Pe ici, pe colo strălucită

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 11 ( aprilie, 2011 )
Autor:

Dean KoontzWhat The Night Knows
Harper Collins, 2011

Am renunţat la Koontz când cu seria Odd Thomas. Autorul, care mă ţinuse în priză cu romane ca Miezul nopţii, Masca, Şoapte sau Mister Murder, pur şi simplu nu mai avea ce să-mi spună. Recunosc însă că mi-a lipsit şi că am pus mâna pe ultimul lui roman cu speranţa că o să regăsesc ceva din vechiul Koontz, care mă ţinea trează până la trei dimineaţa cu poveştile lui.

Şi ceva din vechiul Koontz am găsit, numai că nu destul cât să facă un roman de neuitat. What The Night Knows ar fi putut fi o carte bună, pentru că premisele existau. Din păcate, autorul atâta se pastişează pe el însuşi, recurge la soluţii atât de comode şi ratează atât de crunt construcţia personajelor, încât cartea, deşi e o lectură captivantă per ansamblu, nu se ridică, după părerea mea, la înălţimea laudelor în care a fost scăldată.

Dar să trecem la subiect. Cu ani în urmă, ca adolescent, John Calvino l-a ucis pe cel care-i măcelărise părinţii şi surorile, un criminal în serie specializat în familii. Devenit poliţist, Calvino descoperă cu groază apariţia unui criminal cu acelaşi modus operandi. În timp ce toată lumea bănuieşte un soi de copy-cut killer, personajul nostru se teme că explicaţia este una mult mai întunecată: că ucigaşul de odinioară încearcă să-l ajungă, de dincolo de mormânt, ba, mai mult, că l-a aşteptat să-şi întemeieze o familie pentru ca răzbunarea sa să fie completă.

Este genială scena în care Calvino se duce să ceară ajutor unui preot şi acesta… îi dă cartea de vizită a unui psihiatru!

Este începutul unei poveşti despre fantome şi posedare. Şi, dacă în alte romane se mai găseau persoane care să creadă în povestea eroilor principali şi să-i ajute, de data asta, ca un comentariu la incapacitatea tot mai mare a lumii noastre de a crede în miracole, Koontz îşi lasă personajele complet singure în faţa pericolului. Este genială scena în care Calvino se duce să ceară ajutor unui preot şi acesta… îi dă cartea de vizită a unui psihiatru! Nu vă mai zic ce se petrece cu exorcistul la care apelează, dar în tot cazul nu ce vă aşteptaţi să se petreacă. Există câteva răsturnări de situaţie (chiar răs-răstunări, aş zice) care ţin cititorul cu sufletul la gură. Există o scenă de o frumuseţe nepământeană, în care cele două fiice ale poliţistului dau jos din perete o oglindă – după ce una dintre ele vede o umbră trecând prin spatele imaginii ei reflectate – şi cea mai mică lasă să cadă deasupra ei boabe de strugure, care trec prin oglindă.

Este un prilej pentru autor să reafirme valorile în care crede, în cazul de faţă familia, unită în faţa restului lumii. În fond, să ne reamintim, la Koontz supravieţuirea este aproape întotdeauna o reuşită de echipă.

O altă idee interesantă, deşi parcă mergea exploatată mai mult, este aceea că noi înşine chemăm răul gândindu-ne (temându-ne) de el.

Şi astea-s aspectele pentru care merită să citeşti cartea. Acum urmează celelalte.

Mr Murder feat. Şoapte

Acţiunea înaintează poticnit din pricina introspecţiilor mult prea ample. Dacă la început procedeul funcţionează şi te face să realizezi cât de singur şi de neajutorat se simte detectivul, de la un moment acestea se acumulează inutil. Autorul ne explică mult prea mult ce gândesc personajele, în loc să ni le arate acţionând.

Autorul ne explică mult prea mult ce gândesc personajele, în loc să ni le arate acţionând.

Pe deasupra, personajele însele sunt însăilări prea puţin credibile. Nu sunt cusurgioaică aşa, cu tot dinadinsul, şi Koontz oricum nu la personaje excelează, dar aici notele false pur şi simplu se acumulează. De exemplu, oricât ar fi de perfecţi copiii familiei, educaţi acasă şi nu în sistemul şcolar, este greu de crezut că o fată de doisprezece ani din epoca noastră ar putea fi atât de uşor păcălită cu promisiunea că va deveni regină într-o ţară aflată de cealaltă parte a oglinzii; aproape fără nicio rezistenţă. Până la doisprezece ani, în secolul ăsta, un copil ajunge să ştie destul de bine că lumea e un loc periculos (şi cred că visează mai mult la vampirul din Twilight sau să fie Hannah Montana decât la regate şi altele asemeni). În concluzie, ar trebui să arate fie mai mult scepticism, fie mai multă prudenţă. Pe de altă parte, dacă fiica aproape adolescentă e naivă ca o gâscă, mezina de numai opt ani e mult prea matură. Încercând să aplice ideea copiilor care posedă o cunoaştere supranaturală, Koontz sare calul, făcând copila să dea nişte replici care, ca formulare şi terminologie, s-ar potrivi mai bine soră-si care-i cu vreo patru ani mai mare. Or fi zicând ei, copiii, lucruri trăsnite, dar nici chiar aşa!

Pe deasupra, după cum spuneam mai sus, ni se servesc, prea transparent, nişte clişee frecvente la Koontz. Intriga aminteşte de Mr. Murder, deşi aici asasinul are altă motivaţie (acolo era o clonă, aici o fantomă), iar incestul între generaţii ca explicaţie pentru apariţia a tot felul de monştri din punct de vedere psihologic reaminteşte, dacă nu le încurc, de Sălaşul răului şi de Şoapte.

Dacă adăugăm la asta şi anumite rezolvări facile – de exemplu, criminalul găseşte prea uşor ceea ce îi trebuie – se adună un număr destul de mare de lucruri care lasă de dorit. Finalul, însă, deşi niţeluş scos din burtă, este ingenios şi pe mine m-a mulţumit.

O carte, aşadar, amestecată. Rămâne fiecărui cititor să decidă dacă, punând în balanţă relele cu bunele, a meritat efortul s-o citească. Mie nu-mi pare rău că i-am acordat timp, deşi cred că nu e tot ce ar fi putut să fie.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

3 comentarii »

  • A apărut numărul 11 al revistei Suspans « Mircea Pricăjan said:

    […] SORIN – Pe ici, pe colo strălucită (Dean Koontz, What the Night […]

  • Plecată prin vecini « Biblioteca Babel said:

    […] asta, cu două recenzii, una despre cel mai recent roman al lui Dean Koontz, What The Night Knows, aici, şi cealaltă despre Harbour, romanul lui John Ajvide Lindqvist (domnul cu Let The Right One In), […]

  • Vera said:

    Nu am citit Koontz pana acum, dar acest articol ma determina s-o fac…

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.