Pierdut prieteni imaginari

Articol publicat in:Recenzii | Aparut in:Nr. 19 ( decembrie, 2011 )
Autor:

Ben Rice — Pobby şi Dingan
Traducere de Dan Ciobanu
Editura Univers, Bucureşti, 2007

Nu ştiu cum se face că toate poveştile simple şi explozive în sens simbolic vin dinspre scriitorii străini. Autorii noştri suferă de ceea ce s-ar putea numi un complex al simplităţii. Dacă au o poveste bună, numaidecât o asezonează strident cu multiple straturi, dimensiuni şi ce mai e la-ndemână. Ca şi cum simplitatea ar fi Muma Pădurii cu tot neamul ei laolaltă. Şi-apoi musai să fie preţioşi, pentru că, dacă nu dai dovada evidentă că ai citit la viaţa ta ceva, nimic nu are sens. De parcă simplitatea nu înseamnă taman aranjarea unor depozite culturale solide.

Ben Rice reuşeşte să construiască un mister care traversează toate etapele legitimării lui: banalul, absurdul, carnalul, concretul generalizat, realitatea, şi, în final, istoria. Cum devine un joc imaginar istoria unei comunităţi? O idee aparent fără miză detonează o sumă de înţelesuri derutante care întreţin cititorul într-un joc ce nu ducea nicăieri.

Un exemplu este scriitorul britanic Ben Rice (n. 1972) care a scris un microroman despre dispariţia prietenilor imaginari ai unei fetiţe. Cartea a primit repede premiul Somerset Maugham şi l-a propulsat pe autor între cei mai promiţători scriitori englezi. Pobby şi Dingan este o poveste despre forţa imaginaţiei şi despre realitatea ei, uneori mai convingătoare decât realitatea însăşi. Nimic mai banal şi în egală măsură absurd. Însă, dacă ai în vedere un decor australian şi o stranie obsesie pentru bogăţie, atunci lucrurile câştigă oareşce semnificaţii. Dar să zicem că nu e de-ajuns. După cum bine ştiţi, despre opal există o lungă tradiţie mitologico-literară. O piatră preţioasă, specifică sudului Australiei. Pentru unii, opalul este un talisman vindecător, pentru alţii este o materie magică. Ben Rice scrie un microroman despre fascinaţia acestui mineral rar.

În Lightning Ridge, o localitate minieră din Australia, comunitatea se raportează la viaţă şi moarte prin această himeră, cum altădată mirajul unui teritoriu era măsurat în goana după aur. Locuitorii sunt aşadar uşor de evaluat. Cine descoperă opale este respectat, iar piatra de pe mormânt va identifica pe cei care au reuşit de ceilalţi. Nimic nou. Însă în această lume prescrisă, o fetiţă (Kellyanne) visează, ca toţi ceilalţi, dar o face cu ochii deschişi. Are doi prieteni imaginari, Pobby şi Dingan, care dispar într-o bună zi. Ashmol, naratorul, este fratele mai mare şi alături de familie încearcă să deturneze obsesia fetiţei de opt ani de la pierderea fără noimă. Dar virusul imaginaţiei depăşeşte orice strategie. Bolnavă, fetiţa devine tot mai credibilă în suferinţa ei, încredinţând pe cei din jurul său de realitatea prietenilor imaginari. Fratele convinge la rândul lui comunitatea să caute perechea dispărută, şi destui intră în acest joc cu gândul liniştirii micuţei visătoare. De asemenea implicat în jocul căutării, tatăl ajunge pe teritoriul unui miner rival – de aici acuzele de tâlhărie şi alte probleme comunitare. Dintr-o familie retrasă, prea bună pentru un loc sucit, ei devin stigmatizaţii acestei comunităţi cu un simţ exagerat al proprietăţii, stimulate de magia bogăţiei din adâncuri. Pornit într-o expediţie nocturnă în mină la îndemnul micuţei, Ashmol descoperă un opal real. Cu el va plăti înmormântarea celor doi dispăruţi la care participă întreaga comunitate, curioasă şi pentru că procesul tatălui se continuă în ritualul morţii, ca şi cum răspunsul onestităţii este dat numai de această manifestare. De fapt, odată cu opalul, Ashmol îşi cumpără credinţa în imaginaţie. Copil fiind, el se sustrage acestui regat imaginar pentru că e prea preocupat să-şi imite tatăl. În final aflăm că fetiţa moare şi e înmormântată lângă prietenii ei imaginari.

Pobby şi Dingan este o parabolă agreabilă despre familiarizarea cu suspansul morţii. O poveste despre cum inexistenţele devin mai vii decât oricare dintre indivizi. La mijloc este credinţa, de aici seducţia acestei istorisiri: a crede fără să vezi. Iată cum imperativul altădată creştin a devenit lege a ficţiunii.

Ben Rice reuşeşte să construiască un mister care traversează toate etapele legitimării lui: banalul, absurdul, carnalul, concretul generalizat, realitatea, şi, în final, istoria. Cum devine un joc imaginar istoria unei comunităţi? O idee aparent fără miză detonează o sumă de înţelesuri derutante care întreţin cititorul într-un joc ce nu ducea nicăieri. Evenimentele sunt reactivate după un an de un narator care a aşteptat strategic finalul pentru a ne livra efectul spectaculos. Anume că moartea este reală, după cum ficţiunea esenţială are nevoie de „o moarte” pentru a pretinde revelaţiile scepticilor şi a se transforma în istorie. Ashmol are ceva din farmecul naratorilor copii din romanele canonice ale literaturii. Structura interioară este asemănătoare cu cea a eroilor lui Salinger, însă nu lipsesc ecourile din Dickens şi Renard. Că e mai mult decât pare, ne dăm seama o singură dată în confesiune: deşi recunoaşte că nu ştie ce s-a întâmplat la judecătorie, el „îşi poate imagina”. La fel cum toţi oamenii, crede judecătorul McNulty, au un fel de prieten imaginar „chiar dacă nu îşi dau seama”.

Ben Rice scrie fără piruete stilistice şi nu face mai mult decât e necesar dintr-o lume îndeajuns de misterioasă din te miri ce. În fond, oamenii lui Rice trăiesc sub pământ, în mine individuale. Fiecare dintre acestea fiind totodată o Mecca şi-un infern; ocnă şi azil. În lumea aceasta supusă materialismului ideal, o fetiţă crede în forţa imaginaţiei. „Trebuie să fii o anumită persoană ca să-i poţi vedea”, avertiza Kellyanne. Şi există întotdeauna ceva la care să visezi, spune naratorul. La sfârşitul naraţiunii ajung să creadă toţi în imaginaţie şi frumuseţea povestirii reiese tocmai din felul în care imaginaţia depăşeşte în autenticitate simpla realitate.

Ben Rice reuşeşte să transmită acea stare de reverberaţie printr-un mesaj ştiut dintotdeauna şi ignorat din cauza alterităţii lui: moartea se descoperă prin ficţiune, mai apoi prin viaţa propriu-zisă. Totodată este de apreciat felul în care Rice păstrează un mister, deşi ne oferă de la bun început toate datele unui simplu joc copilăresc. Este şi o poveste despre cum se nasc miturile, despre cum investiţia în imaginar întrece orice realitate, devenind istorie. Pentru a fi credibilă, imaginaţia trebuie să scruteze sacrul, de aceea există în carte toate relaţiile necesare, de la rit, la instituţia bisericii şi Dumnezeu.

Pobby şi Dingan este o parabolă agreabilă despre familiarizarea cu suspansul morţii. O poveste despre cum inexistenţele devin mai vii decât oricare dintre indivizi. La mijloc este credinţa, de aici seducţia acestei istorisiri: a crede fără să vezi. Iată cum imperativul altădată creştin a devenit lege a ficţiunii.

Abonați-vă la newsletterul Suspans.ro pentru a fi la curent cu cele mai interesante ştiri, articole, concursuri şi materiale video publicate de scriitorii de suspans. Introduceți adresa dvs. de e-mail în pagina de abonare newsletter.

Un comentariu »

  • mihai radu said:

    Foarte frumoasa recenzia. Trade mark

Tu ce zici?

Adauga un comentariu in casuta de mai jos, sau publica un link de legatura de pe situl tau. Poti de asemeni sa te abonezi la aceasta discutie via RSS.

Ai la dispozitie urmatoarele taguri de cod:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Daca doresti o imagine asociata utilizatorului tau, foloseste sau creaza-ti un cont la Gravatar.