că e cam nepieptănată.

Până la urmă, în lupta cea cumplită a învins binele: am terminat cartea. N-a fost o înfrângere chiar umilitoare, pentru că m-a determinat să scriu rândurile de faţă. În plus, am văzut At Risk şi The Front, filme ecranizate după cărţile lui Cornwell, iar în ele joacă Andie MacDowell, o tanti foarte frumoasă, despre care am impresia că niciodată nu va îmbătrâni, deşi nu e vampiriţă (se dă pe faţă cu oarece cremă). Şi l-am descoperit în ele şi pe Daniel Sunjata, actor cu origine suspect de variată, dar cu o expresie care-ţi sugerează sinceritate şi încredere. Dacă e să te iei după bârfele de pe Google, cică n-ar fi chiar aşa. Ştim şi noi, din serialul acela bunicel regizat de David Lynch la începutul anilor 1990, că bufniţele nu sunt ce par a fi. (Acesta e momentul în care voi trebuie să vă amintiţi titlul respectivului serial, cum îl cheamă pe eroul principal şi cine îl interpretează. Bonus: rolul bufniţei l-am jucat eu. Aţi ghicit? Bravo. Oricum nu primiţi niciun premiu.) Daniel Sunjata seamănă cu un puiuţ de bufniţă. Uitaţi-vă bine şi la Nana, bunica lui. Acuşica îi cresc pene, ca lui Whoopi Goldberg în filmul cu spiriduşii cei şugubeţi.

Observaţi cum tot evit să vorbesc despre Cartea morţilor, deşi de la ea am pornit? O iau pe după piersic, ca autoarea ei, când e vorba să pună acţiunea în mişcare. Şi, apropo de acţiune, nu voi povesti nimic din ea, pentru că e cam nepieptănată.

Avem de-a face cu o carte a rataţilor, începând cu criminalul şi terminând cu cei care-l caută. Sinceră să fiu, nu ştiu cum poate trăi autoarea într-o astfel de lume, fie ea fictivă, şi nici nu vreau să mă gândesc ce apăsări o fi având pe creier/suflet, de-a fost în stare s-o creeze. Zău, numai de „loseri” avem parte. Aşa o fi în toate romanele din seria Scarpetta? Aşa o fi în toate cărţile scrise de Patricia Cornwell? Promit că nu voi afla niciodată.

Scarpetta, însemnând „pantofior” în italiană, o fi ea un bun medic legist (din roman nu rezultă acest lucru, dar ni se tot spune cât de grozavă e), însă habar n-are să trăiască. De fapt, nici nu cred că vrea. O interesează doar să respire, asta fiind condiţia necesară şi suficientă ca să poată lucra. Am auzit mai demult o afirmaţie care m-a deranjat: unele femei nu se căsătoresc pentru că sunt atât de deştepte, încât nu-şi găsesc un bărbat în stare să rămână cu ele mai multă vreme, adică să le tolereze gradul mult prea înalt de inteligenţă… LOL, man! Sunt convinsă că aşa cred şi unii bărbaţi. În realizate, e o ipoteză pe care Patricia Cornwell o demonstrează minuţios în fiecare roman din seria Kay Scarpetta, dar încă nu a reuşit să tragă o concluzie.

Apropo de ipoteze şi demonstraţii ştiinţifice, Cartea morţilor face paradă de echipamente de ultimă oră şi de amănunte legate de profesiunea medicului legist, menite să-i demonstreze capacitatea de deducţie şi să-l ajute la prinderea făcătorilor de rău. Autoarea a dorit nu doar să ne plictisească, lucru care i-a reuşit cu brio, ci şi să ne umilească pe noi, ăştia, dotaţi cu o doză prea mică de curiozitate ştiinţifică.

M-a mai deranjat şi numele unui italian, Maroni, din cauza asemănării cu cel de Marino. Macarino/Macaroni – pentru cine nu a citit şi alte romane Scarpetta, aspectul e debusolant până se dumiresc care cine e.

Nepoata lui Scarpetta, Lucy, mi s-a părut o fiinţă normală când am citit primele rânduri despre ea. Am fost chiar înclinată să-mi placă: tânără genială, mare dresoare de computere, lucrează la FBI de la 18 ani, iar la 25 e deja milionară, mulţumită motoarelor de căutare pe care le-a creat singură şi le-a vândut curioşilor. Am compătimit-o când am aflat că i-a crescut o tumoare pe creier. Simpatia şi compasiunea mi s-au domolit însă când am aflat preferinţele ei în materie de dragoste. Coincid cu ale Patriciei Cornwell însăşi şi ale lui Billie Jean King (dacă vă amintiţi cine e, nu vă mai duc cu zăhărelul şi chiar vă ofer un premiu, sub forma veşnicei mele recunoştinţe).

Avem […] de-a face cu diverse tipuri de rataţi antipatici asociaţi cu indivizi groteşti, depăşind limitele patologicului.

Mai departe cu seria de „loseri”. Benton Wesley, gelosul tipic, nu are o contribuţie grozavă la Cartea Morţilor. Apare ca să nu uite lumea de el. E nefericitul care se ţine scai de Scarpetta şi atâta stăruie pe lângă ea, până când femeia cedează şi cei doi se logodesc. Spre disperarea detectivului Pete Marino, alcoolic, desfrânat etc., care lucrează cu Scarpetta şi o iubeşte în taină de la facerea lumii. După o serie de acte mârşave făptuite în această carte, Pete Marino dispare. Nu ştim dacă fuge de lume sau se sinucide. Probabil că într-o clipă scurtă de luciditate se hotărăşte să rămână în viaţă, doar trebuie să mai apară şi în alte cărţi.

Există în Cartea morţilor şi un personaj care m-a amuzat. O scorpie modernă excelent realizată, o isterică, o turbată, o enervantă de meserie psiholog: Marilyn Self. (Oare toate femeile cu prenumele Marilyn au defecţiuni cerebrale?) Bineînţeles, ajunge şi ea pacientă la un moment dat. Are o emisiune televizată în care aduce diverşi dezaxaţi şi e o veche duşmană de-a lui Scarpetta. E singurul personaj interesant din carte, chiar dacă sunt momente când îţi vine s-o înăbuşi cu perna.

Niciunul din personajele enumerate mai sus nu e în toate minţile. Avem, în concluzie, de-a face cu diverse tipuri de rataţi antipatici asociaţi cu indivizi groteşti, depăşind limitele patologicului. Cei din urmă dau culoare cărţii, creaturi ca Lucious Meddick, antreprenorul de pompe funebre care se plesneşte pe încheietura mâinii cu un elastic de câte ori se enervează, sau ca Shandy Snook, fiinţă din categoria „cum e posibil să se nască aşa ceva”. Shandy e iubita cea mai recentă a lui Pete Marino şi formează amândoi „la coppia più bella del mondo”: zgripţuroaica şi beţivanul.

Nu cunosc motivul pentru care Cornwell manifestă predilecţie pentru italieni. Îmi dau seama că femeile din romanele ei suferă din cauza bărbaţilor şi renunţă la normalitate fie prin preferinţe sexuale deviate, fie prin singurătate exagerată, lucru pe care eu îl pun în legătură cu copilăria tristă a autoarei: tatăl său manifesta un comportament abuziv faţă de ea şi fraţii ei, mama sa a fost internată pentru depresie, iar copiii au ajuns în grija statului. Deci nu e chiar de mirare, şi nici de condamnat, că Patricia Cornwell are numai protagonişti zărghiţi. (Zărghită e şi ea, doar a recunoscut deschis că suferă de tulburare bipolară.) Ar trebui doar să-şi facă eroii măcar o idee mai simpatici. Altfel, personajele secundare, gen Shandy, vor fi mult mai apetisante la lectură decât acţiunea sau eroii. Ele, şi nu altele, vor avea impact asupra cititorului, mai ales asupra celui deja familiarizat, ca să nu zic obosit, de mediul laboratorului legist peste care împărăţeşte Lady Kay Frustration.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.