Panta rhei (3)

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 26 ( iulie, 2012 )
Autor:

Haruki Murakami ― 1Q84 (III)
Traducere de Iuliana Oprina şi Florin Oprina
Editura Polirom, Iaşi, 2012

Cel de-al treilea (şi ultimul) volum al romanului lui Murakami („1Q84”) aduce o schimbare de abordare a firului epic. Dacă în precedentele volume aveam o acţiune bicefală (urmărind, în paralel, destinele celor două personaje principale, Aomame şi Tengo, aflate într-o corelare abia perceptibilă, însă tot mai pronunţată pe măsură ce înaintăm cu lectura), ultima parte a trilogiei ne prezintă un personaj nou, Ushikawa, al cărui rost este acela de a investiga, la cererea sectei Liderului ucis de Aomame, dedesubturile crimei. E specific romanelor lui Murakami să combine frumuseţea stranie a fantasticului cu acurateţea investigării detectivistice, fără ca prin acest artificiu cartea să se transforme dintr-o fascinantă epopee într-un roman poliţist de duzină.

Romanul lui Murakami nu este despre împletirea cotidiană a realului cu ficţiunea şi despre disponibilitatea noastră, a tuturor, de a visa cu ochii deschişi ca modalitate de evadare dintr-un prezent care nu ne mai convine, ci reprezintă, nici mai mult, nici mai puţin, decât desenarea, în tuşe arhitecturale, a unei banale poveşti de dragoste.

Aventurile celor doi continuă şi în acest volum final; cu fiecare capitol parcurs, ai senzaţia că povestea îşi deschide tot mai mult, cu dărnicie gratuită, misterele. E adevărat că nici după ce termini de citit cartea nu eşti perfect edificat asupra tuturor tainelor, însă acest refuz de a dezvălui completamente toate faţetele unei asemenea poveşti are tâlcul lui. Abia la final ai convingerea fermă că, într-un mod subtil şi foarte bine disimulat, ai fost, de fapt, tras pe sfoară. Romanul lui Murakami nu este despre împletirea cotidiană a realului cu ficţiunea şi despre disponibilitatea noastră, a tuturor, de a visa cu ochii deschişi ca modalitate de evadare dintr-un prezent care nu ne mai convine, ci reprezintă, nici mai mult, nici mai puţin, decât desenarea, în tuşe arhitecturale, a unei banale poveşti de dragoste. Scenografia este, în schimb, impresionantă. Pentru ca destinul hărăzit protagoniştilor să se poată împlini, lumea din jur are nevoie să treacă prin nişte transformări la limita incredibilului. Acolo unde realitatea nu mai ajunge, intră în scenă ficţiunea. În lumea în care luna singură nu poate constitui factor coagulant şi catalizator, intră în scenă cea de-a doua lună, pe care o observă doar cei iniţiaţi. Nimic nu este întâmplător în desfăşurarea acţiunii. Pare că asistăm la un gigantic spectacol supra-realist, regizat de o mână forte care ştie că fiecare etapă a drumului are menirea de a creiona veridic sfârşitul. Aomame a fost atrasă în această istorie a crimelor şi a deghizării doar pentru a i se da ocazia, peste ani, să-şi reîntâlneacă prietenul bun din copilărie, Tengo. În mod simetric, Tengo intră fără să vrea într-un carusel al imposturii cu scop nobil (rescrierea cărţii lui Fukaeri, fiica Liderului ucis de Aomame), tot pentru a i se da şansa reînchegării poveştii de dragoste prepubere.

Modul de construcţie a temei este, de asemenea, impresionant. Fiecare detaliu pe care Murakami îl aduce în prim-plan pare, iniţial, fără vreo însemnătate, ca să aflăm, peste zeci de pagini, că rolul său este esenţial. Lumea lui Murakami, meta-reală şi sub-fictivă, naşte relaţii între elemente din decoruri netangenţiale, pentru a forma un tablou omogen şi compact abia în înţelesul lui ultim. De pildă, relaţia sexuală dintre Tengo şi Fukaeri este doar avanscena unei imaculate concepţii: în urma acestui act, Aomame rămâne însărcinată, printr-un transfer afectiv inexplicabil lumii terestre. Şi totuşi, acesta are loc, iar personajele care participă la aceste pendulări halucinante între universuri îşi acceptă, în cele din urmă, destinele.

Finalul aduce, cum era de aşteptat, reîntregirea. Aomame şi Tengo sunt două entităţi distincte a căror menire este aceea de a forma un întreg. Absolut toate evenimentele la care au participat au avut ca scop final această reîntâlnire curmată brutal în copilărie. Metafora dragostei este, la Murakami, lipsită de orice fel de puseu melodramatic. Convingerea fermă a autorului este că doar iubirea este capabilă să facă ordine în haosul existenţial şi să aducă fericirea. În jurul ei, lucrurile neesenţiale se topesc, lăsând cale liberă împlinirii. Simbolistica e, şi ea, grăitoare: Aomame şi Tengo părăsesc anul 1Q84 şi se reîntorc, urcând scara de urgenţă de pe autostradă, în 1984. Elevarea aceasta, deopotrivă fizică şi spirituală, reprezintă triumful afectiv asupra prozaismului şi stranietăţii lumii care îi înconjoară. Concluzia care se desprinde de aici este că ficţiunea reprezintă doar zămislirea fructuoasă a minţii unor „regizori” care ne fac realul suportabil. Şi ar trebui să le fim recunoscători pentru lucrul acesta. Chiar dacă nu vom şti niciodată cine sunt ei cu adevărat.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.