Natural blues

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 9 ( februarie, 2011 )
Autor:

Dora Pavel – Captivul
Editura Polirom, 2006

M-am hotărât destul de uşor să pun acest titlu unui text care se referă la „Captivul” Dorei Pavel. Explicaţia e simplă: atmosfera cărţii mi-a adus aminte de videoclipul lui Moby, acela în care personajul central străbate un culoar sordid, lăsând în urmă chipurile schimonosite de boală şi bătrâneţe ale unor oameni aflaţi, pesemne, în pragul morţii. Iată şi fragmentul despre care vorbesc: „M-am îndreptat spre rezerva dinaintea căreia discutaseră mai devreme. Pe coridorul pe care l-am traversat a trebuit să mă strecor printre câţiva pacienţi care stăteau în picioare încremeniţi şi sprijineau zidul cu umărul, cât se poate de tăcuţi şi umili. N-aveau nici cea mai mică intenţie de a face ceva, altceva. Mi s-au părut nişte păsări de noapte corpolente, care eşuaseră nu se ştie cum în interior prin fereastra îngustă, decupată acolo la mare înălţime, şi care, după ce ore în şir se izbiseră în van de pereţi, au rămas în aşteptare, uimite şi speriate, ca şi cum pe moment orice tentativă de-a se urni le-ar putea fi fatală, sau, oricum, mai primejdioasă decât popasul lor stupid”. (p.186-187)

Eclectic, morbid şi lugubru, scris într-o limbă română exemplară (deşi stilizat peste măsură, după gustul meu), romanul Dorei Pavel reuşeşte performanţa de a stârni emoţia prin cele mai neconvenţionale metode.

Cartea reprezintă, probabil, cel mai ciudat roman pe care l-am citit în ulimii ani. Şi dacă despre lucrul acesta pot vorbi cu uşurinţă, pot să spun la fel de cinstit că m-am învăţat de-acum să nu mai dau ascultare descrierilor de pe coperta a patra. Când am citit că este un „roman al erotismului maladiv şi al incestului”, m-am gândit automat la Nabokov, Henry Miller, Anais Nin etc. Nici vorbă de-aşa ceva. „Captivul” Dorei Pavel nu conţine aproape deloc scene explicite de sex, de incest, de mizerabilism. Totul este sugerat discret, într-o manieră excesiv de literaturizată, realizându-se astfel o convingere la nivel de percepţii extrasenzoriale. Pătrunderea în tema centrală a romanului (care se schimbă, pare-se, cu fiecare nou capitol) nu se produce într-un stil clasic-epic, ea fiind mai degrabă rezultatul introspecţiilor personajului-narator, Zigu. Acesta rememorează relaţia complicată pe care a avut-o cu sora sa, Zedra, cu mama sa (care i-a părăsit când erau mici) şi cu tatăl său, Jedri. Destinele acestor personaje par, iniţial, străbătute de un fior al neverosimilului, ca să aflăm, pe măsură ce cartea capătă contur, că totul (mă rog, aproape totul) are sens. Tatăl lor, Jedri, este un regizor de teatru care are în echipa sa nişte oameni ciudaţi, ale căror vieţi nu urmează niciodată un traseu „normal”, conform cu aşteptările comune ale unei societăţi sănătoase. Actorii trupei au nume fanteziste, răspund cu greu la comenzi, au pasiuni şocante (Zigu o surprinde pe Osea adulmecându-i puloverul, în momente în care ea se credea singură şi nevăzută de nimeni), sunt pitoreşti într-un sens macabru. Această stare de eternă maladie înfăşoară acţiunea, dându-i înţelesuri care, iniţial, scapă ochiului atent al cititorului. Atmosfera de thriller e întreţinută, deci, de o permanentă încremenire a reacţiilor, de o bolnăvicioasă şi inexplicabilă încetineală a poveştii. Nu se face lumină decât spre finalul cărţii, unde aflăm că, de fapt, actorii acestui teatru provin de la un spital de boli nervoase, situat în imediata vecinătate a clădirii teatrului şi că punerea în scenă a unor piese nu reprezintă altceva decât o etapă în complicata lor terapie. Şi, ca totul să fie complet, Zedra, internată şi ea (în camera cu numărul 43, nu ştiu exact de ce mi-a rămas acest număr întipărit în memorie) se decide să curme la un moment dat suferinţa tatălui ei, deşi acesta juca, la acel moment, într-o piesă unde avea rolul „capului retezat”. Crima e, astfel, dublu justificată: nu numai moralmente (e firesc ca fiica unui om chinuit, obligat să atârne sub scenă, într-o suspendare dureroasă a timpului, să încerce să-l „scape” din acest supliciu), ci şi ca efect artistic perfect al unei piese de teatru. Ceea ce pare neverosimil în viaţa reală (un cap retezat pe o scenă de teatru improvizat) împrumută veridicitatea absolută în ficţiunea dramei jucate. De aceea, privitorii sunt uluiţi de frumuseţea spectaculoasă a morţii „capului retezat”, fiind gata să felicite regizorul pentru o atât de aproape-de-adevăr punere în scenă. Nu aflăm, totuşi, cum s-a ajuns la situaţia ca un om în toată firea (Jedri) să se înhame la un astfel de proiect periculos (teatrul de amatori) şi nici de ce ambii săi copii au probleme psihice. Rămâne o parte a misterului cărţii care, repet, mi se pare a fi de un suprarealism pe care nu l-am mai întâlnit în niciunul dintre romanele româneşti ale ultimilor ani.

Descrierea cărţii ca fiind un thriller comportă, la rândul ei, nişte rezerve. În primul rând, dacă e să dau crezare acestei etichetări, va trebui să conchid că e cel mai atipic thriller pe care l-am citit vreodată. Pentru că aici nu vorbim despre întâmplări care să te ţină cu sufletul la gură. Însăşi construcţia cărţii, de la prima la utima pagină, reprezintă o mărturie a lipsei intenţiei autoarei de a stârni emoţii dozate perfect, într-un crescendo temperat. Atmosfera e sumbru-intactă, molipsitor de adormitoare. Adică exact inversul reţetei clasice a thrillerului. Pe de altă parte, probabil chiar această iscusinţă a Dorei Pavel de a se juca cu mintea şi emoţiile cititorului este o nouă marcă a suspansului. În al doilea rând, stilul în care a fost scrisă cartea n-are nici în clin, nici în mânecă cu modalitatea prin care un autor de literatură de gen îşi cucereşte cititorii. Dora Pavel pare să scrie un poem lung, nu un roman alert. Literaturizarea excesivă, pe care o condamnam mai sus, deşi impresionantă esteticeşte, diluează nepermis de mult forţa epică, încetinindu-i ritmul până la platitudine. În alte condiţii, o atare demonstraţie de calofilie m-ar fi sedus pe loc. De data aceasta, mi s-a părut în plus, topind uşor impresia artistică a imaginii de ansamblu. Care ajunge, din această cauză, să semene unui revolver cu dantelă. Nu merge.

Eclectic, morbid şi lugubru, scris într-o limbă română exemplară (deşi stilizat peste măsură, după gustul meu), romanul Dorei Pavel reuşeşte performanţa de a stârni emoţia prin cele mai neconvenţionale metode. „Captivul” reprezintă, astfel, triumful ideii că se poate scrie un roman de atmosferă folosind reţete ale liricii clasice, într-un decor de ospiciu, coborât parcă din filmele lui Kubrick. Din acest melanj s-a născut un roman despre care nici acum, la finalul acestui text, nu ştiu sigur dacă mi-a plăcut sau nu, dar la care mă gândesc fără încetare din momentul în care am întors ultima filă. Până la urmă, e şi ăsta un efect deloc de neglijat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.