Orice monedă are două feţe

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Suzanne Collins – Jocurile foamei – Revolta
(Volumul III al trilogiei)
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea
Editura Nemira, Bucureşti, 2011

După ce m-am lăsat întrutotul cucerită de Collins citind Sfidarea, ajunsă la volumul de pe urmă aveam sentimentul acela, familiar oricărui cititor probabil, că aventura este pe sfârşite şi oricum s-ar termina tot nu e grozav pentru că… se termină. Când te laşi pradă unei lecturi captivante pe măsură ce te apropii de final ai aşa, o cădere… Un anticlimax.

În Revolta o regăsim pe Katniss Everdeen, acum de două ori învingătoare la Jocurile foamei, în fantomaticul şi incolorul District 13, considerat de mult pierdut ca rezultat al ultimului război ce a cotropit Panemul.

Copiii sunt nişte viitori oameni mari şi Collins îi tratează ca atare, într-un mod surprinzător de echilibrat: nu este nici excesiv de siropoasă când scrie despre implicarea lor în Jocurile foamei, dar nici detaşată, iar acest echilibru se păstrează şi în războiul de proporţii din Revolta.

Precum cometa lui Halley care ne tulbură cerul odată la 75 de ani, Jubileul Pacificării se pare că aduce o decantare a forţelor, iar taberele sunt din nou clar delimitate: pe de o parte Capitoliul, leagănul puterii şi de cealaltă parte Districtul 13 cu nucleele sale de rezistenţă răspândite în teritorii.

Războiul devine şi mai complicat pentru Katniss fiindcă se suprapune peste frământările ei interioare. Puterea, reprezentată de preşedintele Snow îl ţine prizonier pe Peeta şi se foloseşte de el în atacurile sale de propagandă, pe când rivalul său la inima lui Katniss, Gale este asimilat de armata din Treisprezece. Însăşi Katniss este oarecum prizoniera celor din Treisprezece şi „alege” să meargă până la capăt cu imaginea ei de Gaiţă zeflemitoare, turnată în simbol al revoluţiei.

Aparent este limpede cine este duşmanul – întocmai ca în arena jocurilor, însă, viaţa nu este aşa simplă.

Construcţia romanului urmează reţeta deja bine pusă la punct din primele două cărţi; cea mai mare parte a poveştii este dedicată pregătirii lui Katniss pentru rolul ei de simbol al revoltei de astă dată, ca spre final autoarea să recreeze o altfel de arenă a jocurilor şi să arunce cititorul în mijlocul confruntării decisive.

Romanul de faţă se vrea parcă unul mai masculin decât celelalte. Dacă în primele două cărţi avem de-a face cu încleştări rudimentare, iar accentul cade pe trăirile interioare ale eroinei prinse în această vânătoare umană, în Revolta coordonata armată ia amploare şi capătă dimensiunile unui război. În modesta mea opinie, acesta este şi punctul slab al romanului: scriitoarea dedică prea mult spaţiu tehnicilor militare şi de gherilă, descrierile armelor şi mişcărilor tactice rup pe alocuri firul altfel cursiv al naraţiunii. Să nu ne îmbătăm cu apă rece, deşi autoare de bestseller Collins nu este vreun Sven Hassel, la ea războiul tipărit pe pagină oboseşte şi plictiseşte.

Din fericire, pe cât de iritant este conflictul armat, pe atât lectura este echilibrată de jocurile de putere, cu figuri clişeu drept protagonişti: dictatorul Snow, Coin – lidera rebelilor paramilitari, aghiotantul ei Boggs care se dovedeşte a fi un erou adevărat şi nu doar un yesman, grupul de capitolieni care se alătură cauzei şi se dovedesc esenţiali în modelarea revoluţiei, eroina fără voie şi cei doi îndrăgostiţi care se întrec pentru un loc în inima ei. În plus, orice monedă are două feţe şi Collins marşează din plin pe asta, căci aproape nici un personaj nu este integral bun sau rău, astfel romanul capătă mai multă savoare.

Maşinăriile de propagandă ale celor două tabere lucrează în paralel cu luptele clasice, dar construcţia manipulărilor cu ajutorul televiziunii este destul de schematică şi nu atât de complexă pe cât mi-aş fi dorit.

O lovitură de maestru la Collins mi se pare însă felul în care ea tratează rolul copiilor în contextul războiului (a stârnit mare vâlvă cu asta, e limpede). Copiii sunt nişte viitori oameni mari şi Collins îi tratează ca atare, într-un mod surprinzător de echilibrat: nu este nici excesiv de siropoasă când scrie despre implicarea lor în Jocurile foamei, dar nici detaşată, iar acest echilibru se păstrează şi în războiul de proporţii din Revolta. Pe ici, pe colo eroina ei îşi repetă temerile legate de conceperea unui copil într-o astfel de lume, iar leitmotivul revine chiar la finele trilogiei, acolo unde de regulă cititorul caută morala poveştii. Mai degrabă autoarea se învârte în jurul unei cutii a Pandorei, trage un semnal de alarmă şi de aici fiecare să înţeleagă ce trebuie, să aleagă cum este mai bine.

Totuşi, Suzanne Collins nu se dezice de tradiţia hollywoodiană şi alege un happy-end tipic american. Eroina depăşeşte orice obstacol, fie el interiorizat sau nu, iar pierderea unor fiinţe dragi ei nu face decât să o aducă pe calea cea dreaptă şi să salveze lumea.

Un scenariu etern, un amestec de simboluri şi mituri mai vechi reinterpretate într-un un basm modern care să atingă corzile sensibile ale adolescenţilor de azi.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • Vero said:

    Pe mine m-a dezamăgit happy-end-ul. În viziunea mea, deprimata şi deziluzionata Katniss n-ar fi trebuit să-şi regăsească pofta de viaţă, ci să se spânzure de unul dintre copacii pădurii prin care vânase cândva, întrebându-se, cu un ultim gând, cine-o să vină să se anine de creanga de alături, Peeta sau Gale – cu miolăiturile jalnice ale motanului Buttercup ca fundal sonor. Iar versurile din final nu ar fi trebuit să fie ale cântecului ei pentru Rue, ci ale “Copacului Spânzuratului”!

  • Alexutza (author) said:

    Era și asta o opțiune pentru final, poetic și sumbru. Dar pentru un roman de adolescenți poate ar fi fost prea mult, temele sunt oricum negre.

    Nu m-a dezamăgit finalul fericit fiindcă mă așteptam la el, are și el poezia lui, Collins revine la tema copiilor și rămâi cu senzația că viitorul a fost rescris – în bine. Tipic – omul trebuie să plece oarecum înălțat de la film sau să lase cartea din mână cu un sentiment că totul este în regulă.
    Mi s-a părut însă cam grăbit ținând cont că o mare parte din ultima carte este dedicată chestiunilor militare.

  • Suspans de caniculă! « Aventurile Alexutzei în căutarea fericirii said:

    […] și recenzia mea la Revolta, ultimul volum din trilogia Jocurile foamei, printre altele Fiecare om cu tobița lui, […]

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.