Oceanul e pretutindeni

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

John Ajvide Lindqvist – Harbour
Quercus Publishing, 2010

Oceanul a fost dintotdeauna aici, dinainte ca uscatul să se ridice din el, dinainte ca viaţa să apară. Tot ce există i-a aparţinut cândva şi-şi poate revendica posesiunile într-o bună zi, doar că oceanul nu se grăbeşte, fiindcă are tot timpul din lume. Iar apa este prezentă în toate, inclusiv în trupul nostru, aşa că degetele lungi ale oceanului pot oricând să ne ajungă.

Dacă vă plac ceţurile, insulele, satele de pescari prin sângele cărora încă mai curg vechile superstiţii, înecaţii care revin, cazurile de posedare, romanul lui John Ajvide Linqvist, Harbour, este cartea pe care o căutaţi.

Spre deosebire de mai cunoscutul roman al lui Lindqvist, Let The Right One In, în Harbour se poate observa o calitate poetică a scriiturii care dincolo nu exista, probabil alimentată de nostalgia autorului după propria copilărie şi de un mediu în faţa căruia doar mort să fii să nu-i simţi magia: oceanul.

Domaro, insulă de pescari şi staţiune de vacanţă, este locul natal al lui Anders. Venit într-o iarnă cu soţia şi cu fiica lui de şase ani, Maja, să petreacă sărbătorile în casa copilăriei sale, bărbatul îşi pierde copilul, care dispare în plină zi, în timpul unei excursii până la far, pe marea îngheţată. Dispariţia este inexplicabilă: nicio gaură în gheaţă, niciun semn de luptă, doar urmele paşilor ei pe zăpadă, oprindu-se brusc, de parcă fetiţa s-ar fi evaporat.

Doi ani mai târziu, alcoolic, divorţat şi neconsolat, Anders revine pe Domaro, fără să ştie prea bine de ce. Şi, în timp ce constată la el însuşi manifestări stranii – cum ar fi că începe să împărtăşească gusturile şi spaimele de copil de şase ani ale Majei – bărbatul descoperă că insula copilăriei sale are secrete întunecate, că dispariţiile inexplicabile sunt mai dese decât ar fi bănuit, că înecaţii se întorc uneori şi că, în general, normalitatea în care a crezut toată viaţa este o cortină extrem de subţire.

În acest roman, Linqvist mi-a amintit foarte mult de Stephen King, prin reconstituirea minuţioasă a unei epoci văzute prin ochii unui copil – în cazul acesta anii’ 80, când s-au maturizat atât personajul Anders, cât şi autorul – a unui loc, cu istoria şi superstiţiile şi generaţiile sale – Domaro – precum şi prin rememorarea unui act de cruzime din adolescenţă care revine să bântuie conştiinţele şi vieţile participanţilor. Acţiunea pendulează înainte şi înapoi în timp, de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial şi până în zilele noastre, în general bine ţinută sub control, aşa încât nu devine obositoare.

O femeie care îşi face operaţii estetice într-o încercare de a se urâţi fără să ştie de ce, un bărbat zăcând mort într-o barcă plină de peşti vii ce încă se zbat, o scară care coboară în adâncul apelor, un banc de heringi îngheţaţi în plină vară sunt numai câteva elemente din recuzita cu care autorul reuşeşte să ne provoace fiori. Iar peste toate şi în toate – oceanul, o forţă tăcută, uneori indiferentă, alteori rău-voitoare, dar a cărei prezenţă nu poate fi ignorată.

Din păcate, spre sfârşit, autorul scapă oarecum povestea din mână: două personaje-cheie, cu răspundere în menţinerea echilibrului fragil de pe insulă, decid taman în punctul culminant al crizei să se căsătorească şi să plece în voiaj de nuntă, în mod cu totul neplauzibil şi, pe deasupra, făcând o ditamai „burta” în povestire. Mai mult, această ieşire a lor în decor face cumva inutile toate lucrurile care ni se povestiseră înainte despre ei. La asta se mai adaugă un magician, personaj interesant, dar parcă „din alt film”, un uşor exces de „cliffhangereală” la final şi câteva lucruri neexplicate suficient; şi, în general, o senzaţie că pe alocuri „gheaţa” pe care păşim nu se încheagă foarte bine.

Spre deosebire de mai cunoscutul roman al lui Lindqvist, Let The Right One In, în Harbour se poate observa o calitate poetică a scriiturii care dincolo nu exista, probabil alimentată de nostalgia autorului după propria copilărie şi de un mediu în faţa căruia doar mort să fii să nu-i simţi magia: oceanul.

În concluzie, o carte inegală, dar cu părţi bune şi, ca temă şi amplasament, o variaţie faţă de poveştile cu vampiri, fantome şi alte asemenea creaturi pe care le-am citit în ultima vreme.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • FK said:

    Este prevazuta vreo traducere in limba româna?

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.