Ordinea imposibilă

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 25 ( iunie, 2012 )
Autor:

Alexandru Ecovoiu – Ordinea
Prefaţă de Ion Simuţ,
Editura Polirom, Iaşi, 2005

Alexandru Ecovoiu e un autor pe care cititorii români actuali l-au cam uitat, şi asta pe nedrept.

Am făcut cunoştinţă cu opera sa acum zece ani, pe când lansa un roman de excepţie, Sigma. Acesta nu era însă – aveam să descopăr apoi, stârnit la lectură – decât vârful de aisberg. În 1995, la Editura EST, publicase romanul Saludos, recompensat un an mai târziu cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Observator-Munchen şi nominalizat pentru Premiul „LiterArt XXI” din SUA. Pe acest val a venit, în 1997, tot la Editura EST, cu excelentul roman Staţiunea, recompensat şi el imediat cu Premiul Academiei Române. Până la Sigma, romanul-declanşator în ceea ce mă priveşte, Alexandru Ecovoiu a mai venit pe piaţă, în 2001, cu o culegere de povestiri intitulată Cei trei copii-Mozart. Sărim aşadar peste Sigma şi ajungem, trei ani mai târziu, în 2005, la romanul Ordinea, pe care am ales să vi-l prezint acum. Nu închei totuşi acest survol fără a amintit că abia anul acesta, după 7 ani, aşadar, autorul ne-a mai adus un roman, După Sodoma. Dar despre el cu altă ocazie…

Deşi poate părea pe alocuri prea tezist, romanul lui Ecovoiu, citit în cheia potrivită, nu poate să nu fascineze, să nu trezească interesul lectorului ancorat în problemele actuale.

Încă de la început m-a atras la proza lui Alexandru Ecovoiu capacitatea de a crea situaţii excepţionale, cu personaje excepţionale. Un excelent jongler al ideilor filosofice, un fin observator al societăţii actuale, autorul reuşeşte să imagineze poveşti – nu rareori fantastice, groteşti, mistice etc. – care scot în evidenţă racilele contemporaneităţii aşa cum o caricatură mucalită reliefează defectele unei fizionomii. Nu avem însă nimic comic în proza lui Ecovoiu, ba dimpotrivă. Autorul e un sobru prin excelenţă, un spirit rece, teuton, o minte care, adoptând o premisă anume, nu are odihnă până ce nu-i epuizează toate ramificaţiile posibile. Sunt întru totul de acord cu criticul Ion Simuţ, care, chiar în prefaţa romanului Ordinea, afirmă că „prozatorul are ceva neliniştitor de spus, un mesaj urgent, de care se agaţă în mod voit o atitudine mai generală şi o vegetaţie a locurilor comune, acceptată de scriitor cu bună ştiinţă, tocmai pentru a-l implica pe cititorul obişnuit”.

Ordinea, spre deosebire de scrierile anterioare ale autorului, este un roman profund politic şi incredibil de actual, deşi au trecut atâţia ani de la scrierea lui. E un roman-eseu întins pre vreo 250 de pagini, pentru care finalul, în doar câteva capitole scurte, să pună teoria în practică, rezultatul fiind, evident, dezastruos.

Pentru că Filip, protagonistul nostru, nutreşte aspiraţii dictatoriale. În ciuda tinereţilor zbuciumate, se trezeşte la un moment dat observat de ordine. Dezgustat de tot ce îl înconjoară, de spiritul epocii, de conaţionalii lui, ajunge la concluzia că numai o dictatură luminată mai poate oferi o şansă acestei ţări. Aşa că începe să studieze problema, să gândească planul de bătaie. În preajma lui se adună, rând pe rând, o echipă interesantă alcătuită din oameni de la care Filip crede că poate învăţa ceva: este, astfel, Ieronim, un romancier de succes, al cărui cuvânt cântăreşte greu în societate; este balerina Ester, cea care interpretează rolul lebedei în celebrul balet al lui Ceaikovski, de care Filip e îndrăgostit; şi este, mai presus de orice, Johan, o rudă îndepărtată a lui Filip, un bătrân neamţ pe care Filip îl crede păstrătorul ştiinţei alchimice şi pe care, tocmai de aceea (el crede că prin alchimie ar putea pune mai lesne mâna pe putere), îl socoteşte într-un fel mentor. În Caietul negru pe care Filip îl completează regulat cu idei despre plănuita sa dictatură luminată, semn al ruperii sale de realitate, apare tot mai des conceptul de Virto, România virtuală în care Filip ar vrea să reintroducă pedeapsa cu moartea, precum în „democratica” Americă. Asta în timp ce el însuşi nu e în stare să treacă testul uciderii unui biet boschetar, după modelul lui Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă. Omul care a citit doar două cărţi, şi pe care continuă să le recitească la nesfârşit (Muntele vrăjit al lui Mann şi Jocul cu mărgele de sticlă al lui Hesse), Filip îşi caută întruna justificări în parabole literare. Şi tocmai această ruptură de realitate („virtonizarea” sa) îi aduce pierzania.

Cum spuneam, romanul se precipită înspre final, bietul nostru Filip ajungând să fie arestat pentru nimic altceva decât pentru „deranjarea ordinii publice”. Şi, nesuportând regimul de detenţie, caznele la care e supus în închisoare, ordinea impusă acum lui, găseşte ieşirea în sinucidere.

Deşi poate părea pe alocuri prea tezist, romanul lui Ecovoiu, citit în cheia potrivită, nu poate să nu fascineze, să nu trezească interesul lectorului ancorat în problemele actuale. Fac din nou apel, în încheiere, la cuvintele prefaţatorului Ion Simuţ: „Scriitorul îşi asumă riscul ca Ordinea să ne intereseze mai mult ca ipoteză politică decât ca roman senzaţional.” Şi nu e nimic rău în asta. Dimpotrivă, aş spune.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.