Mofturile unui cititor de suspans din veacul al XXI-lea

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 12 ( mai, 2011 )
Autor:

Aţi remarcat, probabil, că sunt cititoare, nu cititor de suspans. Cu mulţi ani în urmă, când am prezentat un text original într-un cenaclu timişorean, unul dintre opinenţi a decis că, indiferent de sexul persoanei care a comis o scriere, ea, adică persoana, trebuie să fie numită „autor”, şi nu „autoare”. Trăiască femeile bărbate, i-am replicat şi i-am promis, cu glas de Amanda Lear, că din clipa aceea aveam să-mi schimb numele în Zoiţica. Atât şi nimic mai mult, altfel riscam să-mi ceară dovezi suplimentare că aparţin sexului fraged.

De data asta, apelez, numai în titlu, la varianta masculină a substantivului, datorită şi caracterului ei generalizator recunoscut, şi convingerii mele că există destui bărbaţi de acord cu ifosele, supărările şi pretenţiile mele în materie de suspans, despre care veţi lua cunoştinţă mai jos.

Autorii pe care-i critic îşi vor dezvolta sindromul bucătăreselor frustrate: s-au zdrobit ceasuri întregi să facă un cozonac, dar n-a crescut aluatul, deşi l-au pus la copt în cele mai frumoase tăvi moştenite de la străbunica. Iar produsul final nu e pufos, ci se poate ciopli. Deci bucătăria romanului e de condamnat, mâna care a turnat ingredientele nepotrivite.

Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, fanul de suspans. Nu mă mai mulţumeşte nicio carte din cele care au apărut în ultimii ani. Andrea Camilleri cu al lui comisar Montalbano nu m-a cucerit. Am citit zece pagini din Sunetul viorii, binişor tradusă, şi-am dat peste un personaj care vorbeşte sinistru. Camilleri exagerează cu greşelile de limbă voite, sigur nu există un individ normal, şi angajat al poliţiei, care să comită atâtea erori dintr-o singură deschidere a gurii. În plus, mi-am dat seama că cei care au citit cărţile italianului din doască-n doască sunt foarte familiarizaţi cu personajele, pe când eu, novice, m-am simţit intrusă în mediul lor. Camilleri nu e singurul exemplu de autor care „nu-i pentru mine”.

Nu doar cărţile traduse la noi îmi dau o senzaţie acută de insatisfacţie, dar şi cele pe care le-am citit, adică am încercat să le citesc, în original. Aşa am păţit cu Decay Inevitable, de Conrad A. Williams, autor despre care dragul meu Peter Straub declară că „are o inimă neînfricată şi un suflet extraordinar”. Poate, dar a scris un horror apăsător, static, cu secvenţe greţoase prelungite fără justificare. A nu se înţelege că nu suport scene de groază. Dimpotrivă, le savurez, dar sigur că trebuie să aibă un rost, un tâlc şi un anumit nivel (de sânge). Masacru, masacru, dar să fie de bun simţ! În apărarea mea, ca să vă arăt că nu sunt domnişoara Sclifosoveanu, vă spun că am transformat o diaporamă cu un colţ de natură gingaş într-una horror, despre gândurile mârşave ale lui Hitler în stadiu embrionar. În pauza spectacolului, o cucoană se întreba, fără să ştie c-o aud, cum e posibil ca o femeie să creeze aşa ceva. Aţi prins ideea, nu?

Inevitabila putrefacţie, cum ar suna în româneşte traducerea ironică a titlului romanului de Williams, demonstrează cu insistenţă că autorul nu stăpâneşte încă ştiinţa seducţiei în horror, dar are şanse. Cartea a apărut în 2009 şi-am vrut să scriu despre ea chiar pe site-ul nostru, dar am reuşit să parcurg numai jumătate din cele peste patru sute pagini. Nu sunt masochistă, aşa că am renunţat să mă chinui cu jumătatea cealaltă.

Rău este că romanele provocatoare de asemenea senzaţii te fac suspicios de câte ori dai peste un titlu nou. Să-l iei, să nu-l iei? Heart of Veridon, roman de Tim Akers, are o soartă tristă, pentru că l-am abandonat fără să-l deschid, după ce-am văzut că a apărut tot la Solaris, ca Inevitabila putrefacţie. Sigur, e o idee preconcepută pe care promit că o voi elimina, dacă-mi daţi răgaz, până la pensie.

Aş vrea să-mi alcătuiesc propriul clasament de cărţi şi filme care mă fac să-mi doresc intens contactul cu alte civilizaţii, că de cea umană şi ignoranţa ei, promovată din plin, mi s-a acrit. O carte chiar am rupt-o în bucăţi, iar după aceea mi-a părut rău, ar fi trebuit s-o laud neprietenilor sau celor care cumpără cărţi la metru, ca să se laude musafirilor cu numărul de volume (necitite) de pe rafturi, deşi acest fenomen probabil s-a mai rărit în ziua de azi, când oricine poate cumpăra cărţi, dacă-l ţine buzunarul.

Ce se oferă lumii la citit în prezent? Suspans bazat exclusiv pe scene de teamă şi teroare ori descoperiri care vin să dea peste cap principii şi teorii validate de secole, thrillere masonice, romane poliţiste în care ghiceşti criminalul din primul capitol. Mai vrem şi altceva. Delicatese, nu aluaturi necrescute.

Tăcerea lui Gaudí, de Juan David Morgan, scriitor panamez, m-a tentat, m-a determinat s-o comand şi m-a dezamăgit crunt. Pe acest autor l-aş pedepsi cu multe sute de ore în serviciul comunităţii. Nu e suficient să concepi acţiunea, şi ea deficitară în Tăcerea, mai trebuie să şi captivezi, printr-o manieră unică, dacă se poate. Dacă nu, măcar prin minimă decenţă stilistică. Morgan e asul explicaţiilor mură-n gură, al ideilor sufocate în descrieri şcolăreşti. Juan, drăguţule, dacă n-ai har, stai acasă. Cultivă mazăre, nu clişee. Nu un stil băbesc, în care dai impresia că stai de vorbă cu bunica străbunicii, ieşită la plimbare prin cimitir în ceasurile dimineţilor ceţoase.

În vremurile acestea în care cartea tipărită are de înfruntat ameninţarea suratelor ei electronice, eu mă găsesc să critic. Din fotoliul meu, în care sunt, cel mai adesea, traducătoare cocoşată de grija cuvintelor necuprinse în lexicoane şi prea rar ajung să mai scriu câte ceva din mine, îmi permit să emit judecăţi despre oameni care au depus efortul de-a scrie o carte. Adică de a aduna un material între coperte. Autorii pe care-i critic îşi vor dezvolta sindromul bucătăreselor frustrate: s-au zdrobit ceasuri întregi să facă un cozonac, dar n-a crescut aluatul, deşi l-au pus la copt în cele mai frumoase tăvi moştenite de la străbunica. Iar produsul final nu e pufos, ci se poate ciopli. Deci bucătăria romanului e de condamnat, mâna care a turnat ingredientele nepotrivite.

La categoria „penibilul în cinematografie”, câştigătoare sunt thrillerele care se difuzează pe un canal cu mare căutare printre femei, dacă e să te iei după reclame. De ce mă irită acest canal de filme? Pentru că: are cel mult două seriale bune pe an şi o cascadă de rateuri reluate până la osteneală; promovează siropul în suspans; nu reia filmele bune, doar pe cele jalnice; etichetează ca thrillere nişte producţii absolut jenante; nu e singur, a făcut pui. De ce se produc filme cu actriţe care sunt frumoase şi poate-or fi şi deştepte, dar li se dau roluri de proaste? Acum stau şi mă întreb cât de deştepte sunt, dacă acceptă asemenea roluri. La ce bun un film de suspans care ştii cum se termină înainte de prima replică? Totul e prost în aceste filme, iar jocul fals şi nelipsitul element moralizator sunt cele mai deranjante. Menirea principală a thrillerului nu e să fie educativ. Suspansul trebuie să aibă gheare şi colţi, nu să behăie ca oile.

Pentru cei care nu sunt de acord cu nemulţumirile mele de mai sus, precizez că văd şi aud foarte bine, am nasul fin şi noaptea bântui exact acolo unde e nevoie de mine, însoţită de lupul din imaginea de la începutul articolului.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

5 comentarii »

  • Balin Feri said:

    Mi-a plăcut tare mult şi recunosc că am răs de câteva ori din toată inima.

  • Ana-Veronica Mircea said:

    Minunat! 🙂 Aplauze prelungite!!!

  • strungareata said:

    Chestia cu „cititor” si „cititoare” (foarte corect „reglata” in deschiderea articolului} am apreciat-o, fiind una dintre putinele situatii in care, cineva, in satul RO, mai este interesat de cum se vorbeste limba nationala. Prostia a „explodat” exponential in Romania contemporana, drept pentru care orice incercare de-a tine partea limbii romane e sortita, in cel mai bun caz, bascaliei. Nu intru-n detalii, caci nu e scopul articolului. Sint un cititor de suspans si apreciez ceea ce se scrie in acest SAIT. Cit despre filme… Aici sint mult mai la zi decit cu cartile. Si eu m-am despartit cu greu de Midsomer Murders… Treaba facuta superPROFESIONIST! Sa va fie bine!

  • Scylla said:

    Da,in zilele noastre si filmele si cartile au ajuns sa se scoata pe banda rulanta.Nu mai conteaza calitatea si produsul final.Nici nu e de mirare ca lumea ajunge sa fie fustrata si sa nu mai aibe timp si nervii necesari sa citeasca o carte.Mi-a placut foarte mult articolul!Felicitari!

  • Antuza Genescu (author) said:

    Dragii mei cititori,

    Aprecierile voastre m-au uns la suflet Am mai uitat de apasarile zilnice. Va multumesc.
    Popositi cat mai des pe site-ul nostru!

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.