O oroare

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 16 ( septembrie, 2011 )
Autor:

Oana Stoica-Mujea – Crime perfecte. Dincolo de oglindă
Editura Tritonic, Bucureşti, 2010

Încep cu o întrebare funny, ca să intrăm mai bine în atmosferă. Deci, ştiţi voi care este diferenţa între o găină? Da, aţi citit bine: diferenţa între o găină. Nu, nu între o găină şi altceva. Ci între o găină şi atât. Dacă nu vă vine în minte niciun răspuns inteligent, atunci citiţi cu maximă atenţie fragmentul care urmează: „Elise se retrăsese în ceea ce i se spunea Grădina dintre casă. Da, era un nume straniu, dar destul de corect. În spatele casei, cele cinci colţuri păreau să se unească într-un semicerc. Acolo, încă din tinereţe, Crescentia îşi făcuse un fel de grădină între casă.” (p.22). Ei, acum e limpede? Încă nu?! Urmăriţi-mă în continuare.

N-aş fi avut nicio problemă dacă totul s-ar fi rezumat la ratarea fabuloasă a unei cărţi. Nu Oana Stoica-Mujea a inventat romanul prost, cu siguranţă. Deranjant la această carte este însă stilul. Mai precis – absenţa lui.

Romanul Oanei Stoica-Mujea, „Crime perfecte. Dincolo de oglindă” e un fiasco absolut. Rar mi-a fost dat să citesc o carte care să-mi provoace mai des zâmbete (condescendente într-o destul de mare măsură, trebuie s-o recunosc), deşi intenţiile autoarei erau, fireşte, contrare. Unde trebuia să mă sperii, izbucneam în râs. Din punct de vedere tematic, autoarea alege un clişeu perimat: o casă lăsată moştenire, bântuită de spiritele fostelor proprietărese, care comunică cu noua locuitoare prin intermediul oglinzii. Nimic rău în asta: există cazuri de autori de mare notorietate care folosesc teme aparent banale pentru a zămisli nişte poveşti extraordinare în marginea lor. Aici n-a fost cazul. Nici măcar numele fanteziste pe care autoarea le atribuie personajelor nu sunt de natură să schimbe impresie generală de amatorism, de improvizaţie şcolărească: Valdor, Fabiola, Crescentia, Strug, Thomas The Cat (l-am tot aşteptat pe Jerry The Mouse, dar n-a apărut. Poate în volumul al doilea.) ş.a.m.d. Eroii sunt artificiali, dialogurile sunt puerile, conflictul are o arhitectură aleatorie şi, din această cauză, ilară. Romanul nici măcar nu se poate povesti. Orice tentativă de comprimare a istorisirii în câteva rânduri lămuritoare e sortită eşecului.

N-aş fi avut nicio problemă dacă totul s-ar fi rezumat la ratarea fabuloasă a unei cărţi. Nu Oana Stoica-Mujea a inventat romanul prost, cu siguranţă. Deranjant la această carte este însă stilul. Mai precis – absenţa lui. Autoarea face încercări chinuite de a-şi liriza mesajul, în pasaje de un delicios umor involuntar, datorită gogoriţelor cu pretenţii metaforice cu care jonglează. Dau câteva exemple: „De când nu mai intrase cineva în micul ei anticariat cu cărţi prăfuite şi cuvinte pierdute printre rânduri?” (p.9 – nu-i aşa că simţiţi fiori vlahuţieni?); „pentru ea, era mereu momentul potrivit. Momentul în care singurătatea o călăuzea ca o muză spre deşertăciunea sufletului” (p.9); „Tocmai atunci Fabiola simţi o respiraţie putredă în ceafă. Mirosul îi fu afundat în această putreziciune” (p.130); şi cea mai tare invenţie lexicală, după umila mea părere: „Iertaţi-mă, domnişoară, spuse el pe un glas îngâtuit” (sic! – p.15). Nici măcar talentul descriptiv nu pare s-o ajute pe autoare, din moment ce recurge la aceleaşi epitete goale de conţinut pentru a sugera tensiunea ori teroarea: frigul e „inuman” ori „demonic”, craca se rupe cu un zgomot „neomenesc”, frica e „nepământeană”, râsul e tot „inuman” (aici cred că mi-a anticipat reacţiile la citirea cărţii), forţa e, fireşte, „neomenească” ş.a.m.d. Tot acest bombasticism ameţitor nu e doar dovada unei lipse totale de stil, ci şi a unei proaste gândiri poetice. Care, de fapt, nici n-ar fi trebuit să interfereze cu un roman voit thriller, horror ori de suspans! Numai că scriitoarea noastră a vrut să ne demonstreze că poate, la o adică, să fie şi delicată.

La fel de neplăcută e şi foarte precara mânuire a limbii în care se scrie romanul. Predicatul neacordat cu subiectul multiplu, de pildă („Simţea teama, ruşinea, nebunia care pusese stăpânire pe ea” – p.110, „rochia roşie şi budoarul roz îi ascunse roşeaţa” – p.15), folosirea în mod greşit a lui „după” în locul lui „de pe” („după trup cădeau solzi de metal” – p.9; „te apucă toţi dracii după lume” – p.138), confuzia atât de supărătoare (şi inadmisibilă la un scriitor) între „a servi” şi „a mânca” („Vlador le adusese ceaiul de dinainte de somn. Aşa se obişnuia în casa aceea, să serveşti un ceai fierbinte înainte de a te băga la somn” – p.120), evitarea – tot din raţiuni stilistice, evident – a prea-mundanului „pe care” cu mai-poeticul „ce”, în fragmente romanţios-naive şi de prost gust: „Ploaia aceea care-l acuza prin fiecare picătură ce o aşternea pe fereastră (p.122), „privire ce nu o uitase încă” (p.141), „ea era liberă în singurătatea ce şi-o crease” (p.11), tablouri semi-pastorale, la limita kitsch-ului: „Ochiul se lovea de pădurea ce împrejmuia moşia şi de lacul veşnic albastru în care […] poposeau lebede albe” (şi mirarea mea inerentă: lebedele poposesc în lac, nu pe lac?) etc.

Credeaţi că aţi scăpat? Ei bine, nu. Pentru ca acest indigest ansamblu să fie complet, era nevoie şi de o defectuoasă redactare a cărţii. Erori gramaticale inadmisibile, neglijenţe strigătoare la cer, cauzate, probabil, de o crasă nesimţire a unor indivizi care nu simt niciun fel de răspundere pentru modul în care se prezintă pe piaţă produsul lor finit. Iată câteva exemple: „atuu”, „chip reticient”, „ceilalţi membrii”, „jur că de a-şi fi avut”, „ochi albaştrii”, „vejnicul frac negru”, „să aibe”, „nu mai avea răbdarea necesară de-a participa la şedinţie şi de-ai asculta pe ceilalţi”, „faţa lungueaţă” etc. În condiţiile acestea, tema romanului aproape că nici nu mai contează. Nu poţi fi atent la fondul cărţii pentru că forma îţi captează toată atenţia. Până la urmă, nicio carte scrisă prost n-a făcut mulţi purici, indiferent de conţinutul ei. Premisele unui roman convingător sunt precizia termenilor şi folosirea impecabilă a limbii în care este scris. Abia apoi putem vorbi despre celelalte.

Păcat. Ar fi putut ieşi ceva rezonabil, dacă autoarea n-ar fi încercat să poetizeze prost conţinutul cărţii, dacă ar fi dat dovadă de mai puţin exces de zel în intenţia de a smulge reacţii imediate şi dacă s-ar fi ştiut opri la timp cu derapajele stilistice care, prin însăşi existenţa lor, au făcut ca povestea să se constituie într-o carte ratată.

Aşadar, o oroare. Un roman ilizibil.

*

P.S. Nu vă mai las în suspans. Diferenţa între o găină e următoarea: ambele aripi ale ei sunt la fel de lungi. Mai ales cea stângă.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

4 comentarii »

  • Dan said:

    Doar cartea a aparut la tritonic, de unde atentie pt detalii,s.a.m.d……

  • danboeriu said:

    păi am văzut cărţi scoase la tritonic care nu arătau în halul ăsta. însă repet: nu doar redactarea proastă e buba aici.

  • cristi said:

    Din cate am auzit, Oana Mujea este actionara la Tritonic, caci altfel ma indoiesc ca i-ar publica cineva „opera”

  • Vinci said:

    Daca nici pentru Lewis Carroll din Balcani nu avem putin respect, atunci cum sa ne mai revoltam ca nu ne apreciem valorile? O sa plece si Mujdea candva… ca Mihaela Radulescu. Si atunci, ce? Ce ramane?

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.